Rămase o clipă agăţat între cer şi mare, albatros în plutire inconştientă. Sarea îi umplea sufletul de castele şi coloane umede, închizându-l în marele circuit. Era straniu, trecere în nimic inconsistent şi rece ca o cavernă bolnavă. Marea îşi alerga valurile, lingând nisipul trist şi pustiu. Iluzia vapoarelor se prelingea pe linia orizontului cu neastâmpărul copilăriei. Işi dădu drumul pe faleza roasă de arşiţa vânturilor, cari molfăind trecerea vremurilor.
Lutul lipicios îi fugea de sub picioare cu eleganţa unei amante. Mâinile lăsau brazde adânci în carnea galbenă. Se propti în betonul cazematei părăsite, tribut adus lui Marte, trăgându-şi sufletul rătăcit. Işi aruncă visele în apă, lăsându-le să se zbenguie, delfini zdrobiţi de neprevăzutul vieţii. Se lăsă în voia gravitaţiei, scufundându-se în nisipul amăgitor de cald şi-şi aprinse o ţigară. Marea se legăna, cadână ameţită de muzica senzuală a asfinţitului. Fumul se încolăcea în mustaţă, înecându-l. Se simţea strivit de imensitatea tristă, era desfiinţat, desfăcut în particule şi spulberat în legănarea de ape. Nebunia îi aţâţa simţurile, exaltarea precipitându-i răsuflarea. Scoase sticla din buzunar, privind nuanţele violacee ale înserării. Desfăcu capacul şi luă o înghiţitură, plimbând-o şi strivind-o cu răutate de cerul gurii. Mici furnicături îi electrizau papilele. Văl de ceaţă şi-ntuneric se lăsa, cortină izolându-l de soarele ce-şi spăla rănile în mare. Mai trase un fum, clătindu-şi ochii în lacrimi şi duse sticla la gură. Un gâlgâit mai mult bănuit însoţea curgerea. Era trist. La fel ca înserarea, ca însăşi toamna ce curgea din potirul eternităţii. Valurile îşi scriau povestea de dragoste, ştergând şi luând-o de la capăt, copil pedepsit pentru visare.
– Bună seara. E voie?
Un tânăr cu şortul si tricoul contrastând cu sezonul mort se aşeză lângă el. Ochii de copil pus pe şotii, îl scrutau întrebători. Părul negru şi creţ contrasta cu spuma ce se spărgea de pietre. Tăcerea căzu între ei, pescăruş tânjind limanul. Ridică sticla şi bău, strângându-şi sufletul împrejur ca pe o haină uzată. Întinse mâna. Tremurul mâinii se transmise sticlei, gâlgâindu-i conţinutul. Tânărul luă sticla toastând:
– Sănătate !
Mărul lui Adam, sălta întinzând pielea prea netedă. Ochii mici sclipeau printre genele îndinţate. Luă sticla înapoi, plângându-şi prostia şi dărnicia. Inghiţiturile mici, de avar, îi săltau bărbia flască şi zdrenţuită de barba ţepoasă. Aprinse o nouă ţigară, privind contrariat şi întrebător la tânărul ce nu plecase încă. Scuipă flegma dulceagă ce-i încleşta dinţii.
“Oare cât o să mai stea ăsta ? Nu-şi dă seama că deranjează ? Că doar am căutat singurătatea, singurul lucru în care mai cred şi care mi se oferă fără nici o plată ? Ciudat. Il urăsc pentru că-mi răpeşte singura avuţie, tristeţea singurătăţii şi-i mulţumesc totodată pentru simpla prezenţă. Ciudaţi mai suntem noi oamenii. Plini de contraste şi contradicţii ce se zbat în noi, lăsându-ne reci şi pustii la sfârşitul luptei. Dar totuşi ce vrea ? De ce nu pleacă ? Ce interes îi pot trezii eu, barcă sfărâmată, rămăşiţe plutind în lumea viselor şi amintirilor amăgitoare ? “
Privi ţigara ce-şi dădea sufletul tăcută. Tânărul îşi continua studiul amănunţit al figurii din faţă, citindu-i-se în ochi curiozitatea puţin bolnăvicioasă, agravată de neputinţa descifrărilor depline.
“ Ce tip ciudat. Să stai singur, să bei şi să fumezi până la istovire. Ce se ascunde în spatele acestor uşi destul de triste şi obosite ? Un ciudat. Ochii mari şi negri ce par că ard, ruguri scrutând bezna timpurilor, retraşi sfioşi în gropile adumbrite de sprâncene stufoase, frunte lată, căzută ca o cortină ce se mai ţine în câteva cleme. Cât de mult a suferit ? Mult. Foarte mult. Sunt sigur. Altfel nu avea cum să arate aşa. Cearcănele povestesc nopţile înecate în băutură. Bărbia altădată puternică şi voluntară, a tremurat multe lacrimi prelinse pe sufletul neâncăpător, pentru a ajunge să curgă, lăbărţând buzele altădată senzuale. Totul vorbeşte despre marile înfrângeri şi căderile în abisul renunţărilor. Păcat că nu am planşele şi cărbunele la mine. Marea sansă de a surprinde chipul înfrângerii şi renunţării triste dar adevărate se pierde. Oricum, azi nu aveam nimic programat. Fără lucru. Norocul : când nu te aştepţi, atunci te înghionteşte cu tandreţea lui….păcat…..”
– Ce te zgâieşti aşa la mine ? Ce-ai găsit ?
Era rău, mitocan, dar era singura cale de a scăpa de acea senzaţie supărătoare, de insectă prinsă într-un ac şi studiată…..
– O schiţă de portret ratată.
Răspunsul dezarmant de sincer îi surprinse pe amândoi. Dacă ar fi umblat cu mănuşi, poate ar fi deschis seiful suferinţelor. La un pahar, cei mai mulţi oameni îşi dezleagă baierele şi varsă tot sacul vrutelor şi nevrutelor.
“ O schiţă de portret. Ratată. Ce dracu i-a trezit interesul. Să mă fi citit aşa de uşor, aşa de bine ? Nu cred. Nu orice uşă se deschide cu cheile pe care le ai la îndemână. Unele au nevoie de anumite chei. Dar totuşi, ce a găsit la mine ? Cred că îmi place puştiul. E iute. De aici să vină şi dorinţa de a-l îndepărta ? Mi-e frică să mă mai apropii de cineva ? Chiar aşa am ajuns ? Se mai poate întâmpla ceva de acum încolo ? Mi-e frică. Să nu rănesc sau să nu fiu rănit. Dar mă mai poate atinge ceva ? Nu sunt destul de….tăbăcit ? Incă îmi e frică ? Mai am acest sentiment ? Dar impertinenţa poate deveni agresivă. Intâi o bere, două, să te cumpere, apoi caută în sacul tău cu vechituri fără nici o ruşine. Te despoaie de toate zdrenţele şi te caută de toate bubele. O bere. Bine că mi-am adus aminte. “
Duse sticla la gură, sorbii lacom şi o întinse.
– Ce cauti aici ? Sezonul s-a sfârşit.
– Dar tu ce cauţi ?
“ Da ! Ce caut oare ? Din ce în ce mai frumos. Din anchetat devine anchetator. Indrăzneţ puştiul, îmi place. Cine o fi tată-su ? Adevărul e că şi eu m-aş mândri cu el. Doina ! Doina ! De ce ai plecat ? De ce n-ai avut răbdare ? Cât să aibă acum copilul nostru ? Zece ani ? Da, zece ani. Ciudat. Până acum în fiecare an mă îmbătam de ziua lui, de necaz. Simţeam nevoia ca în acea zi să mor. De fapt în ultimul timp umblu mai mult mort decât viu. Ce stupid. Omul ! Ce e omul ? Un pai pe marea destinului. Oricât ai da din coate, oricât te-ai zbate, tot vine un val şi te dă la fund. Totul e să ştii să iei lupta de la capăt. Ceea ce eu n-am putut. Sau n-am vrut. M-am lăsat târât şi aruncat din stâncă în stâncă, până ce şi ultima picătură s-a prelins veştejită din mine.”
– Auzi, câţi ani ai ?
– Cred că douăzeci şi cinci.
– Si totuşi nu mi-ai spus ce cauţi. Merita să arunci banii pe fereastră, venind în pantaloni scurţi doar ca să vezi cum se zburleşte vântul ? Parcă nu te cred în stare.
– De ce nu. Pentru un bun rămas, pentru o lungă despărţire de iubirea tainica, niciodată nu-i nepotrivit.
– Aşa e. Ai dreptate. Imi place cum gândeşti. Dar ce faci ? Nu bei ?
Puştiul duse sticla la gură. Ochii i se pierdură iar printre genele zimţate, aruncând parcă un zâmbet maliţios.
“ Gata. Cred că l-am păcălit. Al meu e. Mâine îi fac portretul.”
– Si cum ziceai că te cheamă ?
– Da pe tine ? Că şi eu sunt curios din fire.
– A…da. In fine. Stancu. Cezar Stancu. Amicii îmi ziceau Camiove. Li se părea mai misterios.
– Cum ? Stancu ? Poetul ?
– Nu. Cum te cheamă deci ?
– Nicu. Vlădescu Nicu, cargou pe rampa de lansare. Mai am un an.
“ E tare puştiul. Adică ce puşti, eu când eram ca el sfărâmam munţii şi înjuram pe oricine îmi zicea puşti….”
– Si unde stai Nicule, în Constanţa ?
– Doar pe malul mării. Nu pretind că stau în oraş. Străduţele astea aparţin mării şi nu oraşului. M-ai întrebat ce caut şi ţi-am răspuns. In afară de această vizită de rămas bun mai aşteptam un semn, un răspuns de la frumoasa mea. Tu ? Tu ce cauţi ?
– Imi place, rar mai vezi pe cineva care să vină să se închine mării. Să-i soarbă parfumul, să se piardă în imensitatea şi-n tăcerea ei. Imi placi. Te rog să mă crezi că-mi placi. Eşti limpede şi clar ca apa de izvor şi nu lipsit de pudoarea marilor iubiri. Mă întrebai ce caut. Nici eu nu prea ştiu. Fug de trecutul? Urasc prezentul ? Mi-e frica de viitor ? Nu ştiu. Vin pur şi simplu. Poate fug de lume, poate fug de de mine, de umbra mea, de……oricum n-are importanţă. Toate se topesc în imensitatea frumoasei, fărâmă din purpura mantiei Dumnezeieşti.
Işi aprinse o ţigară, suflând fumul zgomos.
– Fumezi ?
– Aşa şi aşa. Depinde de dispoziţie. Imi dai te rog o ţigară ?
– Poftim.
Işi aprinse ţigara cu stângăcia liceanului ascuns prin parcuri şi toalete.
– Ia spune Nicule, ce-ai găsit la mine ? Ce te-a făcut să regreţi portretul pierdut ?
– Iţi spun cu o singură condiţie.
– Da ?
– Te rog să revii şi mâine. Aş vrea să ne întâlnim, promit să vin pregătit.
– Ok. Oricum nu am unde să plec. Nici unde, nici de ce. Deci…..
– Da……am rămas impresionat de tristetea şi singurătatea ta. Păreai o păpuşă stricată şi aruncată intr-un ungher plin de praful amintirilor.
– Si……
– Păi cam atâta ar fi de spus. Vei fi portretul meu de adio. Ultimul din vacanta asta. Am pregătit o mapă de schite pentru o expozitie. N-ai crede, dar acest portret era singurul care îmi lipsea. Simteam asta. Poate că tu esti semnul dăruit de frumoasa mea.
– Si cum se va numi expozitia ? Dar tabloul ?
– Mapa are un titlu vast : OMUL – AGONIE SI EXTAZ. Tabloul ? Nu stiu nici eu. Incă. Tristete ? Singurătate? Poate uitare sau….. de ce nu.. RATARE !
– De ce tocmai ratare ?
Ochii I se injectară, incât în intunericul protector, aruncau luciri palide de jar. Glasul sună sec, dogit. Mâinile si bărbia începură să-i tremure. Simtea un nod în gât. Dureros. Adevărul era dureros. Ratare. Câtă dreptate.
– De ce tocmai RATARE ?
– Nu stiu. Mi-a venit asa ca o încheiere. Iartă-mă. Te-am supărat ?!
– Nu fii copil. M-a surprins doar…..vorbesc prostii. Mă doare…..prostii….în ultimul timp mi-am dorit să cad în uitare, în anonimat. Să trec necunoscut prin viată. Mi-am dorit o figură cât mai stearsă, cât mai putin vizibilă. Credeam că am reusit să mă scufund în cenusiul anonimatului. Văd că mai sunt oameni, copii chiar, care dau toate vălurile la o parte si caută, caută, scormonesc prin lăzile de gunoi….si nu se lasă până nu găsesc ceva, până ce nu râcâie putin, până ce nu curge putin sânge….
– Iartă-mă. N-am vrut să te rănesc. Stiu că am fost rău. Eu, un pustan, un nechemat, am dat buzna în sufletul si-n suferinta ta, am intrat cu bocancii prin cămările pline de nestemate ale marelui poet…..
– Nu trebuie să fii neaparat ironic…..
– Nici cea mai mică undă de ironie. Iartă-mă.
– Nu te mai copilării Nicule ! Nu suntem babe să ne plângem tineretile pierdute. Ti-am spus de la început, îmi placi. Chestie la prima vedere. Am vrut să te îndepărtez, să scap de tine dar n-am putut. Chestie organică. Te simt aproape. Dacă stau bine si mă gândesc, la vârsta ta eram la fel. Fii linistit. N-ai nici o vină. Si, zici că esti la Arte plastice ?
– Da. Anul trei. Am dat-o în bară un an. Cică n-am simt artistic, dar tot i-am păcălit.
– Bravo! Imi place. Asa au zis ? Că n-ai simt, suflu, suflet, că nu poti si n-ai destulă trăire pentru artă ?
– Da. Chiar asa.
– E clar. O să se ducă dracului de râpă tot ce are mai bun si mai frumos tara asta. Uite unde-i patul lui Procust.
– Acum chiar că nu mai stiu cum să mă adresez…..îmi vine mult mai greu…..
– Nu te prosti. Suntem aceiasi ca la început. Eu unul cel putin am rămas acelasi….
– Bine. Promit că te voi trata ca atare. Pot avea curajul să-ti cer ceva ?
– Anume ?
– Un schimb. Eu îti fac mâine portretul si tu îmi faci mâine o poezie. Cu dedicatie cu tot. Ce zici ? Facem târgul ?
– Stii că-mi placi ? Tu cu schitele pentru tabloul ce va figura într-o expozitie, împlinindu-te, eu îti fac cadou câteva versuri cu tot cu dedicatie…..Tu totul…..eu…nimic……E corect ? Tu nu oferi nimic ?
– Un strop de prietenie ? E…….putin ?
– Prietenie ? Ce-i aia ?
– Cami esti rău. Dezgustător de rău. Si ceea ce-i mai dureros e că te autoflagelezi si chiar crezi că-ti place…..Chiar nu mai crezi în nimic ? In nimeni ? Prietenia e un lucru mort pentru tine ?
– Uite unde-i moralistul. Ce stii tu despre prietenie ? Crezi că-i acelasi lucru cu împrumutatul tigărilor prin toaletele recreatiilor sau cu soaptele ce dezbracă profesoarele în timpul orelor ? Nu băiete, te înseli.
– Văd că tu ai o imagine deformată. Pentru mine prietenia are cu totul alte sensuri. Poate unde sunt doar un pusti care…….mai crede…….mai speră……….mai visează……
– Ai dreptate. E dreptul tău să crezi. Pentru tine prietenia are încă vesminte roz. Pentru mine nici doliul nu-i de ajuns pentru a o îmbrăca. Sunt prea bătrân si prea uitat. Prietenii, sau mai bine zis aceia ce si-au zis prieteni au fost primii care m-au maculat. Ei au aruncat în mine cu pietre si uitare, m-au aruncat din viata mea si din viata lor ca pe o zdreantă. Intelegi acum retinerea mea fata de acest cuvânt, de ceea ce simbolizează sau măcar ar trebui ?
– Si nu mai crezi deloc în prietenie ?
– Merită ?
– Nici dacă ti-o cer eu ? Dacă te rog ?
– Imi ceri ! Mă rogi ! Nu fi copil. Mâine, poimâine pleci la Bucuresti. Colegi, colege, ai cui oferii prietenia. E păcat să minti, să te minti. Ce nevoie ai de mine ? Fantomele au lumea lor, locul lor. Mai deranjează ele uneori, însă e bine să le uiti.
– Nu stiu încă dacă am nevoie de tine. Nu m-am întrebat, dar tu chiar nu ai nevoie de nimeni ? Mă sperii cu fantomele dar uiti că tie de fapt îti e frică de ele. Tie frică si să fugi dar si să mai rămâi printre ele. Vrei să scapi si crezi că moartea e cea mai usoară solutie. Dar se pare că încă nu o meriti. Mai ai de tras.
– Nicule ! Nu-ti ajunge că ai năvălit în viata mea, acum mă si căsăpesti ca pe o vită…..profiti că nu mai am putere să mă apăr….
– Cami…..nu crezi că ar trebui să te-ntorci la realitate ? Esti totusi om. Trăiesti printre oameni. Nu poti fugi toată viata. Sau dacă tot fugi acceptă pe cineva, un tovarăs. In doi e mult mai usor. Nu crezi ?
– Te întreb : crezi că merită să-ti legi niste greutăti de picioare ?
– Cât timp crezi că te mai poti ascunde ? Câte degete îti vor trebui ?
– Mie ?
– Da Cami. Fantomele vii sunt mai dezolante si mai hidoase prin lasitatea lor….
– Nu stiu. Cred că mi-e frică de viitor. Trecutul si prezentul nu mi-au oferit nimic bun….De ce crezi că viitorul e mai strălucit ?
– Oare chiar nu ti-a oferit nimic bun ? Nu te înseli ? Te-am citit Cami. Recunosc că nu în întregime dar te-am citit. Cred că am înteles ceva, ceva. Chiar dacă n-am puterea de a pătrunde în sferele înalte, ceva tot am înteles. Te banuiam tare, simteam că-ti place să arzi în vâlvătăi sau chiar mocnit ca jarul dar nu te-am găsit pe nicăieri terminat, un morman de cenusă. Ce nu înteleg eu: de ce te-ai retras? De ce ai dispărut ?
– Nicule ! Esti primul cu care discut deschis, fără retinere. M-ai pârjolit cu căldura ta si m-am desfăcut ca o corolă. De foarte multă vreme m-am ascuns, m-am retras în bârlog. Am refuzat orice discutie. Am ajuns un monosilabic. A fost fuga din cotidianul curiozitătii umane. Multi mă compătimeau, multi se bucurau însă nici unul n-a avut curiozitatea să stea de vorbă cu mine, cu omul din spatele acestui nume, asa cum ai făcut tu. Pentru toti si toate eu eram poetul. Omul dispăruse. Distrugând poetul, numele, îmi era mult mai usor doarece omul dispăruse în umbră, încetase să mai existe. Esti primul care s-a împiedicat de mine. Vezi tu, am vorbit o grămadă dar totusi nu mi-ai răspuns ?
– Te rog. Să mai lăsăm si pentru mîine. E bine ?
– La nouă dimineata e bine ? Tot aici la cazemată ?
– Da. La ora nouă. La cazemată. Nu scapi asa de usor. Voi fi aici, asteptandu-te.
Pustiul se ridică vâslind prin lumina tot mai rară. Luă o mână de nisip răsfirând-o. Boabele de vesnicie se aruncau în bătaia vântului. Un pescărus îsi plânse deznădejdea lăsând-o să cutreiere pe luciul apei. Intoarse capul. Din vârful falezei, umbra pustiului se aruncă asupra-i, îmbrătisându-l cu puritatea celui ce simte fără a căuta prea mult în drojdia ce ne acoperă fata.
