„Pâine!” sau Despre cuvintele care sunt departe de a fi de ajuns

Ne aflăm înaintea Paştilor din 2014 – praznic extrem de important, deoarece, în aceeaşi zi, vor sărbători trei mari comunităţi religioase: creştinii, atât catolici, cât şi ortodocşi, vor celebra Învierea Mântuitorului, iar mozaicii vor serba Pesah-ul – Paştile evreilor, amintind de eliberarea din robie şi ieşirea din Egipt sub conducerea lui Moise. Mai exact, ne aflăm în Vinerea Mare.
Noi, un grup de pelerini români, tocmai am sosit la Ierusalim, urmând aşadar să petrecem Paştile chiar acasă la „personajul principal”. Pelerini carevasăzică, nu turişti, e o mare deosebire: în timp ce scopul principal al turistului e să vadă locuri şi să afle istorii despre ele, pelerinul merge în Ţara Sfântă pentru a vedea Locurile Sfinte şi a-şi manifesta credinţa.
Încă nu ne cunoaştem între noi, abia dacă s-au schimbat două-trei vorbe în avion sau la sosirea pe aeroportul din Tel-Aviv, conversaţii de genul „Cât ne ţin ăştia până să ne dea drumul la autocar?” sau „Oare o să putem plăti şi cu euro sau merg numai dolarii?” (surpriză: aveam să constatăm în zilele următoare că „mergeau” şi leii noştri, precum şi orice altă monedă!) ori „La ce oră vine Lumina Sfântă?”. Totuşi, din puţinul timp petrecut împreună încep să se cristalizeze faimoasele prime impresii, care vor guverna în bună parte comportamentul nostru faţă de ceilalţi membri ai grupului în timpul pe care-l vom petrece împreună: cutare e simpatic(ă), cutare are alergie la duş, cutare vorbeşte frumos; dat fiind atmosfera religioasă în care se desfăşoară toată povestea noastră, în mod inevitabil apar şi categoriile de personaje despre care deja avem indicii că sunt ultra-religioase sau, dimpotrivă, nu pun un preţ chiar atât de mare pe credinţă.
Preotul-ghid, un tânăr de toată isprava, ne aduce la hotelul din Ierusalim unde vom sta pentru câteva zile, ne dă sfaturile cuvenite pentru început, ne ajută să ne înregistrăm la recepţie, apoi ne lasă un răgaz în care să ajungem în camere, urmând să ne revedem în scurt timp la masa de seară. Iar toate aceste momente ale periplului nostru religios care va să înceapă, de fapt, a doua zi se petrec în lobby-ul unui hotel supraaglomerat, unde ne intersectăm cu o mulţime de „turişti” evrei veniţi în Capitală pentru Pesah, mulţi dintre ei îmbrăcaţi în veşmintele impuse de un asemenea moment, bărbaţii cu bărbi roşcate şi zulufi generoşi pe la tâmple, cu pălării de blană sau de fetru tare mândre, dar care nouă ni se par ciudate, femeile (întotdeauna în urma bărbaţilor) în haine lipsite de culoare şi cu fuste peste genunchi, dirijând câte un stol de copii de toate vârstele, genurile şi înfăţişările. Mai sunt şi alte grupuri, printre care etiopieni costumaţi şi ei într-un mod cu totul special, georgieni, americani şi japonezi nelipsiţi din nici un peisaj turistic… Pe scurt, lobby-ul arată cam cum va fi arătat Turnul Babel (dacă tot ne aflăm în context biblic) după amestecarea limbilor.
La ora indicată, coborâm pentru cină. Constatăm că avem o masă rezervată special pentru grupul nostru, ceea ce era de altfel de aşteptat. Iar în mijlocul restaurantului, un stand uriaş cu tot felul de mâncăruri, de la feluri de post pentru cei care sunt hotărâţi să respecte canonul în întregime până la carne, peşte, delicatese, deserturi, fructe, condimente şi toate cele necesare pentru a-l satisface pe turistul înfometat, oricine ar fi el.
Mergem să ne luăm de-ale gurii. Printre noi, o doamnă care se repede cu hărnicie şi cu determinare către masa cu bunătăţi, asemenea lui Baba Novac în luptele de pe vremea lui Mihai Viteazul. Este fermă în ceea ce întreprinde, ştie foarte bine ce are de făcut, deşi nu mai e de vârsta a doua. Privirea oţelită, care exclude prin definiţie orice asociere cu zâmbetul, ne cam dă indicii despre categoria în care ar trebui s-o încadrăm pe respectabila cucoană (să-i zicem Eufigenia, aşa cum o chema pe binecunoscuta bonă din filmul „Mrs. Doubtfire”): cumetrele nelipsite de la nicio biserică şi de la nici un praznic, cele care sunt nezdruncinate în convingerea că au o credinţă mult peste medie şi, în consecinţă, au drepturi speciale, inaccesibile credincioşilor (mai bine-zis păcătoşilor, ptiu, cruce-de-aur!) de rând: au locul lor special în biserică, au dreptul să se închine la anumite icoane cât vor – nu contează cât de mare se face coada celor care aşteaptă în spatele lor – au prioritate la anafură, agheasmă şi toate celelalte; şi, cel mai important, „sfaturile” lor (de fapt, sunt ordine de-a binelea!) trebuie urmate ad literam, fără crâcnire, fir-aţi voi de păcătoşi netrebnici, Doamne iartă-mă!