“Stiam, simteam că trebuie să se întâmple ceva. Doamne ! Oare să am curajul să pot spera? Dă-mi un răspuns. Indreaptă-mi pasii. In sfârsit un om. In sfârsit cineva care vede în mine un om, cineva care nu m-a compătimit si nici n-a fost scârbit. Cineva care mă acceptă fără să-i fie rusine. Nu se poate. E prea frumos. Sunt mai rău ca o fată. Intâlnirea decisivă. A fi sau a nu fi virgină. Rusinea o îndeamnă să rămână în casă, curiozitatea o îndeamnă să iasă. Viata e destul de viforoasă iar destinul implacabil. Oricât te-ai chinui nu i te poti sustrage.”
Noaptea curge ca o mină de pix stricată. Un frig blestemat pălmuia luna ce-si strângea răsuflarea în halouri aberante, purulente. Părea o suferintă indecentă, expusă văzului, marea limpezind cât de cât asprimea viziunii. Stancu se ridică clătinându-se sub bătaia vântului ce izvora din adâncul înnămolit al cosmarelor. Sufletul său împrumutase vălurirea nehotărâtă a mării. Mii de întrebări se îngrămădeau sub fruntea ajunsă neâncăpătoare. Totul se scălda în simplitate, dar tocmai această simplitate îl înnebunea, îl scotea din canoanele ultimelor veacuri de singurătate. Strădutele se trăgeau din fata vântului, zgribulindu-se la usile caselor. Ochiul de geam al tutungeriei lăsa să curgă o dâră suferindă de lumină.
– Două pachete de Carpati…
– Cu sau fără ?
– Fără…
Noaptea trăgea obloanele îmbătrânite, clipocind alene din miile de ochi făclii. Poarta scârtâi, văitându-si uscăciunea si destupând sticla tăcerii ce se scurge acum, gâlgâind. Becul slab ca bătrânetea gazdei, lumina scara plină de reumatisme. Broasca, mereu nemultumită si artăgoasă, cersind printre sughituri un strop de ulei si putină atentie, înjurăturile ritualice, opinteli, cedări si victorii fără învingători. Univesul său. Cavoul în care îsi îngropase neputinta, lacrimile lasitătii si durerea ultimelor singurătăti. In tinerete visase o cameră la mansardă, misterioasă, învăluită în căldura unui foc de iarnă, visând la nelinistile ametitoare ale dragostei. Acum o avea. Fostul palat se transformase în celulă de tortură, loc în care esti obligat la supravietuire.Declinul si degradarea acaparaseră acest loc ce visa cândva la tandrete. Geamul pătat de muste arăta un cer de smoală, barieră impermeabilă la visurile chinuite. Patul cazon, schelet sustinând un altul, masa cu pete bolnave otrăvindu-i fata, etajera, straniu cimitir al cărtilor ce scăpaseră într-un văl gros de praf, masina de scris, logodnica eternă, prima iubire la care nu putuse renunta nici în cele mai crunte clipe. Tristetea si singurătatea stăpânului impregnaseră fibra oricărui obiect. Camera suferise acel bolnăvicios mimetism, împrumutând cu dezgust fizionomia sufletească. Se lăsă pe pat, scotându-i sunete de suferintă. Ar fi vrut să aprindă lumina, să încerce să mănânce, să distrugă acest întuneric ce-l încolăcea cu brate de amantă posesivă, trântindu-l în noroiul nebuniei si mizeriei omenesti. Scoase sticla din buzunar. Bine că n-o băuse pe toată. Aprinse o tigară si fumul se încolăci, strângându-se în jurul firelor de lumină ce se destrămau în bezna camerei. Luă o înghititură. Mai luă una si încă una. Se lăsă legănat de valurile amintirilor ce-i inundau sufletul, spărgând ecluză după ecluză. In ochiul de geam se rătăci o rază de lună. In jurul ei începu să se închege un chip de ceată. Ceata tulbure condensa, dând la ivealâ forme tot mai clare.
“Doina ? Ce cauti aici ? Cine te-a chemat ? A ti-ai mai adus aminte ! Taci ? Ca întotdeauna tu taci. De ce mă privesti? Ce vezi ? Ce vrei să vezi ? Spune ceva ! De ce nu pleci ? Ce vrei ? Vii, privesti si atât. De ce nu mă lasi în pace ? Ce ti-am făcut ? Cu ce-am gresit ? De ce mă chinui ? Nu îti ajunge ? Spune ceva ! Intreabă ceva ! Fă ceva, orice ! “
Luă cana aruncând-o în tăcerea chipului. Un zâmbet trist contură cele câteva cioburi rămase. Vântul pătrunse lingând urmele de praf ale amintirilor.
“Nu pleci ? Tot nu pleci ? Nu vezi că mă lepăd de tine ? Că nu te mai vreau ? De ce nu mă lasi singur ? Cât o să te mai plimbi prin viata mea ?”
Se întoarse lăsând lacrimile să spele chipul tintuit în jarul ochilor. Se revăzu, copil fiind, cum căuta scăpare la sânul mamei. Eterna mamă. Stergându-i lachimile si linistindu-l. Dacă ar fi stiut. Dar câte nu făcuse pentru el. Si poate că ar mai face. Îi era rusine. De ea si de copil. Alunecă printre povârnisurile unui somn cu suspine, scămosat. Lacrimile luceau cuibărite în găoacea ochilor osteniti, boabe de rouă neâncepută.
“Doina ! Spune-mi ce s-a întâmplat ? Ce se întâmplă ? Cine plânge ? De ce-i luna asa de rosie ? Cine a înjunghiat-o ? De ce ? De ce nu-mi răspunzi ? De ce mă lasi să mă zbat în zadar ? De ce taci ? Nu ti-e milă ? Dar ce faci Doina ? Pleci ? Cu ce te-am supărat ? Abia asteptam să te revăd ! Nici nu stii ce pustiu e fără tine. De ce pleci ? Stii că nu te pot urma. Vezi bine ce mi-au făcut. Da ! Aici toti mă iubesc, toti îmi vor binele, toti sunt drăguti cu mine. Deh, cică sunt. Doar masinăria asta păcăne într-una. Mestecă, mestecă, si iar mestecă, fără încetare. In curând o să-mi vină si mie rândul. M-au consolat. Mi-au zis că-i usor. Ceva ca nasterea sau renasterea. Pasăre Pheonix. Dar eu cred că mă mint. Pasărea Pheonix trebuie să ardă si abia apoi renaste din propria cenusă. Nu stiu ce o să fie. Nu vreau să mă scrumesc, nu vreau să ard. Mi-au zis că-mi va face bine…..socurile…. că voi putea să plec, uitându-te sau urmându-ne nu mai stiu bine. Dacă as putea să te urmez……Să te urmez…..Te voi urma….De ce nu spui nimic ? Uite ce diademă dantelată mi-au pus. Ce dacă e doar din fire……străluceste. Si arde. Totul e bine până când….nu stiu cum să spun…. dar simt ca lumina se sparge în cioburi mărunte si-mi pătrunde în cele mai adânci cute ale sufletului, în cele mai adânci cotloane ale creierului încercând să te alunge….Dar nu-i nimic…..încep să mă obisnuiesc…..De câte ori moare lumina, spartă în cioburi, lesin. Da ! Lesin la comandă. Nici nu-si dau seama. Doar asa pot să te păstrez. Câte nu fac eu pentru tine, pentru a te putea urma…..oriunde….Da’ ce ai ? Tot nu vrei să vorbesti ? Esti supărată ? Iti pare rău că moare luna ? Plângi ? Plângi Doina ! Plângi pentru că nu mai e nimeni în stare să plângă pentru ea. A rămas singură acolo sus. Ea acolo, eu aici. Ea singură, eu singur. Ea pe moarte, eu……eu care te caut……Vezi tu, asa sunt oamenii. Până acum o adorau ca pe o amantă. Acum după ce-au călcat-o în picioare nu-i mai interesează, nu le mai pasă de ea. Asa suntem noi, fanatici la început, chiar si-n iubire pentru ca apoi să călcăm totul în picioare. Câte necazuri si câtă durere ascunde epopeea veacurilor de iubire. Cel putin animalele sunt mai sincere, trăiesc momentul fără a-l farda, în toată cruzimea lui, bătătorindu-si teritoriul cu sângele dusmanului. Noi oamenii suntem niste lasi. Nici măcar de la dragoste nu stim ce vrem. Nu-i asa Doina ? Spune si tu ceva…..poti confirma sau infirma……numai spune ceva ! Nu ! Nu…te rog. Incerc doar să aflu dacă am dreptate. Vreau să aflu părerea ta. De unde atâta refractaritate ? Vezi, eu ti-am spus de la început ce cred despre dragoste si îndrăgostiti. Ei trebuie să ajungă să-si împletească ramurile si rădăcinile, copaci născuti din acea sământă unică, răsucindu-se unul în jurul celuilalt. Dorinta ta de independentă m-a rănit de la început. Teritoriul tău era sfânt. Orice intrus plătea cu viata. Am încercat să mă strecor, mi-a fost imposibil. Oriâncotro mă îndreptam mă izbeam de zidul impenetrabil al independetei tale. Am rămas la simplul stadiu de colaborator, confident niciodată. M-am convins că tu de fapt nu doreai decât animalul. Gresesc ? Restul nu conta. Niciodată n-ai încercat să te apropii de universul meu, bolnăvicios sau vicios cum îi spuneai. Te jucai mimând nebunia pasiunii. Uitai sau nu doreai să-ti amintesti că tot viul existent trăieste si se hrăneste cu efluviile sentimentelor, cu mireasma dragostei. Mă vedeai nebun si-ti plăcea nebunia mea nestăvilită, când fiecare por si particulă ti se umplea de jarul nebuniei mele. Asa au zis si ei. E nebun ! După disparitia ta, după neputinta inculpării, m-au internat. La recuperabili. Au simtit că nu le voi crea probleme. Asa am scăpat de vecinătatea agitatilor si a violentilor. Aici i-am păcălit. Nici nu-ti dai seama ce rol superb. Să poti s-o faci pe nebunul fara ca cineva să-si dea seama de contrariu. Sa joci cu atâta patimă rolul încât la un moment dat să cazi chiar tu în patima actorului ce nu mai deosebeste rolul de viată. E sublim. Hilar si grotesc totodată. Totusi, trebuie să recunosti că n-am făcut decât să mă joc putin cu propria-mi viată. Doina, te rog să mă lămuresti…..eu n-am reusit…….De ce-ai plecat ? Si unde ? Nici un bilet, nici o explicatie, nici un semn, nimic. Nu vrei ? Nici dacă te rog ? Păcat ! Ar fi fost frumos să ne putem explica. Să ne spunem toate durerile, să lăsăm loc de bună ziua. Să facem schimb de răbojuri, să vedem care are mai multe semne trecute in dreptul lui. Atâtea baniţi tu, atâtea baniţi eu, ca la împărtitul porumbului. Fiecare cu recolta lui. De fapt, de mult am vrut să-ti spun dar n-am reusit. Uram rolul pe care mi-l distribuise-si tu. Eram copilul neajutorat: mă spălai, îmi dădeai să mănânc, te jucai cu mine, mă adormeai, dar atât. Eu eram copilul. Fără discernământ, incapabil de judecată. Chiar si când mă întrebai ceva, o faceai doar pentru a mă atrage în sfera intereselor tale. Părerea mea oricum nu conta. Lucrurile erau oricum aranjate. Niciodată n-ai avut încredere în mine, în judecata si puterea mea de discernământ, nu m-ai lăsat să mă simt în plenitudinea fortelor mele. Orgoliul meu murise demult, sufocat. La un moment dat, răzvrătitul lasitătii gratuite a vrut să fugă, să te lase. Credeam că numai asa te-as putea elibera de corvoada de a mă suporta, eliberându-mă implicit si pe mine. N-a durat nici o zi. Mi-am dat seama că era un drum închis. Voiam să discut cu tine. Să-mi obtin independenta pe căi legale. Nu am putut. Drogul lucra puternic în mine. Mă obisnuisem cu el. Ceea ce pentru mine nu puteai face, din ratiuni superioare mie, pentru altii puteai, erai chiar prea voluntară. Nu ! Nu te-am bănuit de trădare. De fapt nici tu nu te puteai gândi la asa ceva. Erai prea puternică pentru a accepta tutela cuiva. Intotdeauna, lucrurile mici, fisurile, erodează marile edificii. De multe ori mă ardea pe suflet că nu-ti pot vărsa în fată tot ce simteam si atunci dădeam drumul suvoiului de versuri. Ardeam ca un rug. Explozie de supernovă. Ceilalti dispăreau în fata acestui suvoi mistuitor. Cu toată dragostea pe care încă ti-o port si o cred sinceră, de multe ori simteam plasa subtilă a provizoratului în care ne zbăteam. Era ca si când as fi fost doar o haltă oarecare înaintea marelui oras, punctul final al destinului tău. De aceea cred că nici n-am reactionat. Avea un efect paralizant. Asteptam ca cercul să se închidă. Apropo, stii când mi-a încoltit prima oară gândul crimei ? Nu stii. Să-ti spun tot eu. A fost atunci când ai plecat cu Mache la chef. E drept că nici nu aveai de unde să stii că voi reusii să vin si oricum îmi dădusem acceptul la telefon. M-a frapat totusi biletul stereotip, lăsat pentru orice eventualitate. Era o nebunie. Nebunia te orbeste. Era o cale de eliberare. Puteam să aleg calea. Gelozia aprinde scânteia si toate stăvilarele proptite în coasta destinului sar in aer spulberate. Atunci am iesit la aer. Primul gând a fost să vin acolo. Mi-am dat seama că era o greseală. A fost o clipă de lucididate. Am plecat pe străzi, galopând la arsura suferintei. Printre rarii trecători am zărit-o pe Nela. Nu o doream. De fapt nu doream nimic. Sau mai bine zis nici eu nu mai stiu ce-mi doream. Cert e că am acceptat să merg la ea. Nu i-am zis nimic despre noi. Cu toată durerea ce-si striga deznădejdea, noaptea aceea a fost o feerie. Cel putin după canoanele normalului. Nela cred că a simtit ceva, spirit de femeie, căci si-a dat toată silinta. A reusit, credea ea să mă facă să mă simt bine. Mimam. Cu nerusinare, căci nu e bine să minti când e vorba de trăirile altcuiva. A fost feeria agoniei. Agonie si extaz. Poate unde credeam că asa te pot răni. Sau poate pentru că era prima oară cânt o făceam, când trisam. Cu toate acestea, nici în momentele cele mai intime nu reuseam să scap de tine. Ca si acum. Inchideam ochii, te vedeam, îi deschideam erai cu mine. Am chinuit-o crezând că te chinui pe tine. Nici nu bănuia care e de fapt tinta torturii. Credea că totul e pentru ea, pentru a o satisface. Mă si mir de unde atâta putere. La despărtire mi-a zâmbit multumită. Fericită. Lacrimi de fericire îi filtrau zâmbetele pierdute. As fi vrut să fii tu aceea, sau măcar să vezi, să stii. E mare lucru să vezi cum infloreste o femeie când e multumită, ceea ce la tine nu văzusem niciodată. La plecare se încolăcise, sorbindu-mi si ultima suflare. Dacă n-as fi plecat atunci poate că as fi rămas cu ea o vesnicie. Dar am plecat. Ametit si îngretosat. De mine, de tine, de tot si de toate. Abia atunci am realizat că omorându-te m-as fi distrus în primul rând pe mine. Nu. Nu mă refer la detentie, degradare si celelalte ponoase sociale. Da, da, nu e nici lasitate si nici minciună. Te-as fi reântâlnit peste tot. Erai cu mine, erai în mine. Visele, realitatea, bărbat sau femeie s-ar fi supus luându-ti chipul. Erai prea adânc înfiptă. Fiinta îmi era inundată, trăiai în mine, trăiam cu tine. Nu mă deranja că în ferocitatea ta mi-ai distrus viata si visele dar nu mai aveam nici macar sperantă, murise. Pentru a o salva, trebuia actionat altfel. Nu, crima nu era solutia. Trebuia să fiu siret. Trebuia să învăt să fiu siret. Trebuia să-ti dărâm statuia. Bucată cu bucată. Să te scot încet, încet, din cele mai tainice unghere, să te arunc ca pe o măsea stricată. Numai asa mă puteam lepăda definitiv de tine fără a mai astepta al treilea cântat al cocosilor. Imi dădeam seama că nu era usor, ca orice operatie dureroasă dar totusi necesară. Orice medic atunci când operează o tumoare, îndepărtează si carnea bună din jurul ei. Pentru sigurantă. Cu toate că nici atunci medicul nu garantează reusita deplină, vindecarea. Să-ti mai spun că lacrimile noptilor noastre spălau toată mizeria ce o aruncam peste imaginea ta ? Că lupta a fost mai lungă decât toată agonia crucificatilor, cu toată bunăvointa stropului de otet strecurat printre buzele arse de suflul mortii ? Noptile înversunate, când gemetele trăirilor noastre ne aruncau în vâltoarea satanicelor dar totusi sublimelor rătăciri, erau stropul de dulceată picurat ca împărtăsania pe buzele muribunzilor. Nu stiu ce ai simtit, nu stiu ce au detectat antenele tale. De multe ori ne întâlneam la mijlocul drumului, ca-n vremea primelor întâlniri. De aceea te tot întreb si te rog să-mi răspunzi, să mă luminezi. Incet, încet, imaginea ta se deforma, ca efectul oglinzilor de bâlci la care apelam cu nestiinta începătorului. Te umflai ca un balon de săpun, încet dar sigur. Pândeam momentul când membrana elastică, plină de suferintă se va sparge, dispărând. Cu toate momentele de regret si de nebunească penitentă, procesul nu mai putea fi oprit. Avalansa se pornise strivind totul, măturând totul în cale. Până în ziua aceea teribilă când ai dispărut. Da. Pur si simplu ai dispărut. Ce te-a determinat ? De ce ? Nici un bilet, nici o scrisoare, nici o discutie, nimic. Cel mai sumbru si mai grotesc nimic. Parcă te înghitise pământul. Si totul după cearta aceea îngrozitoare la care asistaseră ceilalti neputinciosi. Parcă fusese o furtună, ceva regizat, ceva artificial. De aici mi s-a tras chestia cu omuciderea. Politia a făcut cercetări. Au scotocit totul, casă, grădină, vecini, suflete. Mai ales al meu. Imi agătaseră sufletul în cinghelul necrutător, scotocindu-l, murdărindu-l, intrând cu bocancii in cele mai intime cotloane. Hei, tu? Doina ! Ce faci ? Pleci ? Bine ! N-ai decât să faci ce vrei. Oricum asta ai făcut de când te stiu. Nu. Nu încerc să te opresc. Stiu că-i imposibil. De fapt asa ai fost întotdeauna. Doina…….. ?“
Ceata se strânge ca un măr putred. Din ce în ce mai mic, din ce în ce mai ridat, din ce în ce mai pustiu, mai rece, mai fără contur, mai inconsistent. O lumină de jar îi inundă pleoapa, chinuindu-i retina. Transpiratia lipicioasă a cosmarului îl stângea ca o cămasă de fortă prea mică. Deschise ochii. Soarele se strecura printre cioburile geamului. Cosmarul ospiciului, acelasi de-o vesnicie, îl mai tintuia în subterana prăfuită a frământărilor lui. Ceasul încremenise, pierdut printre clipele cleioase ale noptii dantesti.
“Ce zi e astăzi ? Cât e ceasul ?”
Isi simtea capul spulberat, ca un proiectil căzut la tintă. Incercă să se adune. Zadarnic. Totul plutea într-o ceată densă, opacă. Un fulger spintecă ceata vălătucită.
“Nicu ! Da, Nicu. Azi trebuie să-l întâlnesc. I-am promis. Dar oare are vreun sens ? Merită să mă expun în lumina crudă a posibilei radiografii ? Parcă as fi o fată la prima întâlnire. Trebuie să mă duc. Am promis. Chiar dacă voi fi un simplu meteorit pe cerul lui, n-am dreptul să-l însel. Trebuie să mă duc. Simt, e ceva organic. E o sansă. Poate ultima. Chemarea lăuntrică îmi sfâsie măruntaiele fricii. Oricât as ascunde, am nevoie de oameni. Nu mă pot lipsi de ei. Nu de toti. Dar dacă nu m-as duce? Ce s-ar întâmpla ? Ar înjura sansa ratată si i-ar trece. Ultima schită ! Finalul apoteotic ! Rahat ! Pentru el nici nu mai exist. Ba nu. Trebuie să mă duc. Cine stie ? Poate că…. Totusi, vreau să merg mai departe ? Pot ? Trebuie. Oh, si cât am plutit fără nici un liman. Nu mai pot lăsa suvoiul să trecă, să mă arunce de colo, colo. Trebuie să ajung undeva. Să mă pot odihni. Să mă adun. Dar oare chiar am nevoie ? Nu cumva e doar fărâma de orgoliu rămasă, bucuria că am fost redescoperit ? Că cineva si-a mai amintit de mine ? Dar cine mai are nevoie de mine ? Cine mai cotrobăie astăzi prin mlastina ratării? Teribilism de douăzeci si cinci de ani. O pată într-o mapă de desene. Ii lipsea ratatul. L-a găsit. Exaltă de fericire. Incă o gâza în ac la insectar. Ce contează că suferă până moare ? Important e să fie colecţia completă. Doamne ! Sunt mai rău ca un câine turbat. Mizeria si lasitatea m-au coborât mai mult decât credeam. Totusi, aseară, el m-a făcut să mă simt iar om. Mi-e frică să cred că mai poate exista prietenie? Chiar nu pot să o accept ? Refuzul organic mă sufocă, mă dezgustă. Trebuie să încerc. Am încercat atâtea în ultimul timp încât ce-as mai putea pierde ? Ce importantă mai are o nouă înfrângere ? Sunt tăvălit. Rezist la tăvăleală. Cred ! Ajunge ! Ajunge ! Nici un pas mai departe, nici o vorbă. Voi merge la cazemată. Să lăsăm destinul să-si urmeze cursul.”
Se ridică într-un cot, căutând o tigară. O aprinse. Fumul se ridica, crâng de liane. Ii urmări drumul până ce-i obosiră ochii, pierduţi într-o ceată de lacrimi. Se întinse mai bine. Era fericit ? Nu stia si nu credea nimic. Tot ce simţea, era că ochii începură să-i ardă, mistuind cenusa veacurilor întunecate. Ceaţa neagră prinse a se îngrămădi sub pleoape si patul începu să se legene, carusel stricat.
– Pastele tău de tigară !
Aruncă tigara si întinse mâna după sticlă. Scoase dopul si luă o înghititură, înfiorându-se. Sări din pat, dacă efortul imens de a se rostogoli, mai putea fi numit astfel si-si plimbă privirile ostenite peste cuibul său, scuturat de vânturile soartei. Coborâ scările, proptindu-se nehotărât în tăcerea străzii. Aerul rece îi trase o palmă, arucându-l în realitatea de neânlocuit a zilei. Stomacul, acel mic animal îsi cerea dreptul la existentă.
– Cred că trebuie să mănânc ceva, altfel ulcerul meu va trebui să se vindece cu zeamă de pământ, cum zicea Fănică. Cât o fi ceasul ? Mai mult de sapte nu cred că e.
Strada se vărsa în altă stradă si aceasta la rândul ei în alta, apoi în alta si tot asa, toate străzile stângându-si rândurile pentru a ajunge în fata falnicei stăpâne : marea. Animatia străzii etala trupuri si feţe, lespezi încremenite ce mai păstrau căldura vlăguită a asternutului.
– Nu vă supărati, cât e ceasul ?
– Sapte si jumătate, tataie.
– Mersi pustiulică.
Tataie. Cnut plesnindu-l în adâncul nebănuit al orgoliului, redesteptând dureri ascunse. Mai avea vreun sens ? Era un ratat, un terminat si în lumina rece a diminetii lucrurile apăreau în adevărata lumină. Se apropie de vesnicul cărut al vesnicului covrigar.
– Noroc nea Mitică !
– Să trăiesti boierule ! Cu ce vă servim ?
– Doi dolofani crocanti si cu gaura cât mai mică.
– Ehei, suntem bine dispusi astăzi !
– Pe dracu nea Mitică. Stomacul ce-si mai aduce aminte, că după mine….
– Uite-i cum te asteapta ! Poftă bună ! Pe mâine ?!
– Pe mâine.
Luă covrigii calzi si muscă pofticios. Doamne, buni mai sunt. Isi aduse aminte de anii studentiei când păstra banii pentru o bere cu amicii, savurând covrigii ca pe veritabile fripturi. O fărâmă din aromele acelor vremuri se rătăci printre papilele amortite.
“Ce vremuri ? O tempora…. E clar. Am îmbătrânit. Incep să trăiesc din amintiri. Sunt terminat. Totul dispare sub moluzul lasitătii mele. Păcat ! Doina. Cum am fi arătat acum ? Am fi fost mai mari ? Mai mici ? Doina ! De ce nu pot să mă rup de tine, de trecut ? Cu ce fire m-ai legat, aruncându-mă neputincios în luptă ? Când te vei îndura să-mi dai pace ?”
Coborâ treptele, poticnindu-si privirile în plasa amintirilor. Pasii se afundau în nisip, spulberându-l, răscolindu-l, amăgindu-l. Cazemata se profila sumbră si tăcută, pată de istorie pe chipul prezentului. Mai avea timp să se întoarcă. O mai putea face, cât nu era încă prea târziu. Pasii îsi continuau drumul, amusinând poteca destinului. Marea se zburlise revărsându-si cositele înspumate. Privea, căutând noi sensuri. Marea, amantă răzvrătită, frământând carnea tandrului si tăcutului învins, nisipul. Amanti legati pe viată. Soţi fără ceremonial. Cami si Doina. Trup rupti în două de viată. Soti ce n-au respectat ceremonialul. Teze si antiteze. Ajunse la destinatie. Se lasă pe nisip, căutând urma trecutei nopti. Aprinse o tigară. Fumul dispărea, lăsându-se furat de chemarea sirenelor despletite. Totul era pustiu în jur. La baza râpei, lângă izvor, plete blonde fâlfâiau ca o aripă lovită, pescărus blestemat să privească marea din cuibul său bolnav.
– “Doina ! Pletele-ti blonde încă mai fâlfâie bătute de vântul amintirilor.
– Cami ! esti mai vulnerabil ca un scolar în prima zi de scoală, la împărtitul cărtilor. Ce-i cu tine ?
– Nu stiu. Pustiul ăsta m-a scos din amorteală. Dar tu cine mai esti ?
– Acelasi ! Ingerul tău păzitor, piaza ta rea. Poti să-i spui cum vrei.
– Doina ?! “
Tigara se stinsese. Aprinse un chibrit, privind flacăra tremurată.
– “Tu vezi ce-ti mai tremură mâinile ? Crezi că-i din cauza vântului ?
– Lasă-mă dracului în pace ! Vezi-ti de ale tale.
– Nici când te întâlneai cu Doina nu erai asa.
– La dracu cu comparatiile tale prostesti. Ce a fost atunci si ce e acum….
– Care-i diferenta ? Atunci ieseai din anonimatul adolescentei, chiar dacă erai bărbat. Doina era steaua la care te închinai. Atunci ! Acum speri să iesi din anonimatul lasitătii si crezi că Nicu va fi noua stea. Steaua polară, steaua fără nume….
– Hai lasă-mă. Sau lasă-mi măcar speranta……
– Ei nu că m-ai dat gata. M-ai interzis……
– Du-te dracului !
– Păi da. S-au dus bunele maniere, politetea.Te las. Adio !
– Du-te cu Dumnezeu.”
– Bună Maestre ! Cum a fost noaptea ?
– A ! Bună Nicule.
– Cu cine te certai ?
– Eu ?
– Asa povesteau ochii tăi…..Erau destul de încruntati pentru o dimineată senină….
– Da. Dar diminetile senine vin de obicei după nopti de furtună….
– Nu stiam de obiceiul ăsta….
– De unde si până unde maestre ?
– Nu stiu. Asa mi-a venit…..
– Suntem altii ? Sau suntem ironici ?
– Iartă-mă Cami ! Ce ciudat sună…..Cami ! Ca o chemare, ca un mister, ca…….
– Hai, hai, lasă vraja…..Parcă spuneai că n-ai stofă de artist…..
– Esti pregătit ? Ai adus versurile ?
– Drept să-ti spun nu prea. Am vrut să scot ceva azi noapte dar mi-a fost imposibil…..
– Nu-i nimic. Ai timp…
– Cum ? Tinp ? Tu chiar mai crezi în mine ? In puterea mea ?
– De ce nu ?!
– Bine dar nu am nimic, e gol, pustiu…..
– Priveste în jur……găsesti tu ceva…..marea, nisipul, pescărusii…..vântul……
Privi împrejur. Ochii rămaseră agătati de pata blondă. Cami îi urmări privirile. Puncte fosforescente jucau luminându-i fata. Intoarse capul si dădu cu ochi de Cami. Plecă rusinat capul dar îsi reveni si trecu la atac.
– Uite ! Plete răstignite pe aripa vântului.
– Si ziceau că n-ai suflu, imaginatie ?
Nicu lăsă capul, pregătindu-si mapa si cărbunele. Isi aranjă cartonul. Ochii lui, porti magice, îl tintuiră, pipăindu-i fiecare fibră.
– Cami. Nu sta ca o sfântă. Nu te simt. Parcă ai fi mort.
– Poate că sunt. Ce trebuie să fac ?
– Gândeste-te la…..nu stiu la ce……arată-te….. Nu stiu, spune cava…….
– Ce-as putea spune ?
– Nu stiu ! Orice. Aruncă-te în valuri….
– E penibil să încep cu a fost odată…..
– Oricum e mai mult decât nimic….
Cami îsi aprinse o tigară. Ochii se rostogoliră, adâncindu-se în lumea visurilor de tinerete.
“ Ce ar putea spune ? Pe timpuri, era cu totuil altfel. Ideile se buluceau, suvoi proptindu-se în stăvilarul vorbelor.”
Pleoapele căzură, izolându-l, aruncându-l în bratele trecutului. Câteva tuse dădură contur unui chip obosit. Pleoapele căzute trădau oboseala si neputinta de a mai lupta. Buzele prinseră să se miste, schimbând conturul. Pustiul se opri. Asculta. Vedea. Era ceva nou. Miracol. Imaginea veche se destrăma lăsând să iasă la iveală un chip nou. Luă o nouă plansă si începu să aranjeze cu înversunare noile frânturi.
– Noaptea trece, valuri reci
Pe nisipul meu îneci.
Scoici îti prinzi, râzând, în plete,
Sub a lunii auroră
Dăntuiesti. Călcând nisipul,
Nu stiu dacă-i vis sau plouă.
“ Doamne si Cami ăsta. Crede că poate fugi. Că se poate ascunde. Nu stie că de fapt totul clocoteste în el. Că nu pândeste decât un moment de neantetie pentru a irumpe.”
Ii privea fata transfigurată si nu-i venea a crede. Ar fi putut spune că era chiar frumos. Un frumos ascuns, la pândă, asteptând, în spatele vietii anoste, soarele. Simti o răsuflare si intoarse capul. Ochii se prinseră în plasa chipului încadrat de plete blonde, aripi răspândite pe întinderea cerului. Intâlni doi ochi negri, beznă fulgerată de aburul curizitătii. Buzele se arcuiră ca pentru a lăsa să scape torentul întrebărilor. Ii făcu semn să se aseze si să tacă. Cele două trupuri se atinseră, înfiorându-se. Valuri de arsură se scurgeau, surpând indiferenta si aruncându-i în bratele nelinistii.
– Vezi tu Nicule, a fost o vreme când tânăr fiind mai puteam visa. Cu disperare, cu ură. Visul devenise o a doua realitate. Cred că acest lucru m-a afectat cel mai mult. Dedublarea. De multe ori nu mai reuseam să discern. Eram cum se zice cu capul în nori. Acest lucru nu-i deranja pe ai mei. Erau multumiti că mergeam bine cu scoala. Tin minte că la generală ai mei m-au tot trimis pe la olimpiade. Dădea bine. La un moment dat, în loc să ajung la olimpiada de matematică, am ajuns la cea de română. La o săptămâna, când au anuntat rezultatele, eram primul. Au urmat, faza pe municipiu, pe zona si pe tară. Acela a fost de fapt debutul meu. După olimpiadă, aranjasem cu profesoara de română, în paranteză fie spus o femeie superbă, initierea unui minicenaclu. Am reusit să-i fentez destul de mult pe ai mei. Când si-au dat seama era prea târziu. Asa aerian cum eram am reusit să le tin piept, să fac fata situatiei. Era o răzvrătire la care nu se asteptau. Aliatul meu de nădejde era profesoara. Cu toată pacea semnată, ostilitătile erau duse în subterane. Chiar la liceu fiind, tineam legătura cu profesoara, avocatul meu de nădejde. La un moment dat, m-a lansat într-un cenaclu profesoral. Si aici, singurul meu aliat era tot profesoara. Inceputul a fost greu. Teama, rusinea, superioritatea si indiferenta acestor noi colegi îmi turnau suficient trac în mădulare, inmuindu-mă. Primele versuri au fost primite nu cu dezinteres dar cu multă raceală. Aliatul meu devenise pe nesimtite un prieten si un sfetnic. De multe ori uitam si mă surprindea privind-o cu alti ochi, îmi surprindea privirile flămânde. Nu stiu cât de lipicioase, de indecente, de deranjante erau, dar nu mi-a spus niciodata nimic. Bărbatul din mine începuse să facă ochi. De la sedintele de cenaclu, plecam împreună discutând tot ce tinea de această lume sublimă. Uneori îmi povestea de profesorii ei, de anii de studentie ce purtau pecetea marilor personalităti, de orele si zilele pierdute în biblioteci când încă mai era posibil accesul la marile cărti. Era pentru mine poarta magică, acel Sesam ce se deschide, lăsându-ti privirile să alerge desculte printre somptuoasele iluzii. Mă lăsam acaparat, furat, biciuit de acele realităti intangibile încă. Ajuns acasă eram sleit. Carnea îmi ardea, creierul îmi era un morman de cenusă. Deliram. Deliram în speranta că voi răstigni curiozitatea ei si a lor. Intrasem curios într-un nou joc. Colegele nu mai prezentau nici un interes. Pentru întreaga clasă eram acelasi aeriam ca si acasă. Imi place să cred că ea era singura în stare să mă înteleagă. Căutam să mă conving că nu-i vorba de iubire, cu toate că bunul simt îmi spunea că tocmai de acest lucru e vorba. Antenele noastre lucrau febril căutând acele efluvii greu de sesizat de cei din jur. Intr-o zi, la sfărsitul sedintei, după un intermezzo care a stârnit vii discutii, am simtit că le sunt multora superior. Ii dominam. Dominator. Despot. Tot ce-mi mai doream era să nu mă umflu precum un balon si să pierd contactul cu pământul, cu realitatea. Am plecat împreună. Teii luaseră lumea în stăpânire, aromind spatiul, suflare si răsuflare cu despotismul lor dumnezeiesc. De multe ori stau si mă întreb cu ce rost a lăsat Dumnezeu teii pe pământ. Cert e că am umblat mult în acea seară, discutând si…….discutînd. Plutea ceva în aer dar ne era frică să-l atingem…..nu voiam să întelegem ceea ce era mai mult decât vizibil…..căutarea….
Căutam ceva de care ne era teamă. Doream un lucru fără a avea curajul marturisirilor. Jocul ne acaparase. Eu, eu nu prezentam interes. Dar ea, ea cum justifica această deliberată abandonare? Drumul a fost lung si anevoios. Ca de obicei am condus-o până acasă. M-a invitat să urc, din politete probabil. Am intrat cerându-mi scuze pentru deranj. Era prima oară. Adulmecam. Ii căutam mirosurile ascunse, prezente în acel alcov. Casa, simplă dar nu modestă, respira aerul melancolic al singurătătii, al trăirilor pasagere, frugale. Si-a cerut scuze si a dispărut să facă o cafea. S-a întors cu două cafele si două pahare de coniac. Am toastat pentru sănătate si fericire si am băut. Licoarea se strecura serpuind, arzând totul în cale. Am reluat discutia. Lipitura era rece fără a mai avea ceva din farmecul si atmosfera precedentă. Tensiunea plutea în aer. Fulgerele brăzdau cerul fiintelor noastre, Discutam pentru a nu lăsa spatiu liber necunoscutului să cristalizeze. Orice clipă de tăcere ar fi condensat tot vidul durerolor nerostite. Teama si ciuda îmi dădeau târcoale. M-am ridicat să plec. M-a condus în hol. I-am luat mâna dorind un sărut politicos, echidistant. Timpul se dilatase ca un balon de sticlă topită. Frica, teama, revolta, dorinta, nebunia dorintei mă striveau, aruncându-mă în ghearele unui tremur bolnăvicios. I-am simtit mâna moale mângâindu-mă.
– Cezare ! Nu-i timpul să pleci ?
Glasul ei, masca cu greu furtuna. Am căzut în genunchi ca retezat. I-am îmbrătisat mijlocul, ascunzându-mi fata.
– Cezare ! Fi cuminte. Trebuie să pleci, te asteaptă ai tăi.
Glasul, glasul o trăda. Mă gonea chemându-mă. Mă alunga legându-mă tot mai strâns.
– Nu. Nu pot, nu vreau……
Un pescărus îsi aruncă tipătul deznădejdii pe întinderea apei. Cami deschise ochi. Brusc, două lumi culisară prinzându-l, strivindu-l. Nicu lăsase mapa, pierzându-se în hătisul pletelor blonde.
– Iartă-mă Nicule !
– Poftim ?
– Nimic. întrebam dacă a mers ceva.
– Perfect.
– Imi place prietena ta. Cum o cheamă ? Mă prezinti ?
– A….a…..nu stiu…..Cum te cheamă ?
– N-am stiut că deranjez…..
– Cum ai ajuns la noi ?
– Mă plimbam, am ajuns lângă voi si mi-am aruncat ochii pe planse. Colegul tău mi-a făcut semn să mă asez si sa tac. Ceea ce am si făcut. Incă o data, n-am stiut că deranjez…..Imi pare rău……Puteam să plec…..
– Da, dar n-ai făcut-o. Cum te cheamă ?
– E un interogatoriu ? Să stiti că nu suport bădărănia. Dacă nu-s dorită, plec, nu insist.
Se ridică întorcându-se. Imbufnarea îi aruncase o umbră jucăusă în coltul ochilor. Nicu o prinse de mână, trăgând-o usurel lângă el.
– Iartă-mă. N-am vrut să fiu rău. Pe mine mă cheamă Nicu iar el este Cezar, marele Stancu Cezar.
– Nu stiu, nu cred c-am auzit de el.
– Imi place franchetea. Nici nu prea ai avut unde să auzi. A murit. De mult. Cum zici că te numesti ?
– A de la iubire.
– Frumoasă si enigmatică.
– Dacă esti mare crezi ai dreptul să fi si malitios ?
– Era o simplă constatare. Tu nu spui nimic Nicule ?
Acesta îsi retrase privire de pe trupul blondei, spălându-si fata în purpura imprudentei.
– Ce-as putea spune ? Eu mă multumesc cu Adela. Iubirea i-o las ei.
– Intr-adevăr, de unde atâta iubire ?
– E singurul lucru rămas la liber. Restul, după cum bine stiti s-a rationalizat.
– Si ? Cu ce ocazie pe aici ? Te-am văzut mai devreme pe stâncă…..
– Am simtit. Stiam că mă privesti. Apoi v-am văzut. Părea ca o sedintă de hipnoză.
– Hipnoză ?
– Intr-un fel. Voiam să plec. M-am apropiat fără să vreau. Poate schitele, poate povestea, poate semnul lui, nu stiu ce, m-a făcut să-mi frâng zborul. M-am asezat. M-ai intrebat ce caut ? Nu stiu. Un semn, un mesaj, cine mai stie….Simteam că trebuie să vin….Trebuia să vin si am venit. Voi ?
– Noi ?
– Voi ce faceti ? Ce căutati ?
– Ne-am întâlnit aseară, ne-am plăcut…..si ne-am întâlnit……
– V-ati plăcut ?
– Nu fi rea. E un fel de a spune. L-am rugat să-mi pozeze. Mai aveam nevoie de un desen pentru a fi mapa completă. Acum îmi dau seama că tot nu-i completă……mai lipseste unul.