Aşadar, cumătra Eufigenia atacă la baionetă masa cu bucate. În mod demonstrativ, alege cele mai anoste preparate de post, astfel încât cine are ochi de văzut să vadă şi să înţeleagă despre ce vorbim noi aici. Merge la locul ei de la masă, se închină pe semi-tăcute (adică îşi şopteşte rugăciunea astfel încât s-o auzim cu toţii, mai ales preotul-ghid), mănâncă tot de pe farfurie într-o tăcere călugărească, după care se pregăteşte să repete ritualul, adică să-şi mai ia o porţie – lucru care, de altfel, nu e deloc de condamnat după o zi stresantă petrecută prin aeroporturi, avioane şi autocare.
Numai că – fatalitate! – între timp pe la masa cu bucate au mai dat iama şi alţii şi iată că – ce să vezi? – lipseşte pâinea. Nu toată, mai sunt disponibile felurite tipuri de pâine, însă azimele specific evreieşti, făcute din aluat nedospit, pe care cumătra noastră le declarase ca fiind deja singurul aliment ce merită denumirea de pâine, au dispărut: mai toţi cei care sunt în restaurant au încercat să guste ceva „de-al locului”, aşa că azimele s-au făcut nevăzute.
Cu greu poate fi imaginată o tragedie mai mare. Eufigenia ezită, cântăreşte sorţii, se dă o copleșitoare luptă şi în cele din urmă înclină să se dea bătută, dar iată că, în acel moment de mare cumpănă, pe lângă masa cu mâncare apare un licăr de speranţă la orizontul mohorât: un băiat – probabil arab – unul dintre mulţii ospătari şi ajutori de ospătari din restaurant.
Cumătra noastră se apropie de el şi, inexpresivă, cu un ton tranşant, dar neşovăitor, fără a se uita în ochii interlocutorului (evitarea contactului vizual e o meteahnă românească notorie), rosteşte un singur cuvânt:
– Pâine.
Băiatul realizează cumva că doamna cu mină de Sfinx i se adresează şi, chiar dacă nu e sigur de asta, job description-ul lui îi cere să fie amabil cu clienţii:
– Excuse me, Madam?
Eufigenia realizează că s-a înfiripat un dialog, precum şi faptul că interlocutorul ei nu s-a prins, aşa că repetă, mai ferm şi mai răspicat, dar fără vreun gest ajutător care să-i dea victimei sale vreun indiciu:
– Pâine!
– I am very sorry, Madam, but…
Tensiunea situaţiei creşte exponenţial, ca într-un thriller bine construit. Cu privirea trecând pe lângă urechea stângă a băiatului arab şi pierzându-se hăt departe în deşertul ce înconjură Ierusalimul, ajutându-se cu mâinile cam cum ar face Venus din Milo, cumătra Eufigenia aruncă în joc ultima salvă, pe deplin convinsă de puterea de sugestie a cuvintelor, indiferent în ce limbă ar fi ele rostite. Foarte clar şi răspicat, dublând volumul vocii şi punând în ea cât mai mult metal (vorba Loredanei Groza), îi silabiseşte bietului urmaş al beduinului de la Bab-el-Mandeb:
– Pâi-ne!!!
Tânărul căzut în plasa propriei amabilităţi rămâne fără aer, dezolat că nu poate fi de folos, şi dă să ceară ajutor extern; din fericire însă şi în mod cu totul întâmplător, un alt coleg de-al lui tocmai a adus la masă o provizie consistentă de azime. Cumătra Eufigenia îşi abandonează victima şi se îndreaptă spre al său dream come true, își apropriază necesarul de pâine plus o binemeritată extra-porţie ca răsplată a eforturilor depuse şi se îndreaptă către masa ei mormăind satisfăcută:
– Fir-aţi voi ai… iartă-mă, Doamne,-n Sfânta zi de Vineri, bine că banii ştiţi să ni-i luaţi! Tovarăşul tău cum de ştie şi tu nu?

George David

Debut în literatură: octombrie 1985, în revista literară constănțeană Tomis, unde apar 7 poeme.

Debut în volum: în 1990, cu Muntele de sunete.

Nominalizat în 1992 ca semifinalist al North American Open Poetry Contest. Poemul trimis la concurs este publicat în culegerea A Question of Balance. În 1995 este nominalizat pentru titlul de Poet of the Year de către International Society of Poets.

Volume de autor: Muntele de sunete – poeme (Editura Militară, București, 1990); Deliricatese și spleendori  – poeme (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2015); La Străini – proză (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2017); Songbook – poeme și Fotografie cu înger lipsă – poeme (Fundația Culturală Antares, Galați, ambele în 2018); La Străini: viețile secrete – proză (ediție ne varietur, Tritonic, București, 2020); Ciuma neagră. Negustorii de cuvinte – roman (Junimea, Iași, 2020). Prezent și în câteva volume colective.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2018. Conferențiar universitar pe discipline din domeniul relațiilor publice.

geodavid.wordpress.com/