– Al meu ?
– De ce nu ?
– De ce da ?
– Dragostea, iubirea, îmi lipseste acest portret.
– Din mapă sau din viată ?
– Esti…..
– Sunt ?
– Cinică ? Rea ?
– Deci am scăpat de…..
– Cine a spus asta ?
– După calificative nu prea sunt ceea ce cauti…..
– Adela ?
– Da ?
– Pot să te rog…..
– Să pozez ?
– In primul rând….
– Apoi ?
– Nu stiu…..cum să…..
– Pe tine cu ce te-a ametit domnule ?
– Pe mine ?
– Da. Eu cel putin sunt femeie, dar dumneata ?
– Pe mine ? Santaj ! Da ! M-a santajat ! A profitat de slăbiciunea mea…..
– Cami ! De ce spui asta…..
– Iartă-mă Nicule ! N-am vrut să te rănesc. Insă vezi tu, ti-am mai spus, în ultima vreme mi-am cam pierdut încrederea….
– Auzi Adela ! Pentru el prietenia nu mai are nici un sens. Nici nu mai există….
– Pe undeva cred că-i dau dreptate. Si eu simt acelasi lucru….
– La tine e doar răutate, bravură. Dacă ar fi adevarat, ti-ar fi punctat trăsăturile. Ori eu nu văd nimic. Esti prea curată.
– Sunt curată si uscată.
– Ce rost are să vă certati. Nici nu vă cunoasteti …….
– Crezi Cami ?
– Eu stiu ? Tu ai spus că nu vă cunoasteti…..
– Nu, nu ne cunoastem dar poate că ne căutăm. Poate că ne asteptăm. Cert e că dacă nu erai tu nu ne-am fi întâlnit. Niciodată…..
– Vorbesti ca din cărti. De unde stii că si eu simt acelasi lucru ? Că vreau acelasi lucru ?
Negatia se pierdu într-o susurare poticnită. Nicu se aplecă să-si aranjeze plansele.
– Când pot afla continuarea povestii ?
– Bravo Adela ! Vii ca un fur, mă dai la o parte si apoi vrei totul numai pentru tine…..
– Ei da ! Poate că……
– Nu vă mai certati. Iart-o Nicule……Te rog eu. Imi place. Artagul ei văd că te-a potolit. Te-a tăiat de la mână. Nu mai esti la fel de sigur pe tine. Spune-mi, esti multumit de sedintă ?
– Multumit ? A fost groaznic. Mai întâi m-am izbit de zidul tăcerii tale după care nu mai pridideam. Uită-te si tu Adela.
Plansele curgeau într-o ordine inversă. Ajunse la ultima plansă. Plansa ochilor. Doar doi ochi, ochii lui si mai jos versurile.
– Ce-i cu versurile astea ?
– Sunt ale lui. Vrei să-ti citesc ?
– Nicule !
– Te rog Cami, lasă-mă….
– Te rog……domule…..Nici nu stiu cum să-ti zic…….
– Cami. Asa îmi spune si el.
– Te rog…Cami…..
Noaptea trece, valuri reci…….
– Cred că-i frumoasă destinatara…..muza……
– Este. Nu-i asa Nicule ?
– ………
– Vrei să spui ca eu…..
– Cam asa ceva. Nicu mi-a spus să mă gândesc la ceva frumos si singura pată de culoare…….erai tu….. Poate e brutal, de fapt niciodată n-am mărturisit acest lucru. E secretul meu. Esti prima care află. Curajul, dezinvoltura ta m-au determinat s-o fac.
– Multumesc. Si cu restul povestirii ?
– Viata mea nu are nici o importanta. Si asa am spus prea multe.
– Nu-i adevărat Cami. M-ai ajutat să te cunosc. Uită-te la schitele astea. Vorbesc de la sine. Cred ca am surprins esentialul. Pentru mine cel putin. Crezi că poti continua ?
– Azi nu. Ajunge.
– Mă lasi să cred că ne vom mai întâlni ? Pot să sper ?
– Nu stiu. Din partea mea…….
– Deci ne vom mai întâlni !
Ochii începură să-i joace în lacrimi, sau poate că iluzia mării umplea cu nesiguranta si nestatornicia sa acei ochi. Scoase din nisip sticla, nelipsita si tăcuta lui prietenă. Desfăcu capacul, o duse la gură dar se răzgândi si o întinse Adelei. Ea luă sticla si buzele dezgoliră pentru o clipă siragul de mărgele sidefii. Nicu lăsă plansa pe care schitase trăsăturile fetei.
– In conditiile astea nu se poate lucra.
Intinse mâna si luă sticla.
– Pentru noi trei : Cami, Adela si eu. Pentru prietenie.
Sticla gâlgâi ca un hohot înecat în trufie. Cami luă sticla sărutând-o cu patimă. Brusc paloarea tristetii îi acoperi fata. Se întoarse, lăsându-i pentru un moment singuri, abandonându-i.
– Adela, nu ne-ai spus cine esti, ce faci, cu ce te ocupi…..
– Nici voi.
– Ai dreptate. Eu după cum ai remarcat, zugrăvesc interioare si exterioare, iar Cami transmite din interior orice vălurire. Tu ?
– Eu îmbin exteriorul cu interiorul. Sunt la coregrafie.
– Reusită îmbinare.
– Nicule !
– Iartă-mă Adela…..Dar ăsta-i adevărul……Cami, mai bem ceva ?
– Poftim ?
– Mai bem ceva ?
– Dacă vreti……
Intinse sticla, privindu-i cu o curiozitate crescândă. Pustiul luă sticla întinzând-o Adelei. Refuzul îl dezamăgi putin. Imaginatia îi zburda, dorindu-i si pe ceilalti alături.
– Cami, tu nu mai zici nimic ?
– N-am ce. Sunt gol. Mă multumesc să vă privesc…..
– De când n-ai mai privit o femeie ?
– Poftim ?
– Adela, nu fi…..
– De când n-ai mai privit o femeie ? De aproape ?
– Adela ?
– Iartă-mă ! E prea banală întrebarea ?
– Banală nu. Agresivă da. Cred că trebuie să plec.
– Crezi că trebuie să plec ?
– De ce ?
– Să las locul liber…..să nu deranjez…..
– Crezi că deranjezi ?
– Nu stiu. Oricum e timpul…..e mai bine……
– Te rog să mai rămâi…..
– Sigur Adela ?
– Sigur. N-am nimic de ascuns sau de împărtit. Dacă am fost rea te rog să mă ierti.
– N-ai nimic de împărtit ?
– Nu Nicule. Nimic.
– As putea să vă rog ceva ? Da, pe amândoi….
Privirile lor mute asteptau. Sufletele lor păreau două gheme de spini, gata oricând să-si arince în lumină bobocii. Cami îi privea sporindu-le tensiunea. Adevărul era că nu stia nici cum să înceapă si nici cum să termine.
– Mi-e greu să vă spun. Poate părea ciudat, penibil, grotesc. Nu stiu dacă voi fi înteles. Nu sunt nici masochist, nici pervers, dar spectacolul, privelistea, imaginea unui sărut, chiar plin de retinere, ură sau dezinteres mi s-a sters din memorie. Voiam să vă rog să mergeti pe malul mării si să vă sărutati. Poate este un pret prea mare pentru tot plictisul pe vi l-am produs. Am dreptul să vă cer asta ?
Adela se ridicase, mândrie rănită sau falsă pudoare ? Nicu privea nevenindu-i a crede. Era mult, mai mult decât sperase. Era tot ce-si dorise. O sansă. Simtea amorteala din vârful degetelor, îsi dorea căldura buzelor, trupul arcuindu-se sub mângâierea sa. Ochi lor se căutau nedumeriti, ascunzând cu greu avalansa sentimentelor.
“ – Ce înseamnă asta ? Isi bate joc de noi ? Isi bate joc de el ? Tu ce crezi ?
– Nu stiu Adela. Nebun nu e. Supărător e faptul că se crede demiurg, vrând să ne modeleze. Tu ce zici ? Merită să-l ascultăm ? Putem încerca oare ?
– Nu stiu. Nu cred. Mi-e frică. Mi se pare brutal, grotesc.
– Adela! Dar dacă suntem totusi ultimul pai ? Ultima sansă, ultima sperantă ? Fiinta lui mărturiseste că e la capătul puterilor. Oare nu merită să-l ajutăm ? Putem să-l părăsim fără nici o mustrare de constiintă ? Să-l abandonăm ? E prea mare pretul pentru libertatea ta acest sărut ? Te temi chiar asa de tare ? Ti-e frică de mine ?
– Nu stiu. Frică ? Nu stiu ce-i asta. Retinere poate. Incredere în tine ? Te cunosc ? Mă cunosti ?
– Increderea Adela e un lucru care se simte. E ceva organic. Ori e ori nu e. Poate că noi suntem cei meniti să-l salvăm, să-l eliberăm. Stiu că spun prosti Adela. Te rog acceptă, de dragul meu. M-am bucurat că-mi pot ascunde lasitatea în spatele vorbelor lui. Recunosc, te doresc. Da ! Te doresc, Adela.”
Nicu se ridică prinzând-o de mână. Porniră încet spre apă, fără a mai privi în urmă. Patru urme descriau în nisipul vested un drum necunoscut. Val după val se opreau sărutându-le gleznele. Pielea arsă de dorintă se înfiora la atingerea lor. Soarele privea de la înăltime această ultimă jertfă. Marea încremeni, pentru a nu distruge acest vis. Un sărut, un simplu sărut : sărut de copil, sărut de amant, sărut furat, sărut chemat, sărut arzător, clocotitor, ca însăsi moartea soarelui în asfintit, vulcan de simtăminte si trăiri, lavă argintie ca sărutul lunii. Timpul se dilată sfărâmând spatiul, aruncându-i printre stelele căzătoare. Sufletele lor, pribegi apostoli în căutarea eternului qvo vadis, stigând disperarea neprihănitei asteptări.
“- Cine suntem Adela ? De când ne căutăm ? De când ne asteptăm ? De-o vesnicie ?
– Poate că totul nu-i decât pretext. Noi am existat mereu. Ne asteptam numai momentul. Altfel cum am fi ajuns aici? In acest loc, în acest timp ? Trebuia să vin. Am simtit acest lucru. Asteptam un mesaj. L-am primit. Eu cel putin l-am primit.
– Poti să-l dezvălui ?
– Nu Nicule. E numai al meu. Si apoi, ce rost are să rupem vraja ce ne leagă. E doar un moment. Să-l trăim. Atât. Nu Nicule. Poate nu eu sunt cea menită. Asteaptă. Asteaptă-ti mesajul.
– L-am primit. Numai că mi-e frică. Nu pot crede că-i adevărat. E prea frumos Adela…….”
Pleoapele căzute încercau să stăvilească noianul întrebărilor arzătoare. Buzele doborâte de arsita căutărilor doreau pacea. Adela se desprinse alergând, bucurându-se de răcoarea si tandretea valurilor. Se auncă în ape, îmbrătisându-le, căutându-le sau poate căutându-se prin spuma incandes-centă. Se lăsă în voia lor. Era plutire, vis, amăgire, era si nu era nimic. Ochii lui, scrumiti, o căutau, o doreau, o asteptau. Se aruncă în urma ei, gonind cu gelozie valurile pătimase ce o îmbrătisau, pângărindu-i carnea. Nu ! Si-o dorea doar pentru el. Nu mai suporta pe nimeni în preajma ei. O ajunse din urmă îmbrătisând-o, strângând-o, până la disperare. Ochii lor oglindeau cerul si marea cu toate tainele lor, pătrunse sau nepătrunse.
– Adela ! Esti a mea ! Te simt a mea ! Te vreau a mea !
Se desprinse lăsându-l pradă valurilor si nelinistii. Il abandonase dorindu-se urmată, strivită, scrumită. Valurile o săltau, frunză rătăcită, suflet căutând. Intoarse capul. In urma ei, trupul lui sălta spasmodic ancorat de firele nevăzute ale dorintei. Părul, meduză unduitoare, întunecată ca însăsi infinitatea, strălucea în soare printre stropi de curcubeu. Se lăsă pe nisip căutând căldura de jar a verilor trecute. Soarele îi mângâia ochii cu acea dragoste paternă, ce se îngrădeste pentru a nu umbri micul germene. O adiere si doi stropi fierbinti îi sărutară obrajii. Buzele căutau cu înfrigurare chemarea necunoscutului. Jumătatea asteptată se lăsă ca o adiere, umezindu-i arsita. Murmura cuvinte sau sărutări, nu stia si nici nu dorea să afle. Simti gustul sărat al durerii, sânge fierbinte arzând. Ar fi vrut să deschidă ochi, dar frica o tintui. Era prea frumos visul. Era mai mult decât dorise.
– Nicule…….Nicule…….
– Taci Adela ! Te rog, taci…..
Cuvintele se înecau în taina sărutului, răstignite de răsuflări fierbinti. Timpul pulsa, dilatându-se si condensându-se, pierzând sensul curgerii. Marea, văzându-se uitată se răzvrăti aruncându-se neputincioasă asupra lor. Valul obosit îi ajunse, înfrigurându-i. Deschiseră, ochi, Pustiul îi străjuia cu tăcerea si linistea lui. Se ridicaseră ametiti.
– Dacă vrei poti să vi la mine, nu poti merge asa acasă. Trebuie să te schimbi.
– Cred că da. Simt că mă ia cu frig.
Ajunseră lângă cazemată. Locul pustiu astepta. Se aplecă să-si strângă schitele. Lângă mapă, sticla si un bilet. Ridică privirile căutând-o.
– Ne-a lăsat un bilet. Vrei să-ti citesc ?
– Te rog.
– “V-am spus să vă scăldati în soare,
Frumosi să fiti în infinit
Pe-a voastră dulce sărutare
Se-aprinde un foc ce a mocnit.
Doream să vă aruncati în ceruri,
Tăria, voi să o sfidati,
Să fiti nebuni, din ochii vostri
Ploi de iubiri să picurati.
Vă multumesc. Vă multumesc mult de tot. Ati fost exact ceea ce mi-am dorit. Simteam că vă căutati si m-am bucurat de întâlnirea voastră. Dacă se poate, eu unul vă astept si mâine. Apropo, să nu uitati de sticlă. După o baie rece, ajută. Pe mâine. “
Ridică ochii asteptând un răspuns. Scâncetul ei îl trezi de-a binelea.
– Să mergem Nicule ! Mi-e frig.
– Hai să mergem.
Tăcerea căzu ca o cortină, murmurând tânguirea mării părăsite. Pescărusii punctau trecerea timpului cu pasi implacabili. Toamna îsi intra în drepturi, zămislind fiorii viitoarei ierni. Pasii lor se pierdeau în cenusa prezentului scrumit. Undeva, într-o mansardă, ploaia apelor fierbinti, ostoia flăcările izvorâte dintr-o dragoste neprihănită. Printre soaptele susurate, viitorul se pierdea legănat de unduiri de mare somnoroasă.
Străzile se alergau zribulite printre sufletele incremenite. Soarele se strecura cu greu printre norii îmbufnati. Frigul se strecura insinuant aburind răsuflările.
“ Oare ce m-a apucat ? De ce le-am mai dat întâlnire ? Ce rost mai are ? Uitarea, eterna, vesnica, frumoasa, dulcea, dezgustătoarea dar totusi necesara, atât de necesara uitare, îsi va face datoria. Praful amintirilor va avea grijă să îngroape totul în tăcerea seducatoare. Vor fi pata mea de lumină, ultima poezie, ultima Thule. Unda de căldură rătăcită în fiorul toamnelor crepusculare. “
– Ce faci Cezare ?
– A ! Tu erai, Gelule ?
– După cum vezi. Incotro ?
– Pe aici…….
– Intrăm undeva ? Avem atâtea să ne spunem……..
– Stii, eu…….nu prea……
– Se poate Cezare ? Hai cu mine. Ia zii, de când nu ne-am mai văzut ?
– Păi cred că-s cinci sau sase ani…..
– Asa-i. Ai dreptate. Da ce faci, te-ai mutat aici ? Te stiam la…….
– Da sunt trei ani de când am plecat. M-am mutat aici. Tu ce faci, în delegatie ?
– Da. Am ceva treburi. Stau câteva zile asa că ne mai putem vedea, dacă vrei……Dar nu mi-ai spus, ce face Doina ? Juniorul ?
– Nu mai stiu. E groaznic dar asta-i realitatea. Juniorul e la bunica la tară. E mai bine decât la ai mei. Acolo cel putin e liber. Incă.
– Intrăm aici ?
– Cum vrei…..tu…..
– Prea bine nu arăti, te rog să mă ierti si …..Dar ce s-a întâmplat ? După cum îmi amintesc Doina a fost visul tău. Ce ati pătit ? Cum s-a întâmplat ?
– Păi…..
– Ia stai, ce bem ?
– O votcă mare si o bere…..
– Tot cu votca ai rămas ?
Localul, destul de gol pentru ora aceea excela prin ospătari. Fiecare motăia în mijlocul sectorului său, asteptând animatia vremurilor bune. Gelu se întoarse, căutând din ochi ospătarul care ar fi trebuit să fie daja lângă ei, radiind amabilitate, servitute si o îndatorire care obligă. Amorteala toamnei afectase si atmosfera localului, ospătarii pândind orice moment pentru a-si reface rezerva disponibilitătilor viitoare.
– Hai să mergem Cezare ! Văd că nu prezentăm interes.
– Mai stai, trebuie să vină unul……
Intr-adevăr, un ospătar, mască a suferintei îndelung ascunse, apăru din bucătărie si se îndreptă spre masa lor. Aerul parcă se invâscosase, încetinindu-i miscările, muscă prinsă în melasa hârtiilor arhaice.
– Ce doriti ?
– Câte o votcă mare, câte o ciorbă de burtă si câte o bere.
– S-a înteles. Vine băiatul !
Miscarea continuă cu sens schimbat, pierzându-se în măruntaiele bucăriei.
– Deci, ce s-a întâmplat ? V-ati bătut ? Ati divortat ?
– Ti-am mai spus. Nu stiu. Tot ce stiu e că a dispărut. Pur si simplu, ca un abur.
– Cum asa ?
– Uite asa. Fără nici o vorbă, fără nici un bilet. A dispărut ca o umbră în noapte, s-a dus ca un fum.
– Si ?
– Si nimic. Anchete la politie, la securitate, iar la politie. Au crezut că am omorât-o. Apoi că a fugit afară, cu stirea mea. Apoi iar crimă, cică nimeni nu dispare asa. M-au hărtuit, m-au sfâsiat ca pe un vânat gras, probabil din lipsă de activitate. Cert e că până la urmă am ajuns la nebuni. Control, consult, internare, sedative, socuri. Groaznic. De altfel din când în când mă mai cheamă. Mă mai testează.
– Deci, viata ta Cezare……
– Viata mea…….nu mai există asa ceva. După disparitia ei si după tot calvarul îndurat, totul s-a spulberat. Am încercat să-mi reiau viata, normalul dispăruse. Toată povestea s-a umflat, s-a propagat, astfel că printre confrati eram un ciumat. Oficial nu fusesem exclus din societate, dar toti se fereau de mine. Am încercat să mai public câte ceva dar fără succes. Nu mai aveau loc. Am încercat să-mi reiau meseria dar la inspectorat mi-au spus că n-au nici un loc, nici măcar de suplinitor. Nu mai aveam ce face. Juniorul era daja la bunica. Am emigrat în acest oras dar unda informatională m-a ajuns din urmă. Nici un loc. Până la urmă i s-a făcut milă cuiva si mi-au dat un post la o scoală de handicapati. Toată ziua le citesc din Eminescu, le povestesc din Creangă, eu vorbesc ei ascultă…….muncă de Sisif…..cam asta-i viata mea….Dar voi ? Voi ce mai faceti ?
– Eu? Cum mă sti. Elena prosperă. Toată ziua pe capul meu. Asa am vrut-o, asa o am. Eu am obisnuit-o în rest, fată bună. A, să nu uit : avem doi copii !
– Doi ?
– Da. Gemeni. De doi ani avem viată grea. Abia astept să crească, să-i iau cu mine la pescuit, să mă ia cu ei la fete…..la bere…..
– Si Elena ? Ea ce zice ?
– Ei vorba vine. Doar n-o stau să mă ducă ei de mână. Nimeresc eu si fără ei unde trebuie. Elena ? O să se astâmpere până atunci. Sper.
– Chiar crezi ?
– Ei, vise……
– Si altceva ?
– Altceva nimic. Ne-am luat masină, ne-am plimbat si pe afară si prin tară. Casă nu ne-am făcut. Elena vrea să ajungem în Bucuresti. Eu i-am spus că-i greu, nici nu vrea să audă. E tenace. De asta îmi si place. In rest probleme mărunte : un film, o ceartă, un teatru, un local, servici cât cuprinde si de restul golanii. Ti-am spus, de doi ani nici nu mai miscam în front. Da nu regret, îi am, sunt ai mei, pentru ei mă zbat. Al tău ?
– Bine, peste o lună face sase ani. As vrea să ajung la el dar nu se stie. O să încep scoala, tăvăleala, cine stie când o să ajung la el.
– Păi nu-l iei cu tine ? Scoala ?
– Asa ar trebui. O să mă mai gândesc. Trebuie să-l iau până la urmă cu mine. Să vedem
– Mai luăm ceva ?
– Nu Gelule ! Multumesc. A fost suficient.
– Nu te prosti. Ai uitat când nu aveam eu ? Atunci nu făceam mofturi…..
– Era vârsta. Intre timp am mai îmbătrânit………
– Doar nu ti-o fi rusine de mine ?
– Rusine ? Poate…..cine mai stie……
– Nu fi copil Cezare. Inteleg să-ti fie de un străin, dar de mine…….
– Iartă-mă, ai dreptate, oricât ai vrea nu poti uita chiar totul……îti multumesc că nu te-ai schimbat…..
– Mie îmi pare rău că n-am stiut nimic. Poate te-am fi putut ajuta.
– Poate. La un moment dat am vrut să te caut, dar m-am gândit că…….oricum, acum a trecut…..
– Oare ?!
– Vorba vine. Gelule !
– Da ?
– Am o rugăminte. Sper să nu te superi……nu te pot invita la mine…..casă de burlac……
– E mai rău ca în cămin ?
Cezar plecă capul, răspuns mai grăitor decât orice afirmatie.
– Stii Gelule, nu-i numai burlăcia…….un infirm se adaptează mai greu…….de când a plecat, nu numai că sângerez dar nici nu pot s-o uit…..imaginea ei nu mă părăseste …….nu stiu, sper să mă întelegi…..
– Cezare ! Nu trebuie să-ti ceri iertare. Dacă crezi că ne mai putem vedea, mă cauti la hotel. Continental camera 105. Dacă nu, nu-i nici o supărare. Altădată. Si dacă treci prin Orsova să ne cauti. Usa mea rămâne mereu deschisă pentru tine. Te asteptăm.
– Si Elena ?
– Am să-i explic eu câte ceva, am s-o pun în temă. Sunt sigur că te va întelege.
– Multumesc. La revedere.
– La revedere. Deci dacă e, mă cauti…..
– Bine. Sărutări Elenei, sănătate si toate cele bune acasă.
In usă se despărtiră. Gelu plecă, continuându-si viata tumultoasă. Stancu se întoarse pornind în directie opusa. Norii tineau sfat, filtrând lumina si asa putină. Inserarea trăda o amiază obosită. Frunzele se amestecau cu hârtiile, târându-se de colo colo. Masinile rare stârneau panică printre ele, pentru ca apoi să uite totul si să-si reia hârjoana. Trecătorii îsi ridicau gulerele si-si pipăiau gentile sub umbrelă, sperând să ajungă la destinatie înainte de a începe jelania toamnei.
“ Singur. Iar si iar si iar. Singur. Simt că înebunesc. Lume ! De ce fugi de mine ? Peste tot, gunoaiele sunt privite cu dezgust si indignare (de ce nu le ridică domnule?) sperând că nu te vor atinge.
– Ia n-o mai face pe victima. Te vaiti că lumea nu te ajută, că nu te vrea. Dar tu ? Tu ce faci ? Ce-ai făcut pentru tine ? Pentru a-ti recăpăta respectul ?
– Eu ? Muncesc.
– Muncesti si bei. De fapt mai mult bei. Noroc cu elevii tăi că nu pricep mare lucru.
– Nu-i adevărat. Stii bine că nu m-am dus niciodata beat la scoală. Atâta respect mai am pentru carte.
– Vorbe. Vorbe mari. Mai bine te-ai respecta pe tine. Pe Alin……
– Alin. Doamne. Peste o lună este ziua lui. Da Aline. Este ziua ta. Mi-e rusine s-o recunosc. Mi-e rusine să mărturisesc că n-am bani să vin la tine, să-ti cumpăr ceva.
– Ti-e rusine ? Nu cred. Fariseule. Dacă-ti era rusine te-ai fi oprit. Noroc cu Maie. Noroc că mai trăieste si poate să-l tină. Să aibă grijă de el. Să-l tină departe de tine, de minciunile tale, de nebunia alor tăi.
– Iartă-mă Aline. O Maie, scumpă Maie, iartă-mă.
– Sigur. Iartă-mă, iartă-mă. Totul tine doar până ajungi iar acasă. Sticla să trăiască. Cu ea în mână uiti de toate. De toate ticălosiile tale. Te lasi terfelit de viată. Esti un nimic.
– Poate că sunt, dar si viata a fost rea cu mine.
– Nu te mai văicări. Ori ai curajul s-o iei de la capăt ori dacă nu în streang. E mai usor. Si pentru tine si pentru el. Te asigur.
– Nu pot. Viata mi-a fost data. E un bun pe care l-am primit, nu-mi apartine. Nu pot, n-am dreptul.
– Asa zic toti lasii: nu pot. Trebuie să poti. De ce n-o rupi odata cu trecutul ? Iti place să te lasi în bratele lui. E de fapt otrava ta. Betia nu-i decât o forma pasivă de suicid. Otrava ta e trecutul, Doina de fapt. Asta-i adevărul. O plângi, o doresti, te-ai târâ în genunchi în fata ei. Nu te poti dezice de ea, n-o poti uita. Nu vrei s-o poti uita.
– Nu pot. Nu vreau. Nu mai stiu. Nu vreau să mai stiu.
– Nu vrei ? Bine. Pentru tine e Ok, dar la Alin te-ai gândit ? Ce viitor îi rezervi ? Cât crezi că o să mai trăiască si bătrâna ? Cât o să-i mai poată ascunde adevarul ? Cum va reactiona Alin cănd vor striga copii după el : uite copilul unui nebun! copilul unui alcoolic ! copilul unui ratat ! Da ! Ratat !
– Stii bine că nu-i vina mea, sau numai a mea. Stii cât de mult l-am dorit. Câte castele am ridicat pentru el. Era punctul luminos al acelor zile. Aproape c-o uitasem pe Doina. Trăiam pentru el si prin el. Doamne. Cum mai pândeam clipele de răgaz ale Doinei când îl simteam că se-ntinde. Ii simteam piciorusele sau mânutele împingând. Il simteam întinzându-se, dorindu-se liber, scăpat de hlamida protectoare a pântecului. Ii simteam pâna si răsuflarea. Au fost clipele mele de nebunie. Simteam că mă umflu si asteptam să pleznesc în mii si mii de fărâme.
– Intotdeauna faci la fel. Din cauza Doinei ai uitat de tine. Din cauza copilului ai uitat de Doina. Din cauza Doinei uiti acum de Alin. Din cauza betiei uiti de toti si de toate. Intotdeauna trebuie să fie altcineva vinovat. Iti trebuie un tap ispăsitor. N-ai curaj să-ti recunosti slăbiciunea si lasitatea.
– Atâta timp cât nu avem o unitate de măsura, e greu de spus cât de lasi sau de curajosi suntem.
– Sigur. Mereu reusesti să-ti găsesti scuze.
– Pleacă. Lasă-mă. Nu vreau să te mai aud. Pleacă. Niciodată, nimic nu-ti convine.
– Plec. Dar voi mai veni. Nu te pot lăsa …..singur…..
– Pleacă……..”
“ Iartă-mă Aline. Ce mi-am dorit, ce ti-ai dorit si ce s-a întâmplat. Nu stiu. Poate când vei fi mare vei întelege. Sper. Voiam să fi un mic print, să ai de toate. Dar….micul print nu-i decât un fiu de cersetor. Print si cersetor. Imi pare rău că te-am abandonat dar m-am gandit că-i spre binele tău. Ce-ai fi văzut ? Ce-ai fi învătat ? Ai fi înteles că nu-i decât o perioadă neagră ? Că totusi mai pot să mă ridic în picioare ? Ai fi înteles ? Ai fi acceptat? Cum m-ai fi privit? Cu milă? Cu dispret? Cu ură? Cum ai fi acceptat privirile celor din jur? Mi-e greu să recunosc că a fost o lasitate si o răutate din partea mea dar a fost singura cale posibila. Poate că ai să întelegi, poate ai să accepti sau poate că ai să înjuri, plecând dispretuitor. Nu asta contează. Important e să nu-ti fie rusine. Să poti iesi în lume cu fruntea sus. Viata merge înainte. Noi trebuie s-o urmăm. Sper să-ti găsesti drumul, să n-ai de parcurs toate meandrele suferintei. Tot ce voi putea face va fi să-ti spun cum să te feresti de ele. Atât. Important este că încă esti pur, curat.”
“- Mă mir că nu ti-e rusine. Câtă meschinărie încape în tine. Cum de nu se deschide pământul sub tine ? Cum de mai existi ?
– Iar ai venit ?”
Stropii grei sparg tăcerea din jur, aducându-l din forfota fierbinte a gândurilor la realitate. Lumina se strânsese cu teamă, făcând loc ploii întunecate si mocirloase. Se uită speriat în jur. Cum de ajunsese aici ? Isi ridică gulerul hainei pornind spre casă. Ploaia lăsă în urmă faza de început a atingerilor tandre, biciuind totul fără milă. Lumina anemică a becurilor se chircea sub loviturile valurilor de apă.
“ Iar noapte, iar somn, iar cosmar, iar si iar si iar….Totul e o cacialma….Viata se scurge haotic între covrigii diminetii, orele de curs cu elevi adormiti si vodca, unicul aliat pus în calea noptilor si a nebuniei.”
Ajunse acasă. Scările scârtâiră adresându-i urarea de bun venit. Broasca întepenită se lamentă plângându-si bolile unse de ploaia abundentă. Inchise usa in urma si aprinse lumina. Lumina zănatică încerca să oprească ploaia la granita geamurilor însă stropii se strecurau printre cioburile rămase. Luă un carton si-l puse în fereastră. Privi în jur cu deznădejde, milă, ură si dispret. Se aseză pe pat luând sticla lângă el. O desfăcu si trase o înghititură. Se strâmbă. Se ridica îndreptându-se spre sticla cu apă. Luă o gură de apă sălcie, uitată si prăfuită. Isi aprinse o tigară. Fumul fugea, însurubându-se în jurul geamului.
“ Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarurui……noaptea asta e a ta…..iubito…..”
Privi sticla cu nedumerire. Curiozitatea crestea marindu-i ochii. Se apropie de geam. Luă cartonul si scoase sticla printre cioburi. Voi să-i dea drumul dar se răzgândi. O lăsă pe pervazul de ciment în voia vântului si a ploii. Nu avea curajul s-o arunce. Puse cartonul la loc si se întinse pe pat. Isi aprinse o altă tigară lăsând fumul să alunece printre razele luminii. Trecut, prezent, viitor, totul se amesteca învârtejindu-se, carusel stricat, fără putintă de oprire. Mâine. Va mai exista si un mâine. Mâine va merge la întâlnire. Chiar dacă ploaia îsi va bate joc de el, va merge. Chiar dacă nu vor veni, îi va astepta. Mâine era ziua. Dorea să poata rupe cu trecutul. Simtea că mâine totul ar fi fost posibil. Mâine.
“ Te voi astepta Nicule. Vă voi astepta. Dacă ve-ti mai fi împreună. Vreau să veniti. Am nevoie de voi. Vreau si trebuie să astept. Voi astepta. Ce mai contează o zi. O zi pierdută dar poate totusi o viată câstigată si de poimâine totul poate fi altfel. Trebuie. Nu se mai poate. Oh Aline ! In curând ne vom întâlni. Iti promit. Sper să nu-ti fie rusine cu mine. Vreau să putem pornii împreună la drum, să-mi fi sprijin si camarad. Mâine…..Totusi…..”
Se ridică si se îndreptă spre geam. Luă cartonul pregătindu-se să ia sticla. Isi simtea gâtul uscat, zgrunturos, albie secată de arsita nemiloasă. Privirile căutau sprijin în noapte. Lăsă mâna să-i cadă, scăpând cartonul. Se lăsă pe pat stăvilindu-si mânia, neputinta, lasitatea si tristetea acestei noi hotărâri. Noaptea se scurgea printre stropii de ploaie aducând umezeala rece. Se întoarse căutând pătura. Mâna pipăi în gol. Ochii se deschiseră speriati. Dormise. Noapte albă, noapte lină, fără vise si suspine. Fantomele si amorteala băuturii îl ocoliseră. Se ridică zgribulit. Uitase lumina aprinsă. Pavăză si înger păzitor. Isi aprinse o tigară. Gura se pungii coclită. Stinse tigara si coborâ să se spele. Ploaia încetase, lăsând în urmă un cer vinetiu si un vânt subtire. Se spălă pe fată si pe trup, alungând frigul si sudoarea lipicioasă a noptilor trecute. Urcă să-si ia aparatul de bărbierit si oglinda. Spuma subtire obtură ridurile si regretele. Perii răzletiti si tari cădeau sub înaintarea hotărâtă a lamei. Din oglindă îl privea un altul. Acel Cezar al anilor trecuti. Al acelor ani fericiti sau cel putin spoiti cu bruma de fericire dată nouă oamenilor. Intră în cameră frictionându-si obrazul. Deschise sifonierul si privirile îi alergară pe rafturile sărăcăcioase. Alese o cămasă ce se dorea spălată si călcată, de fapt trăind la limita bunei cuviinte, un pantalon cu tenta si luciul utilizării îndelungate si un sacou. Era de fapt poza lui de la începutul fiecărui an scolar. Nu dorea să epateze dar teama si rusinea l-au îndemnat să-si schimbe măcar tinuta. Se îmbrăcă si iesi trântind usa.
Aceleasi străzi, aceiasi oameni, aceleasi chipuri dar parcă ceva, parcă ziua, aerul, lumina aveau altă culoare. Covrigarul astepta stiind că cine are nevoie de el îl caută. Isi luă covrigii si plecă mai departe. Aceleasi case, aceleasi trepte, acelasi nisip, aceeasi si totusi mereu alta: marea. Pantofii osteniti lăsau gropi neregulate în carnea nisipului. Valurile îsi torceau linistile si nelinistile sub tipetele tandre ale pescărusilor. Ajunse la cazemată. Era prea devreme. Cu atât mai bine. Mai avea timp de gândire. Se lăsă pe nisip si-si aprinse nelipsita-i tigară. Marea desena pe nisip destine si scene de viată numai de ea stiute. Privirile scăpate de oboseala altor nopti, se scăldau nestingherite în depărtarea linistitoare. Aerul vibra. Soarele, desi ascuns, îsi făcea simtită prezenta printr-o tandră mângâiere. Tigara murise între degetele îngălbenite, mâna odihnindu-se nepăsătoare pe nisipul jilav. Cu toată răceala si umezeala nu putea să se ridice. Nu putea sau nu voia. Era un vis ce devenea încet realitate. Mai avea până la ore. Asa că, indiferent de cele ce se întâmplau, putea să stea să-si spele sufletul pâtjolit. Chiar dacă ar fi întârziat nu i-ar fi părut rău. Chiar dacă ei n-ar fi venit…..nu, nu se poate, trebuie să vină. Si chiar dacă n-ar fi venit totusi, era în câstig. Ii va astepta. Nu le putea cere nimic. Putea doar să astepte. Două mâini, de neunde, coborâră mângâindu-i fruntea si ochii scrumiti. Ridică privirea. Sirul perlelor înfrumuseta acel zânbet cald.
– Hei….Bună….ce faceti ?
– Vânturăm soarele…..
– Nicu, Adela ?
– Amândoi Cami. Iti multumesc pentru versuri.
– Mă bucur dacă ti-au plăcut.
– Cum a fost noaptea ta Cami ?
– Senină. De ce ?
– Am vrut să verific.
– Multumită ?
– Foarte.
Adela se lipi de Cami dorindu-l în picioare. Acesta, încadrat de cei doi se lăsă dus spre cărarea aurie lăsată de soarele târziu.
– Faci o baie cu noi Cami ?
– Nu cred. Nu mai am anii vostri. Pentru mine apa este rece si udă.
– Esti mai rău ca o pisică.
– Bătrânetea.
– Stii….azi e ultima noastră zi…..
– A voastră ? Aveti de gând să muriti ?
– A noastră: eu, tu, Adela si marea. Azi e ziua despărtirilor. Eu si Adela plecăm, tu si marea rămâneti.
– Ne-am gândit la o mica zi festivă.
– Credeti că merită ?
– Noi da. Dar tu ?
– Nu stiu, ce sa zic. E prea trăznită ideea.
– Deci nu vrei să faci o baie cu noi ?
– Nu. Nu cred. Am trecut de anii nebuniilor.
– Si chiar nu-ti mai doresti câteodată să mergi pe stradă descult, cu hainele ude, nonsalant si plin de candoare ?
– Chiar dacă astfel de gânduri mă mai traznesc câteodată, uit repede. De fapt, votca reuseste să aplaneze orice răbufnire, orice încercare…….
– Deci nu vrei să trăiesti împreună cu noi clipa despărtirii, să te speli …..să-ti speli rănile…..
– Tu ai spus: tu pleci, ea pleacă, rămân eu si marea sau eu cu marea. Marea lesitate, marea nebunie, marea mea singurătate. Rămân acelasi care am fost până când v-am întâlnit…..
– Cami…despărtirea înseamnă de cele mai multe ori si revedere. Sau măcar dorinta si speranta revederii. Nu crezi?
– Nu mai cred nimic.
Adela scoase un tipăt mic, lăsându-si fata pradă unui rictus ce-i schimonosi trăsăturile. Se desprinde de Cezar si alunecă, lăsându-se pradă valurilor. Nicu rămase mut, neândrăznind să respire, neputând să facă nici o miscare. Anchiloza îl prinsese teapăn si plin de uimire. Cezar reactionă primul aplecându-se după fată. Valurile o prinseseră, luând-o, dorind-o a lor. Făcu un pas afundându-se în apa nesătioasă. O prinse de subtiori încercând s-o ridice. Trupul se lăsa greu, inert. Intoarse capul spre Nicu asteptând reactia acestuia. In acel moment un râs cristalin se abătu asupra lui învăluit într-o perdea deasă de stropi. Când se întoarse o văzu pe Adela râzând nebuneste si stropindu-l cu o nestăvilită bucurie. Nicu se desmeticise ca prin minune luând parte la festin In câteva minute era ud. Stropii reci îi căutau ochii dorindu-i lacrimile. Dădu drumul fetei, abandonănd-o între două valuri. Se întoarse spre Nicu. Fata acestuia reflecta tot soarele vărstei pusă pe sotii.
Dorinta de joaca învinse, spărgând barierele retinerii si sobrietătii afisate. Se simti descătusat, eliberat, redat siesi, tânăr si de ce nu…..fericit. Binecuvânta apele, căutându-le fiorul primordial. Lacrimi amestecate cu hohote nestăvilite de râs, spectacol ciudat pentru vreme de toamnă si anchiloză.
Stropii râdeau în soare. Lacrimi, apă, totul se contopea în lumina crudă. Era din nou copil. Se alerga împreună cu ei, delfini eliberati de conservatorismul speciei. Un copil la sânul tandru al naturii. O redescoperea si se lăsa descoperit. Apa îi pătrundea prin fiecare por curătindu-l. Tristetea si singurătatea se scurgeau ca lăturile dintr-un abator. Soarele atârna ca un măr în căldura iernii. Căzură osteniti, spălati de valuri purificatoare. Nisipul îi chemă dorindu-le trupurile ostenite. Aburii ieseau ca dintr-o cărămidă pusă la dospit.
“Nu poate fi adevărat. Copii au reusit ceea ce eu n-am îndrăznit. M-au sectionat, cărând cu ei visul si dorinta de viată. Merită să trăiesti pentru o asemenea clipă. Cât de frumoasă poate fi viata. Mai ales după ce ai uitat gustul fericirii.”
– Ce-ati făcut ? Unde-s hainele mele ? Unde-i demnitatea mea ?
– Mai mult decât calificativul de nebun n-ai ce risca. Oricum pe aici sper că nu te cunoaste nimeni.
– Ne-ar fi prins bine o vodcă. Ne-am mai fi încălzit.
– Avem si asa ceva. Important e să nu abandonezi bătălia.
– Deci e un adevărat complot ?
– De ieri nu ne-am mai despărtit. Am avut timp să ne gândim la toate nimicurile.
– Mă bucur pentru voi.
– Hai! Cami ?
– Si cu scoala mea cum rămâne ?
– Esti de neânlocuit ?
– Ar fi trebuit să dau măcar un telefon…..
– Si dacă esti grav bolnav si nu poti să te ridici ?
– Mergem.
Adela îl înlăntui pe Nicu lăsându-l singur. Era singur. Ii urma dar totusi nu era acelasi fel de singurătate. Putea să-i vadă fericiti fără a-l afecta. Era cu ei. Erau cu el. Erau împreună, deci nu mai era singur. Trei suflete, trei căi, trei destine ce se împleteau pentru moment. Mai mult nici nu spera. Viitorul….era prea departe. Vor pleca. Nu-i nimic. Stia să astepte, avea pe cine. Avea de ce. Treptele curgeau pe sub ei, aruncându-i în bratele orasului. Prima stradă, a doua, un colt ce se întinde în patul altei străzi, case tihnite, nici vesele nici triste, poate nici măcar multumite, dar totusi case. O vilă rătăcita printre pomi, o scară, un pod mansardat. Usa se deschise oferind privirii un cuib ce contrasta puternic cu celălalt cuib, al său. Podul mansardat oferind spatii si unghiuri puse în valoare. Luminatorul destul de mare sub care odihnea sevaletul, scaunul si măsuta plină de vopsele. Intr-o nisă se odihneau două saltele ce alcătuiau patul răvăsit. Lângă sevalet o măsută tărănească pe picioare scurte cu câteva perne în jur. Intr-un colt, un mic godin lustruit arunca o pată de negreală, asteptând cu gura căscată lemnele si focul serilor reci. Draperii de pânza separau sau doar mascau colturi nearanjate. Posterele acopereau albul varului. Chiar la intrare, pe dreapta, camera care îndeplinea rolul coltului de purificare si meditatie. O baie imensă din vremi apuse străjuia tăcută curgerea timpului. Alături, o chiuvetă ca o scoică mare se privea în cristalul ros de vreme al oglinzii. Nicu închise usa si se îndrepta spre godin si aprinse focul. Se întoarse.
– Adela, vrei sa intri prima la dus? Ca să putem intra apoi si noi.
Fata se îndepărtă tăcută si ascultătoare. După câteva clipe dusul se auzi susurând.
– Dezbrăcarea !
– Poftim ?
– Am zis dezbrăcarea. Cât o să mai stai cu hainele astea pe tine ?
– Bine dar……
– A, da. Uite ia halatul ăsta.
– Unde pun hainele ?
– Lasă-le lângă usă. O să se ocupe Adela de ele.
Cezar se dezbrăcă aruncănd hainele cu milă si regret. Hainele lui. Dusul îsi opri susurul ceea ce îl determină să-si ia halatul la repezeală.
– Gata băieti. Cine intră ?
– Cami. Eu intru ultimul.
Dusul porni iar, plimbându-si degetele moi si calde peste trupul vlăguit. Vlăguit ? Isi umplă pieptul artăgos. Se privi în oglindă. Ar fi meritat altceva de la viată totusi. Inchise apa si luă prosopul. Incepu să se steargă alene. Picuri de apă se prelingeau înfiorându-i carnea. Carnea ? Incă nu putrezise? Mai putea reactiona în vreun fel ? Cum ar mai fi privit de o femeie? Aruncă prosopul si iesi legându-si halatul.
– Ia loc te rog. Stai unde vrei.
– Unde-s hainele ?
– Ti-am spus că se ocupă Adela de ele.
Nicu dispăru bucurându-si trupul cu binefacerile apei calde. Erau trei străini. Si totusi nu. Cu tot ineditul situatiei, stinghereala nu-l înghesuia. Nici relaxat dar nici stresat. Era altul. Atât. Adela se misca cu siguranta cunoscătorului. In coltul din stânga usii, un resou mic, o măsută, câteva vase, idealul nebuniei tineresti, a lipsei de griji. Lângă sobită, câteva pachete legate la repezeală lăsau să se vadă hârtia umedă. O aromă binecunoscută îi atrase atentia. Adela tocmai punea câteva boabe de piper într-un ibric mare.
– Gata, am terminat. Acum suntem iar împreună.
Nicu iesise din baie cu părul ud, strângându-si halatul în jurul trupului.
– Imediat sunt gata si eu. Asezati-vă la masă.
– Ai uitat că mai avem ceva de făcut ?
– Nu. Dar am crezut că mai târziu……
– Un adevărat complot….
Cam asa ceva Cami. Deci ritualul….Cami….pentru noi esti un om mort. Cum preferi ….ars sau….. incinerat ?
– E o glumă ?
– Nu.
– Atunci……mai bine ars….
Nicu se ridică îndreptându-se spre sobită. Deschise usa. Jarul arunca lumini palide. Primul pachet se culcusi în vatră, urmă al doilea, al treilea, dolofani înghesuindu-se în gagul anilor treizeci. Un fulger plin de bănuială îl puse în gardă.
– Hainele ?
– Ai ghicit.
Nicu închise usa si ridică capacul, turnând niste benzină. O limbă de foc se ridică pârlind tavanul.
– Orice jertfă cere un rug. Din lipsă de, am apelat la sobă. Oricum era răcoare…..
– Si e mai intim asa…..
– Bine, dar ce rău v-au făcut ? Erau nevinovate. Niste biete haine….
– Tocmai. Prea biete. Niste dusmani care stiau prea multe. Si vorba noastră: un om nou în haină nouă.
– Si dacă nu e de fapt decât haina ?
– Nu cred că ne-am înselat Cami. Te vedem cu totul altfel.Chiar azi dimineată, faptul că ai venit, că erai…
– …nu fericit dar schimbat, spune ceva. Nu mai încerca să te ascunzi. Lasă-te. Uită. Incearcă! Măcar de dragul nostru.
Adela se apropie cu ibricul aburind. Lăsă ibricul pe masă si se apropie de Cezar. Ingenunche si-i luă fata în palme. Ii mângâie ochii, ochi tristi si obositi, ochi ce caută cu disperare prin ceata deasă. Ii coborâ tandru pleoapele si-l sărută : matern, fratern, furat, cedat, sărut dorit, sărut uitat.
– Vezi cum stârnesti geloziile din mine Cami ?
– Nu fi copil Nicule. Am suficient pentru tine.
– Am glumit Adela.
– Dacă tot ai murit să toastăm….până nu se răceste….
Nicu turnă tuica în păhărele. Fiecare îsi luă unul.
– Adela…..Cami….. pentru noi, pentru viitor !
– Cami…pentru o moarte benefică si o înviere frumoasă……Astept noi versuri de la tine. Nicule…pentru un viitor numai al nostru….
– Copii….. mă bucur…
Deschise gura ca un peste în căutarea apei, când aerul răneste. Inghiti în sec de câteva ori si-si coborâ ochii în pahar.
– Să bem. Pentru noi.
– Pentru voi copii….
– Cami, fii binevenit printre noii si totusi vechii prieteni.
– Printre prieteni.
Adela se întoarse săgetându-i privirile.
– Plângi Cami ?
– Nu Adela. M-am înecat cu damful de tuică.
Se aplecă făcându-si de lucru cu cordonul halatului. Era prea nou si prea frumos. Era prea mult.
– Păi….să mâncăm.
Adela se ridică si aduse farfuriile si tacâmurile. Platoul cu aperitive ocupă mijlocul mesei si atentia lupilor tineri. Cezar se uita, priveliste nouă, străină de austeritatea si dezordinea în care alunecase atata amar de vreme. Cafeaua veni să încununeze acest festin modest dar totusi satios si plin de semnificatii.
– Cât vă datorez copii ?
– Cam mult. In vacanta de iarnă, pe 26 decembrie ne întâlnim la cazemată. Până atunci eu si Adela vom stabili unde vom merge.
– Credeti că mai aveti nevoie de mine ?
– Sigur.
– Eu zic să mă lăsati, aveti destule de făcut si de povestit….
– Să stii că ne descurcăm, nu-ti face griji. Oricum, nu te punem să ne veghezi somnul…
– Si dacă nu mă prezint ?
– O să ai curajul să lipsesti ?
– Si dacă mor ?
– Cine-ti dă voie ?
– Bine, noi să fin sănătosi….
– Nu. O să ne întâlnim pe 26. Să nu cumva să ne faci să te căutăm, să te facem de râs….
– Nu. N-am să vă…..fac probleme…
– Si te rog Cami, nu te mai ascunde după masca asta de neputincios. Fii iar tu! Fii omul minunat care esti. Nu te mai arunca în bratele uitării si lasitătii.
– Nu stiu dacă pot să-ti promit asta Adela…
– Nu vreau să-mi promiti nimic. Vreau să faci acest lucru. Stii că poti.
– Vrem Cami. Amândoi dorim acest lucru. Stii, poate ca spun o prostie, dar tu ai fost catalizatorul, fără tine reactia nu ar fi avut loc, nu ne-am fi limpezit. Iti aduci aminte că acum câteva zile fiecare căuta. Fiecare astepta un semn, un răspuns. Acum fiecare cu partea lui de adevăr……de fericire ? Tu cu răspunsurile tale, noi cu ale noastre. Atunci ne-ai luat sub aripa visării si ne-ai aruncat în soare. Dacă n-ai fi fost tu ne-am mai fi întâlnit oare ?
– De ce crezi că fără mine nu v-ati fi întâlnit ? Cum ai venit seara, ai fi venit si a doua zi si tot v-ati fi întâlnit. Destinul îsi urmează calea….
– De ce minimalizezi. Acest lucru se putea întâmpla peste cinci, zece, o sută de ani. Iti dai seama cât timp irosit ?
– Asa a fost să fie. Cu sau fără mine tot v-ati fi întâlnit. N-am nici un merit.
– Măcar pentru acel început de poveste si tot meriti ceva.
– Cami, când crezi că poti continua povestirea ?
– Nu stiu. Poate la iarnă…..
– Cami ! avem o surpriză, dar tinănd cont de faptul că plecăm, eu si Adela, te vom lăsa să o savurezi singur…
– Alta ?
– Singura. Tot ce a fost până acum a fost doar o joacă de copii. Atât ne-am priceput atât am făcut.
– Hai Nicule, spune-i…
– Stii Adela a fost ieri la revista literară de aici. Le-a arătat versurile. Au fost, cel putin asa s-au arătat, interesati. Au cerut si altele. Pe acelea le vor publica în numărul viitor.
– I-am simtit că abia asteaptă să pună mâna pe tine. Să se poată mândri cu redescoperirea ta.
– Cum?…..Ati făcut voi asa ceva ?
– Bineânteles. De ce ?
– Nu stiu dacă trebuia….
– Ba cred că da.
– Bine dar nu mai pot ? Nu cred ca mai iese ceva ?
– Noi suntem de altă părere. Te-am simtit. Degeaba te ascunzi. Mai mult suferi că nu mai poti publica decât din cauza golului din jurul tău. Erai obisnuit să arzi, să luminezi totul în jur. Faptul că te-au dat la o parte, că nu te mai ascultă nimeni, te doboară. Nu banii contau pentru tine ci faptul că puteai arunca tot ce te durea, luminând de fapt durerea altora….
– A…….se poate……dar dacă am secat ?
– Cami, un izvor pornit din adâncul sufletului nu poate seca niciodată. Cu toate fantomele, cu tot aburul alcoolului, cu toate noptile arse, acesta n-a secat, n-a dispărut. Ieri te-ai scăpat. A fost cel mai concludent exemplu. Nu că nu mai poti. Nu mai vrei, nu mai ai curajul. Te-ai închis ca un vierme în gogoasa lui si nu mai vrei să iesi afară. Ti-e frică de ce ar putea iesii….de aripile pe care le-ai arăta si care te-ar putea aduce iar în atmosfera rarefiată dar totusi plină de trări cu care erai obisnuit.
– E dur rechizitoriul…
– Poate, dar nu răutăcios si nici plin de sila si dezgustul cu care te-ai obisnuit. Chirurgul nu taie cangrena pentru că asa vrea ci pentru că-i constient că altfel pierde totul.
– Destul cu cearta. Cami dansezi cu mine ?
– In halat ?
– De ce nu ?
– Nicu, te rog, valsul nostru…
Strângea trupul fetei…Cu patimă?….Nu! Dorinta?….Nu, nicidecum.Cu ciudă? Da cu ciudă. Ea, o copilă îi dezbrăcase sufletul si privise prin el ca printr-o rază. Era totusi fericit, despovărat. Tensiunea momentului trecut îi mai tremura bărbia. Ar fi vrut să spună mai mult, să-si verse toată singurătatea si deznădejdea. Ce rost ar fi avut ? Ce ar fi realizat ? Doar umbrirea acestei raze de fericire pe care o prinsese. Ar fi reusit să umple toate aceste clipe de feerie, frumoase, cu noroiul ce-i împotmolise sufletul… Nu ….nu era nevoie…..nu trebuia să mai spună nimic…..Aceste clipe trebuiau păstrate asa, pure, senine, frumoase. Fusese copil pentru o clipă si nu-i părea rău. Doi copii îi redaseră dramul de încredere pe care îl cersise lumii mature. Le era dator. Nu îi va deceptiona. Va fi al lor cu trup si suflet.
“Doina ! Doina ! Unde esti ? De ce nu poti vedea si tu acesti copii minunati ? Să-i vezi cum stiu să se bucure de orice clipă, să-i vezi cum sunt mai presus de mine, de tine, de tot si de toate ? Merita să-i vezi.”
– Cu cine vorbesti Cami ?
– Mă răsteam trecutului. Iartă-mă Adela.
Pasii alunecau cu sigurantă si dezinvoltură.
– Stii Adela, întotdeauna mi-am dorit să pot valsa cu o fată frumoasă într-o sală imensă, marmura si oglinzile să fie singurele care să-i fure frumusetea…..
– Nesuferitule, mai esti si curtenitor….
– Departe de mine gândul…..
– Nicule, opreste te rog. Devine prea îndrăznet. Mai are putin si-mi face si o declatie de dragoste…..
– Tu ai vrut-o Adela….
O împuscătură zgudui peretii mansardei. Nicu privea spuma auriu-sidefie ce îmbrăca gâtul sticlei. Cupele sclipiră sub irizatiile bulelor nestăvilite.
– In sănătatea noului născut. Revedere. La bună vedere. Pe curând.
– Vă multumesc copii. Mi-ati oferit mai mult decât mi-as fi putut dori.
– Cami ! Mâine plecăm. La ora 7.
– Imi pare rău. N-am să vin. Trebuie să-mi rumeg fericirea. Oricum……e mai bine……
– Ok Cami !
Seara îsi lungea gâtul încercând să vadă cât mai mult prin luminator. Flăcările tot mai mici si mai palide aruncau umbre ostenite. Trei suflete, străine dar totusi atât de apropiate. Cezar, răstignindu-si fericirea în piroanele atâtor luni de singurătate, Nicu si Adela căutându-se mereu, sub alte îmbrătisări si suspine. Era timpul. Se ridică, stânjenind tăcerea celor doi pierduti.
– Eu…acum….cum plec ?
– Pe picioare, ca masină nu avem…..
– Frumos….
– Ah, iartă-ne. Am uitat cu totul. Un om nou, în haină nouă. Mergi după draperia rosie. Să vedem dacă am reusit.
Se îndreptă spre coltul cel mai stingher. Lumina ajungea cu greu, strecurându-se cu ultimile puteri peste marginea luminatorului. Lăsă halatul să-i cadă. Totul era nou si miroseau a viată nouă.
– Cum e ?
– Bine. Chiar prea bine.
– Mă bucur.
– Ea a fost cu ideea, ea cu alegerea….
– Deci tu n-ai nici o vină ?
– N-as putea spune acest lucru…..oricum…..
Iesi de după draperie. Trenciul flutura căutând rigorile cordonului, pălăria ascundea licărul din coltul ochilor.
– Copii va sărut. Va multumesc pentru aceste clipe minunate si pe curând….
– Nu, pe 26. Si ai grijă să-l cauti pe Ionescu la revistă…..
Se îndreptă spre usă cu regretul despărtirii. Intoarse capul. Cei doi erau deja pierduti. Pluteau pe apele învolborate ale intregului. Deja îl uitaseră. Nu. Nu-i părea rău. Meritau acest lucru. Meritau chiar mai mult. Iesii încet, închizând usa cu grijă. Inserarea se aruncă de gâtul lui, legănându-se strengăreste. Ajunse în stradă. Starea de tensiune se sparse într-un râs sănătos, scăpat de temeri. Lacrimile scăpate de sub tutela inconfortului se împleteau în barbă. Râdea si plângea ca un copil. Era fericit. Simtea că trăieste. Isi aruncă pălăria în aer. Mai că-i venea să sară într-un picior bătându-si joc de suspiciunea celor din jur. Intr-un târziu se trezi pe plajă lângă cazemată.
“Ei, bătrâne prieten te las. Ti-am făcut-o. Ne mai vedem în decembrie. Oricum n-am să uit niciodată ce-ai făcut pentru mine. Iti multumesc.”
Marea pierdută în noapte scâncea, luna se pierduse pe drum lăsând locul vacant. Aceleasi străzi. Aceleasi case. Aceiasi oameni. Grăbiti, zgribuliti, obositi, vestejiti. Aceiasi stradă, aceeasi casă, aceeasi scară, aceeasi usă, aceeasi broască ce-si rănjea limba….a da, plecase trândind usa în urma lui….aceleasi locuri, aceleasi lucruri dar totusi altele….Deschise usa si aprinse lumina. Privelistea îl înspăimântă. Inchise ochii. Totul în jur se nărui cu viteza nisipului mâncar de valuri….
“- Ce s-a întâmplat ? Nu-ti mai recunosti locul ? Gata, s-a terminat cu balul. La muncă. Cenusăreasa cel putin stia că a doua zi va merge iar la bal, pe când tu ? Gata. S-a terminat.
– Nu. Nu se poate. Nu vreau.
– Ba se poate si tu stii acest lucru. Gata cu visele, ajunge. Mâine vei dormi iar cu trecutul tău. Degeaba ai închis ochii. De soartă nu poti fugii. Si stii că asta ti-e soarta. Soartă de ratat. Cu cât uiti mai repede, cu atât mai bine. Sticla, uite-o, te asteaptă la geam. Stie că n-ai s-o lasi. Ar fi si păcat. Doi vechi prieteni nu se despart asa.
– Nu, nu mai vreau….
– Ba da. Ai să vrei. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Pentru tine.”
Deschise ochii. Mizeria tristă îl coplesi. Se lăsă pe marginea patului.
“- Ce să fac ?
– Stii prea bine. E unica ta sansă. Acum poti să te rupi de trecut. Să arunci totul la gunoi. Să o iei de la capăt.
– Cum ? Renunti ? Asa de usor ? Nu fi prost ? Cum poti asculta asemenea bazaconii fără să versi ? Ti-am spus: sticla te asteaptă. E singurul prieten care nu te lasă la greu.
– Cami ! Trebuie să ai curaj ! Rupe cordonul ce te leagă de trecutul prăfuit. Uită. Ajută-i sau fă-i si pe ceilalti să uite. Trebuie !”
Se ridică îndreptându-se spre geam. Il deschise. Sticla rezistase. Il asteptase. O luă privind prin ea. Desfăcu mâna. Strigătul deznădăjduit al sticlei sparte ajunse până la el. Isi scoase trenciul si haina asezându-le meticulos pe umeras în dulap. Isi atârnă pălăria într-un cui ce-si plângea singurătatea. Se aseză pe scaun. Părea un muribund revenit din lumea tenebrelor. Praful îsi rânjea coltii nepăsării. Strânse hârtia ce purta urmele meselor frugale si lacrimile sticlelor scăpate. Ceasul murise, arătându-si bratele răstignite. Se ridică si-si suflecă mânecile. Coborâ si se întoarse cu o mătură si o căldare cu apă. Lacrimi de transpiratie îi umpleau fata. Efortul îi făcea bine. Gunoiul, mizeria se strângeau, retrăgându-se spre usă. Apa reusea să steargă urme si lacrimi. Desfăcu sifonierul triind si aruncănd la gunoi tot trecutul. Coborâ geamantanele la care nu umblase de patru ani. De când venise. Scoase lenjeria, lucrurile de care fugise, sperând că asa poate uita trecutul. De fugit, fugise. De uitat nu. Sau poate nu dorise. Nu avea de ce, nu avea motiv. Acum totul se schimbase. Nu-i mai era frică. Chiar dacă lenjeria mai purta amintirea Doinei acest lucru nu-l mai afecta. Aranjă si înfătă patul, întinse o fata de masă. Scoase si cele două tablouri de care nu voise să se despartă, două marine : Fata si valul si Pânze în asfintit. Erau singurele lucruri care îi aminteau de tineretea lui si a lor. Perdeaua ascundea acum ochiul de geam risipit. Vântul umfla perdeaua, amintind că totusi vara trecuse.
Acum totul arăta altfel. Cărtile surâdeau din coltul lor. Un val discret de spatiu locuit, de surâs senin, de uman, stăpânea acum locul. Patul îmbietor, îndemnând la visare si odihnă, nu mai era locul efemer al amortirii si uitării de sine. Masa, masina de scris în care o coală proaspătă purta un singur cuvânt : REVEDERE.
Isi luă haina si treciul, stinse lumina si încuie usa. Străzile purtau ecoul pasilor târzii. Petele de lumină din jurul felinarelor se strecurau rusinoase. Cerul era de o claritate neobisnuită. Puzderie de stele se îngrămădeau să-l salute. Respira aerul rece si tare. Adio trecut. La revedere. Pe 26. La bună vedere. Ce bine era. Era treaz. Gândea. Era…..
* * * * *
Iarna spulbera iluzia zăpezii. Faleza tristă si pustie se strângea sub mângâierea valurilor. Nici un pas, nici o urmă. Bătrâna cazemată, clepsidră uitată, lipsită de nisipul odihnitor, plângea timpul ce se scurgea în mare. Un strigăt ? O chemare ? Intoarse capul. Două siluete se aruncară de-a lungul scărilor, purtate de vânt. Pescărusii, zdrente purtate de vânt se aruncau sinucigas în valuri. Răsuflările repezi se amestecau cu zgomotul înfundat al pasilor si cu mormăielile vântului. Se opriră în fata lui. Se priveau lacomi căutând urme si simboluri. Pescărusii punctau cu tipetele lor scurgerea clipelor. Doi copii zâmbeau soarelui absent iar sufletul singuratic purta încă urma trecutelor bătălii.
– Cami, îmi acorzi un dans ?
– Adela ?!
Muzica se năstea din spuma valurilor, împletindu-le murmurul, punctând infinitul imaginar al acestei săli imense pardosită cu talazurile tristelor amintiri. Pasii lunecau chinuind omatul. Râsul cristalin alerga pe oglinda zburlită a mării.
– Cami, mi-a fost putin frică, ne era frică de un abandon. Iartă-ne că ne-am îndoit, că ne-a fost frică….
– Adela, mi-ati dat o nouă viată, m-ati redat lumii, asa chircit si pârjolit cum sunt, puteam să vă însel ?
Acelasi tunet, aceeasi victimă, aceeasi spumă diafană gâlgâind printre bule aurii, buze însetate si arse de dorintă.
– Nicu, Adela…
– Da ?
– Cum stăm cu punctul trei al planului ?
– Deseara, la noapte, la orele zece, plecăm…..
– Imi pare rău…….pentru voi……planul vostru a murit……plecăm în două ore…….chiar dacă sunt o minoritate va trebui să mă ascultati…..să vă supuneti…….va trebui să vă pregătiti pentru o săptămână în care Dumnezeirea ne va strânge la pieptul uitării primordiale……..sună retoric……grandomania mă sufocă însă vreau să fie asa…..
– Cami….
– Nimic. Nici un comentariu.
– Cami, stai să……
– Am decis. Nici un comentariu. Vin cu voi să fiu sigur că nu-mi stricati planul.
Trenul se rupe de forfota gării. Un fulg îsi lipeste fata de geam căutând printre umbrele din compertiment. Greseala fatală. Pe geam nu mai e decât o lacrimă. Apoi încă una, si încă una si mii de lacrimi plâng această despărtire, această renastere, acest început de drum.
– Cum a fost acest Crăciun ?
– Ca si celelalte. Aceeasi nastere ce preia durerea si suferinta celor ce nu-s vesnici decât în suferintă.
– Si cu ce vă mai lăudati ?
– Profesional ?
– Si…si
– Profesional, montăm o nouă versiune a Lacului Lebedelor, ceva nou, nemaivăzut, nemaiauzit. Destul ca să-mi placă, să mă topesc. In rest muncă, multă muncă, asta ca antidot….
– Antidot ?
– Da, asta ca să nu-i spun drog. Trebuie într-un fel să mai uităm de ce-i jur….
– Si ?
– Cam atât. Viata mea personală nu prezintă interes. In afară de faptul că am cunoscut un nesuferit care mă albeste…..ce-as mai putea spune ?
– Ai auzit ? Nu mai suport…numai asa o tine…..
– Bine dar nu-ti dai seama că te iubesc……asta-i asa……de alint…..
– Tu crezi că asta-i iubire Cami ?
– Nu stiu, Voi trebuie să stiti, să hotărâti….dacă nu mai suporti de ce n-o lasi ? Sunt atâtea fete frumoase……pe lume…..
– Sigur….tine-i partea…..
– Nu Adela, încercam să-i spun că-i păcat de Dumnezeu să te chinuie si să se chinuie ……mai bine o terminati acum……cât nu-i prea târziu…….
– Păi da, ar vrea ea s-o las în pace…..sigur…..abia asteaptă……
– Te văd nehotărât…….ori…..ori….
– Păi cum să spun…..
– Deci…..
– Nu stiu…….nu pot…..e a mea !
– Nu vezi că nici nu stie ce vrea….
– Bun. Am înteles. Tachinati-vă cât vreti dar nu-i mai puneti si pe altii în încurcătură. Si tu? Cu ce te lauzi?
– Nu prea am cu ce să ma laud…..
– Da. Mai ales că expozitia a avut un succes teribil….
– De unde stii ?
– Am si eu urechile mele….si am mai auzit că trimiti câteva schite afară…….
– Cam asa ceva…..e vorba de un schimb cu o Academie din Italia…..N-am vrut să spun ca să nu credeti că vreau să vă flatez…….dacă vă spuneam că cele mai reusite schite au fost cele de la cazemată nu mă credeati….
– Ba da. Trebuie să credem.
– Vezi Cami, vrea s-o facă pe modestul cănd de fapt plesneste de bucurie….
– E dreptul lui, merită totul….
– Eu una nu cred……
– N-ai decăt.
– E si meritul nostru……
– Noi avem doar meritul că existăm, atât. Restul e partea lui. Vezi Adela, dacă el crede într-un fel, trebuie să-l crezi, să-l întelegi. El nu-i o oglinda ce doar reflectă realitatea din jur, ci un fel de receptacul, potirul în care se strâng toate lacrimile lumii si care în acel creuzet, la flacăra creatiei, se transformă în perle ba nu, în diamante, că perlele se nasc pe fundul mării. Meseria trebuie s-o trăiesti nu doar s-o profesezi. Ei, gata cu filozofia. Ce mi-o fi venit ? Asa vă trebuie….si doar nu-s bun de predicator…..
– Dar Cami, eu fac totul din iubire….
– Stiu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-l sufoci cu ea. Lasă-l s-o simtă, s-o pipăie, sa si-o dorească, să te dorească. De cele mai multe ori, voi femeile credeti că iubire înseamnă tot ce intră în maternitatea ce vă copleseste de la nastere. Un bărbat nu este un copil si nici nu-si doreste, pe cănd un copil îsi doreste să fie bărbat fără a bănui incestul. Un bărbat se vrea înteles si nu îngrijit, el stie că-i om întreg si nu un handicapat care trebuie sustinut de dragostea maternă, de acea devotiune oarbă dar totusi atăt de desfiguratoare. Iartă-mă, m-am ambalat, te rog să mă ierti si să mă întelegi. Nu-l protejez, vreau numai să te fac să întelegi că uneori, chiar si-n dragoste, ce-i prea mult strică. Te-ai supărat pe mine ?
– Nu pot spune că m-am supărat. Oricum e ceva nou pentru mine. In toate cărtile si povestile se spune că numai iubirea e adevărata hrană pentru om si cu cât e mai multă cu atât e mai bună…..
– Se poate si asa, dar nu uita că uneori, după o masă copioasă si rafinată, simti nevoia să bei o gură de vin acru din ulcică de pământ direct de la canea. Intotdeauna se pleacă de la lucru simplu si curat pentru a ajunge la rafinamente mai mult sau mai putin artificiale. Si de multe ori trebuie să revii la lucrurile simple pentru a putea gusta apoi la adevărata valoare rafinamentele culinare.
– Bun Cami, am înteles. Tir concentrat. Punct ochit, punct lovit. Inamicul mort fără drept de apel. Dar totusi, de ce Suceava ?
– Diversiune neacceptată. Suceava pentru că asa trebuie. Am spus că-i secret. Dacă as mărturisii, ar mai fi un secret, o taină ? Nu si-ar pierde tot farmecul, tot misterul ? Si ce mai este un secret fără mister ? Nimic. Pur si simplu, nimic. E bine ?
– Bun, te-am iertat. Insă dacă îmi aduc bine aminte, ne erai dator cu o poveste, cu un final de poveste…
– E mult. Si apoi speram să mă iertati si mă uitati…..
– Te rog Cami, esti un povestitor si un moralizator prea bun ca să pierd acest final…..
– Da, mai ales moralist…..multumesc……
– Pentru putin…..tu ce faci Nicule ? Dormi ? Nu zici nimic ?
– Ascult. Oricum nu mai am loc de voi….
– Păi da, întotdeauna victimă, suferind, sugrumat, fără aer, fără lumină….
– Bine dar asta-i adevărul….
– Gata copii, n-are rost să vă certati….
– Dar nu ne certăm, ne mai amintim că existăm. Altfel am uita acest lucru si nu vrem …. nu-i asa Nicule ?
– Asa e. Intotdeauna ai dreptate.
Adela se aruncă asupra nemultumitului, sufocându-l, umbrindu-l, pârjolindu-l, aruncându-l în taina dulcei maternităti, nou născut fără de apărare.
“ Am căzut în genunchi ca retezat. I-am îmbrătisat mijlocul ascunzându-mi fata.
– Cezare, fi cuminte ! Te asteaptă ai tăi. Trebuie să pleci.
– Nu pot ! Nu vreau ! Nu ! Nu !
Se lăsă moale lângă mine, genunchi lângâ genunchi, cap lângă cap, trup lângă trup, mângâindu-mă, alintându-mă, alinându-mă. Poate că totul ar fi rămas la acea poza de madonă strângându-si fiul martirizat la piept dacă…….dacă n-ar fi izbucnit acea furtună dezlăntuită a sentimentelor. Animalul din mine spulberase toată bruma de luciditate si ratiune, distrugând plăpânda trestie gânditoare. Eram ca o mare învolburată. Intr-un baraj e suficientă o fisură, restul vine de la sine. Apa îsi croieste singură drum. Buzele-mi arse o căutau. Ar fi putut cârpi spărturile cu câteva vorbe vag realiste si moralizatoare. Dar cred că nu a putut sau n-a vrut. Nu stiu, nici acum nu stiu. Cert e că s-a lăsat, s-a abandonat aceleiasi animalice dorinti, cu frisoanele juvenilei abandonări de început. Eram acei novici care nu cunosc ritualul dar nici nu au nevoie de profesor. Ne-am căutat toată noaptea, regăsindu-ne si pierzându-ne, pentru a ne regăsi. Eterna căutare a jumătătilot ce se vor întreg, ying si yang. La un moment dat eram constient că-i vorba de un sacrilegiu, murdărind imaginea imaculată a relatiei dintre mentor si ucenic, dar jocul era mult prea dulce, prea ispititor, pentru a mai putea da înapoi. M-am lăsat târât , efectiv târât, simtindu-mi coatele si genunchi bolnavi, sfărâmati de acea viitură ce răscolise totul, rupând din maluri, sfărâmând, distrugând, devorând totul cu ferocitate. După această dezlăntuire a sentimentelor se simtea acalmia zorilor, momentul crucial al despărtirilor. Stiam că n-am tactul si delicatetea necesare. Noaptea se strecurase printre trupurile noastre răstignite lăsând un gol greu de definit. Lumina zilei se arunca asupra încăperii ce ascunsese tot acest carnagiu, martoră mută a sălbăticiei. Am simtit că se ridică, lipindu-si umbra de sufletul meu zdrentuit. Pleoapele ascundeau zâmbetul malitios al multumirii si totodată, teama ce se ridica din culpa profanatorului. Oricum nu mai aveam nevoie de ei, de lumina lor, o simteam. Rămăsese în genunchi lîngă mine privindu-mă. Se aplecă mângâindu-mă si sărutându-mi buzele arse de prea multă otravă.
– Iartă-mă ! N-am stiut că-s prima femeie din viata ta. Poate că n-ar fi trebuit să se întâmple.
Acel poate, susurat ca o rugă, ca o penitentă, m-au uluit. Deci era adevărat: dorise. Nu eram singurul vinovat.
– Doina…….pot să-ti spun asa ?
– Bine că nu te-ai adresat doamnei profesoare cerându-ti scuze pentru deranj……
– Iartă-mă Doina….te rog……..nu uita că totul e atât de nou pentru mine…….un nou născut nu stie decât să tipe pentru a căpăta ceva…..chiar dacă el ascunde sub inocenta lui, taine greu de pătruns pentru noi….
– …..
– …poti să mă întelegi ?
– Încerc. Si pentru mine a fost ceva nou. A fost acea izbucnire ce orbeste si arde, Hirosimă plină de cenusă, durere si totodată…..sperantă……nu pot spune că n-am trăit cu aceeasi intensitate totul. M-am lăsat în voia acelui ceva ce ne mistuie fără a cere voie……As vrea să te rog ceva, dureros dar totusi necesar…..crezi că putem să ne oprim aici, să facem ca drumurile noastre să se despartă, rămânând doar cu amintirea acestei nopti fierbinti ?
– Nu stiu Doina. As vrea, dar nu stiu dacă pot. Ti-e frică ?
– Dacă mi-ar fi fost, ai mai fi aici ?
– Ai dreptate. Sunt rău, crud…..indurare……
– Pentru ce ?
– Doina…..
– Taci ! Nu încerca să strici totul. Vraja încă pluteste printre noi……prin noi…..las-o……
– Nu pot……sunt prea flămând…..am nevoie…….
– Nu fii copil…..lumea-i plină de femei…..trebuie numai s-o alegi….
– Esti rea…..de ce ?
– Nu stiu….poate totusi îmi este frică….vârtejul noului ne-a prins pe amândoi, aruncându-ne pe o plajă pustie….
– Suntem noi primii ?
– Nu dar niciodata viata noastră nu ar fi senină si usoară….întotdeauna am fi hăituiti ….morala si pudicitatea asta prostească au întărâtat lumea, isterizând-o….nu avem sanse de supravietuire….Tu vezi o salcie în mijlocul desertului ?
– Dacă vreau o văd. E numai în puterea mea s-o materializez, s-o fac să trăiască în orice conditii. Mă crezi ?
– Bineîntele că te cred. Te-am crezut de la bun început. Ceea ce mă doare e faptul că n-am reusit să te evit. Trebuia să te îndepărtez, cât nu era prea târziu….să te las să-ti urmezi calea…..trebuia să te eliberez de prezenta si de umbra mea. Ai fi fost tu însuti, liber si puternic, stăpân pe propriu-ti destin si nu un suflet chinuit la umbra mea acaparatoare. Te-am deformat, ti-am impus mentalitatea eternelor angoase feminine, te-am făcut sclavul meu si al dorintelor mele, sabotându-ti si nimicindu-ti în primul rând sufletul. Sunt sigură ca mai târziu ai să mă urăsti, ai să te dezici de mine chiar dacă la al cincilea cântat al cocosilor…..vei regreta totala supunere si prosteasca ta adoratie…..nu…nu sunt rea….dar nu trebuie să uiti că am fost totusi prima femeie pe care ai avut-o si asta va atârna ca o greutate de ocnas de sufletul tău care nu vede decât zborul…..care nu-si doreste altceva decât susurul înăltimilor….vei regreta si mă vei dusmăni….
– Esti mult prea cinică, esti dureros de rea, de aspră, de dură……..
– Nu, sunt numai realistă sau cel putin asa cred. Nu spun că nu s-ar putea ca ratiunea să-mi estompeze luciditatea si realitatea însă îmi este frică….bănuielile capătă forme si contururi tot mai clare….iar acest lucru mă sperie….
– Doina ! Voi fi al tău. M-ai născut, m-ai crescut, sunt suflet din sufletul tău, gând din gândul tâu, sunt sclavul si stăpânul tău….sunt cămasa ce-ti soarbe licurii de spaimă în noptile grele, sunt raza ce-ti mângâie fruntea…..sunt aerul ce-ti umple alveolele chircite de teamă….sunt apa ce-ti răcoreste buzele arse si-ti biciuie trupul ros de îndoieli ….sunt…..
– Esti un mare Casanova….cred că nu multe femei au primit printre sărutări asemenea declaratii de dragoste….
Se culcă lângă mine dorindu-mă, chemându-ma, ca într-o ultimă si mută îmbrătisare. Buzele arse cereau iertare si îndurare. Trupul astepta fremătând la umbra jarului mistuitor. Ii căutam buzele lăsând urme de arsură. Trupu-mi trepida, spărgător peregrin pe mările arctice ce-si turează cu disperare motoarele. Lava umorală se înălta, fredonând imnul bucuriei, al eliberării, aruncând printre coloanele dintilor înclestati un singur nume susurat, explozia domoală a arzătoarelor orgolii. Aerul se îmbibase cu acest nume sufocându-mă: Doina, Doina, Doina…..
Resortul pleoapelor se strânse, făcându-le să culiseze, dezvăluindu-mi culorile si esentele realitătii. Triumful, distilat în acel unic si omniprezent nume înghetă, violându-mi dureros laringele. Vraja se rupsese. Realitatea apărea nudă si dureroasă. Ochii amortiti descoperiseră pământul. Insă în locul idilicului Eden, apărea o coastă stâncoasă, putin ospitalieră, fără acea luxuriantă vegetatie bănuită, plajă pustiită de valurile crude ale timpului. Retina înlocuise imaginea de zeită aureolată cu imaginea unui trup muritor. Trup ce-si arăta vârsta. Rea sau nu imaginea era adevărată. Mâinile pornite într-un zbor vijelios de adorare căzură, aripă frântă, sperantă ucisă. Trupul meu prohodea dorinta ucisă miseleste. Nu puteam accepta ideea renuntări. Foamea era mai mare decât procesele de constiintă. Carnea cerea carne. Ceata groasă a abandonării nebunesti mă cotropi, aruncându-mă, abandonându-mă, votriolându-mi carnea, lipindu-mă de faleza trupului ei. Carnea-mi ardea si lacrimi amare încercau să spele realitatea, apărând cu cerbicie imagine dorită. O lacrimă îi arse buzele, aruncându-i amărăciunea si nimicnicia vietii în fata.
– Plângi Cezare ?
-……….
– Ti-am spus că realitatea-i dureroasă. O salcie moare înainte de a se naste în desert. Nu acolo-i locul ei. Deci…..e…ultima noastră întâlnire…….
– Iartă-mă Doina. Viata ne doboară, transformându-ne în pierdute musuroaie. Nu sunt las, nu fug, dar acum, văzându-te, mi-am dat seama ce sacrilegiu, ce crimă am înfăptuit. Am ucis tot ce a fost mai pur si mai frumos în viata mea. Te-am dorit ca un nebun. Sinucigasul pândeste si doreste moartea până în ultima clipă. Doar atunci când aceasta vine îsi dă seama de prostia lui, îsi dă seama că totusi viata este frumoasă si merită trăită. Ai fost, esti si vei rămâne pentru mine o icoană. Ai dreptate. E ultima întâlnire. Această noapte va sta mândră în vitrina mea de bucurii si-ti jur că nu va întuneca si nici nu va fi întunecată de amăginea confesorului, mentorului si prietenului care mi-ai fost si care sper că vei rămâne. Chiar dacă imaginea ta va fi mereu prezentă si te voi căuta printre celelalte femei, te voi repune în locul din care mâinile te-au coborât.
– Cezare ! Ai învătat atât de usor sâ minti cu acea măiestrie plină de delicatete a donjuanilor încât trebuie să fiu mândra de tine si să te iert. Stiu si simt că totusi o mică parte mi se datorează si mie. Deci ne-am înteles. A fost doar o noapte. O amintire. Drumurile noastre vor continua paralele obsesia mentorului si a ucenicului. Totul va fi ca mai înainte. N-a fost nimic. Doar că filmul realitătii s-a rupt pentru o clipă, făcând loc misticului si viziunilor greu de crezut, buclă închisă, dispărută în amintirea cetoasă. Vom reveni pe Pământ, convinsi că Ghilgames n-a făcut decât să viseze tot drumul său stelar. Pentru o clipă am reusit să străpungem faldurile initiatice ale gânditorilor yoghini ce zăresc absolutul. Puritatea lui ne-a ars, răstignindu-ne trupurile în carnea nevolnică a existentei. E mult prea mult ceea ce mi-ai oferit asa că iti multumesc. Cum se spune: adio sau la revedere ?
– Si una si alta pentru că ne vom despărti definitiv dar vom continua să trăim zilnic supliciul amintirii acestei nopti, unice, nedespărtiti.
– Mă bucur că am reusit să depăsim faza prostească a stânjenitoarelor scuze aruncate în grabă si am reusit să facem putină ordine. Cred că acest lucru nu ar fi fost posibil dacă ai fi avut cu treizeci de ani mai mult. Te-a salvat si ne-a salvat faptul că nu stii încă să minti sau că minti cu candoarea inocentului. Ai putut spune lucrurilor pe nume fără să-ti fie rusine sau teamă. Ai avut curajul să-ti recunosti greseala si să-ti urci Golgota. Crede-mă că o invidiez pe viitoarea ta prietenă. Incearcă să nu te schimbi si mai ales să nu te lasi schimbat. Fi tu însuti în continuare. Si de ce să nu recunoastem, cândva ai să reusesti să mă uiti. Fără să vrei. Fără regrete si fără remuscări. Iar la bătrănete, poate, vei reusi să îndepărtezi colbul si de pe această amintire.
Se ridică trudindu-si goliciunea să ajungă mai repede în spatele unei usi, pentru a putea plânge sau de ce nu, pentru a-si prelungi agonia tiranicelor reverii. Ochii priveau bolnavi în jur. Rochia ei, mototolită si aruncată fără pic de formă si pudoare, zăcea într-un colt al holului, semn al nestiintei, grabei si neândemânării ce mă coplesise. Hainele mele zăceau inerte ca si trupu-mi. M-am privit de parcă atunci vedeam pentru prima data un corp omenesc, studiindu-mi fiecare parte anatomică. Era ceva maladiv în această contemplare narcisistă. O stare de euforie, de satietate, de jenă, de milă, de curiozitate, de fericire, de deceptie se aruncau asupra mea, avalansă nemiloasă ce mă proiecta dincolo de toate pragurile cunoasterii de unde nu poti reveni decât cenusă spulberată. M-am îmbrăcat si am plecat stiind că nu va veni să mă conducă.
Zorii îsi cerneau spuma trandafirie peste amorteala orasului, insensibil la parfumul teilor. Pentru un observator cred că eram asemeni păsării cu aripa ruptă ce încearcă totusi să zboare. Nu stiu dacă am mers, dacă am sărit într-un picior sau pur si simplu am alergat, cert e că am ajuns acasă ud si obosit. Ai mei se treziseră si îsi beau cafeaua. Poate că nici nu dormiseră. I-am privit zâmbind si am plecat la baie. Am umplu cada si m-am scufundat, foetus plutind în matricea maternă, asteptând ceasul sorocit. Lăsând totul la o parte eram bărbat. BĂRBAT. Marea revelatie avusese loc. Am iesit din baie.Ma născusem. Am intrat în dormitor si m-am întins pe pat, fără a tine cont de faptul că nu as putea fi singur, că as putea fi privit, cercetat. Am plutit prin ceata stării de veghe primind cu bucurie mângâierile razelor de soare. Am adormit, somn greu, somn de plumb ce umple toate ungherele bântuite de vise. Aceea a fost prima si ultima zi când am lipsit de la scoală.
Spre seară i-am dat telefon. Am întrebat-o dacă pot s-o văd. Trebuia să-i mai arăt câteva poezii, scriitură alergată prin frunzisul bogat al reveriilor. M-a întrebat unde vreau să ne întâlnim. I-am răspuns că oriunde: în parc, la cofetărie, la mine, la ea, oriunde. Trebuia numai să citesc cuiva. Ne-am întâlnit în fata blocului ei. Ne-am asezat pe scări si la lumina ce venea din spate i-am citit tot. Am ars, scrumindu-mă, înfiorând-o de atâta incandescentă. S-a ridicat dreaptă ca însăsi justitia si mi-a spus :
– Ai reusit Cezare ! Din morti ai înviat, cu moartea-ti pre moartea-mi călcând. Iartă-mă. E o prostie. Mă bucur pentru tine. Hai, fugi acasă, e târziu. Ne vedem marti la cenaclu.
– La revedere……Doina……
Viata noastră a continuat, păstrând într-o tintă de aur amintirea unei nopti nebune. Sedintele de cenaclu si-au urmat cursul, obligăndu-mă să-i derutez si să-i înspăimânt pe toti. Chiar dacă nu doreau sau nu puteau să s-o spună, biruisem. Ii învinsesem. Chiar dacă nu le-a fost usor, mi-au făcut un cadou. La terminarea liceului mi-au înmânat spalturile unui volum în curs de aparitie. Trimiseseră o sută de poezii la editură si volumul fusese acceptat. Le-am multumit si i-am căutat ochii dorind să înteleagă tot ceea ce nu puteam spune celorlalti. A urmat examenul la Filologie cu tot războiul dus cu părintii si apoi reusita. In toti anii de facultate am căutat-o si i-am cerut sfatul, spovedindu-mă si cerându-i iertare. Stiam că o fac să sufere prin tot ce-i povesteam dar nu puteam să nu-i spun. Era singura fiintă care m-ar fi înteles. Facultatea a fost o feerie. Indiferent de ce se întâmpla, în jur aveam cărtile si o aveam pe ea.
In anul doi de facultate a apărut pe firmamentul vietii o nouă stea. Intâmplarea, sau destinul mult mai calculat decât am crede noi, a făcut să se numească tot Doina. Era ca o reeditare, dar la altă scară, ca o călătorie în timp, buclă ce se închide în acelasi punct dar pe alt palier. Viteza ametitoare cu care s-au petrecut faptele, aruncându-ne într-un pat nesperat dar totusi atât de dorit, ne-a făcut să credem că de fapt nu facem decât să legăm două capete ale unui fir rupt putin mai înainte. Vertijul, senzatia că trebuie să recuperaăm tot timpul scurs, într-un timp infinitezimal ne scumea, nemailăsând loc realitătii. După o lună eram căsătoriti si visam la momentul când vom deveni independenti de cordonul ombilical al obligatiilor. In prima vacantă am mers acasă la mine. Părinti au rămas consternati, neputând crede realitatea ce le apărea tot mai vrăsmasă. I-am lăsat cu nedumeririle si lacrimile lor si am plecat împreună la EA. Am depăsit momentul sensibil al prezentărilor si m-am aruncat la picioarele ei întinzându-i ofranda acelor ultime luni, trei caiete pline. Le-a răsfoit, oprindu-se si citind, trecând mai departe. In tot acest timp, i-am aruncat în fata inconstient, toată bucuria mea. Târziu, mi-am dat seama că de fapt ele se studiau în tăcere, căutându-si locul în carnea trupului meu. La plecare, m-a rugat să-i mai las caietele măcar o zi ca să mai citească. Nu-mi putea spune nimic acum. Ajunsi acasă le-am explicat părintilor că totusi aceasta-i realitatea si ne-am retras în camera mea, baricadându-ne în spatele dragostei noastre. A doua zi am plecat la bunici, e un fel de a spune, am plecat la aceea ce a tinut loc de bunici, de părinti, apărându-mă si potolindu-mi lacrimile copilăriei. La întoarcere am oprit pentru câteva ceasuri la ai mei. Am fugit singur să-mi recuperez caietele de la ea. Mi le-a înapoiat, arătându-mi câteva file cu adnotări. I-am multumit si i-am sărutat mâna pregătindu-mă să plec. M-a oprit. Ochii îi pluteau în umbra unor lacrimi ascunse.
– Nu vreau să fiu o Pythie dar crede-mă că nu veti fi fericiti. Iartă-mă. Nu am vrut dar trebuia să te avertizez. N-o lua ca pe o răutate. M-ar durea să stiu că poti crede asa ceva. Adio.
– La revedere Doina !
– Adio.
Vântul iernii era mai putin înghetat decât sufletul meu. Nu puteam crede, n-o credeam în stare să apeleze la astfel de subterfugii. Nu era stilul ei. Am ajuns acasă încercând si chiar reusind să uit acest moment. Am plecat cu Doina, refugiindu-ne în camera noastră de cămin. Incă din primul moment i-am mărturisit că singura mea realizare în viată o constituiau copii. Mi-a spus că până la copii mai avem de terminat o facultate, de făcut o casă si abia când totul e terminat, putem sta linistiti asteptându-i. Atunci, copilul va veni ca o încununare, ultima si suprema reusită.
Cei doi ani de facultate au trecut, îngropând si trei sperante, trei posibile vieti aruncate în apa tulbure a canalelor colectoare. Edificiul nostru continua să fie la fel de strălucitor ca-n primele zile. Cel putin asa credeam. Nu puteam crede în altceva. Dacă în prima lună umplusem trei caiete, ritmul scăzuse, dar nu si valoarea. Publicam în continuare, eram acceptat, înteles si de ce nu, dorit. Vizitele la părinti si la rude au încetat brusc si aparent motivabil. Ea nu avea decât o mătusă si am convenit să ne petrecem viata singuri, fără sfaturi si ajutoare. Singuri si fericiti. Era totul pentru mine si nu-mi displăcea această dulce sclavie, această nouă dependentă. Fire tot mai dese ne legau, subordonându-ne miscările astfel că la un moment dat nu ne mai puteam misca decât împreună, siamezi inconstienti. A urmar repartitia. Am ajuns în acel oras înfruntând indiferenta si invidia noilor colegi. Eram nedespărtiti. Camera închiriată ne era de ajuns. Prieteni nu ne puteam lăuda că avem. Câteva vizite de curtoazie, iesiri la teatru sau la local cu alti colegi si….la atat se reducea spatiul nostru de miscare. Camera noastră. Era mai mult decăt necesar. Cu greu am obtinut un apartament. Am muncit ca un disperat. Am cărat cosuri întregi de moloz, am aranjat si am lipit singur parchetul, l-am raschetat adunănd toate cioburile de prin gunoaie, am curătat tevile si geamurile de acele guguloaie pietrificate. Am zugrăvir singur, mândru de această dezlăntuire de creativitate si energie. După două luni de chin am fost să ne luăm mobila. Tot ce vedeam se încadra în standardele apartamentelor de bloc, putin functional, putin estetic, dar totul ascuns sub falsa pudoare a ratelor. Mi-a fost greu să mă decid, încercând să amân, sperând că tergiversarea va face să apară ceva ce m-ar fi încântat. Simtind terenul slab si nepregătit, a preluat initiativa hotărâtă să nu plece de acolo fără mobilă. A decis ce mobilă se potriveste în dormitor, ce ne trebuie în bucătărie si cum trebuie să arate sufrageria sau livingul cum îi spuneam eu. Am plecat de acolo cu un camion plin de mobilă si cu convingerea că am pierdut o bătălie. Primul lucru pe care l-am făcut după ce am dus mobila în casă a fost să îmbin si să aranjez patul. I-am cerut să rămânem acolo peste noapte, în casa noastră. Mi-a răspuns autoritar că nu rămâne acolo decât după ce-i aranjat totul. Am cedat, retrăgându-ne în aceeasi cameră a noastră. Intr-o lună a reusit să aranjeze apartamentul, împrumutându-se în stânga si-n dreapta. Prima noapte în noua casă a fost groaznică. Mă simteam străin, bibelou necesar, galle’ rătăcit într-o mare de kitch-uri. Am pus totul pe seama oboselii si a surmenajului. Au trecut luni, ani si viata decurgea normal, normalul fiind banalizat de cei din jur. Pe nesimtite, intrasem în pluton. Arderea mea era fără sens. Ardeam si scrumul ce cădea pe foile albe lua drumul sertarului. Doina era tot mai maternă substituindu-mă aceluia ce întârzia să se nască. Relatiile cu ai mei înghetaseră la limita convenientelor. De multe ori am fost tentat să pun mâna pe telefon si s-o sun. Renuntam muscat de regrete si biciuit de neputinta ce se întinsese peste viata mea. Vălul înregimentării a fost sfâsiat într-o noapte. Doina mi-a mărturisit că-i însărcinată. Din acel moment iluminarea s-a produs. Redobândeam ceva pierdut. Aveam un tel, o sperantă, De multe ori, adormeam pândind din afară o miscare, un sunet, un semn. Imi ardeam buzele căutându-l sub acel tumul, pierdut în străfundurile acelui dolmen. Asteptam semnele magice ce puteau dezlega sau mai bine zis ce puteau închega vraja. Paginile pline de scrumul si lacrimile de recunostintă se umpleau într-un ritm ametitor. Imi regaseam suflul. Momentul unic sosise. S-a născut. Am răsuflat usurat de parcă eu suportasem muncile nasterii. Era băiat. Eram mândru. Am sunat-o si i-am spus. M-a felicitat si i-a urat noroc si sănătate. Fără reprosuri pentru adânca uitare în care o azvârlisem. I-am multumit.
Il simteam. Il vedeam cum creste. Cresteam odată cu el. Redevenisem eul acela de demult. Era singurul punct nodal în jurul căruia mai gravita căsnicia noastră. Eram un învins. Ii predasem toate frîiele conducerii. Era unicul for de decizie. Hotăra tot. Cu ce trebuia să ne îmbrăcăm, ce mai trebuia luat în casă, ce puteam să-i cumpărăm băiatului, ce educatie trebuie să-i facem băiatului, mă ajusta si mă corecta de câte ori credea că mă abat de la normele ei. Dorinta de a face totul o usca putin câte putin, lăsând în locul sufletului pe care îl cunoscusem si-l iubisem, un copac uscat, cu frunze chircite si scrumite. Era o salcie în plin desert. Muribundă, sau poate chiar moartă dar cu iluzia unei infirme seve ce mai palpită. Am încercat de mai multe ori să-i spun ce simt dar n-am reusit niciodată. Nici nu m-ar fi ascultat. Eu eram poetul familiei, nu puteam judeca rational. Pentru ea, eu trăiam doar cu himerele mele. Mi-am dat seama de greseală. Gresisem si vina cea mai mare era a mea. Mă complăcusem în situatia nou creată fără să-mi dau seama că puterea, chiar si la nivelul acesta, mic si meschin dacă vrei, dar totusi puterea, posibilitatea deciziei, actionează ca un drog, un drog plin de vitalitate care nu lasă în urmă decât rugină si cenusa. Am vrut să fug, să abandonez totul. N-am putut. Nu din cauza copilului ci din cauza ei. Era parte din mine, era în mine, cu tot trecutul si noianul de amintiri. Nu stiu dacă a fost luciditate sau lasitate dar am continuat acel menaj ce coroda tot trecutul. Aici intervine marea mea greseală. Am încercat să mă arunc în bratele băuturii si ale femeilor dar fără succes. Mai mult decât repulsie si greată nu reuseam să simt. Nu stiu cum m-a perceput si ce a înteles. Nici o încercare de a avea o discutie. Când băiatul avea trei ani, într-o seară, a dispărut. Pur si simplu. Ca o efemeridă ce dispare într-un con de umbră. “
– Dar cred că ajunge. Să mai si dormiti. Până la destinatie mai e cale lungă.
Adela susură ceva încolăcindu-l pe Nicu. Cezar iesi să fumeze o tigară.
– Ti-am spus eu că-i un om deosebit ?
– Ai dreptate Nicule….. dar totusi….de unde atâta suferintă ?
– Cred că trebuia să ne mai spună ceva….
– ?
– Nu ne-a mai spus ce s-a întâmplat cu prima si adevărata, cu Doina….
– Adio ?
– Poate. Dar totusi ……e prea ciudată toată povestea……neverosimilă……
– Orice viată este o poveste neverosimilă…….hai să ne culcăm…….
– Da. Dormi ! Te apăr eu de vise urâte……
Si se aplecă soptindu-i ceva la ureche. Din ceata somnului ce o învăluia, se ridică un râs gâlgâit ca spuma de sampanie. Noaptea se zgribulise la fereastră, dorindu-si căldura compartimentului. Ritmul sacadat al rotilor punctau trecerea impasibilă a timpului.
– Gata am ajuns. Suceava în toată splendoarea ei. Păcat că ziua e la fel de somnoroasă ca si voi. Încă nu s-a luminat bine de ziuă. Hai, hopa sus !
– Am ajuns ? Destinatia ? Finalul ?
– Nu. Doar o haltă.
– Mai sunt multe halte ?
– Aveti noroc că stă aici un sfert de oră, altfel trebuia să vă arunc direct pe geam.
Coborâră târându-si somnul pe peronul animat.
– Ce caută bustul lui Stefan aici ?
– Dar unde ai vrea să fie ?
– Nu stiu, la cetate, la muzeu, într-o piată, într-o biserică, oriunde. Nu aici.
– Ca bună gazdă, a vrut să-si întâmpine oaspetii din gară. Nu trebuie să te superi pe el.
– Dacă-i asa de ospitalier, de s-a încuiat singur în sala asta imensă ? Ii era teamă ?
– Cred că l-au încuiat altii. L-au prins si-l tin acolo.
– Bine dar e meschin, grotesc…..
– Prea multe întrebări.
Iesiră în mijlocul dimineti sumbre ce stăpânea piata gării. Autobuzul sosi gâfâind, vărsându-si hrana nedigerată. Urcară într-un vălmăsag de bagaje si haine. Fabricile, casele, defilau prin fata ochilor uimiti.
– Nu cunoasteti orasul ?
– Nu !
– Nu !
– Imi pare rău. Trebuia să vă întreb. Dacă stiam încercam să vă arăt cîte ceva. Bine că mi-ati spus. Coborâm la prima.
Pasii frământau zăpada sticloasă. Străzi, biserici, panoramarea parcului si a cetătii, explicatii si prezentări pânâ când un bulgăre îl întrerupse. Urmă un altul, apoi altul. Se întoarse buimac.
– Ce-i asta ? Îmi declarati război ?
Un alt bulgăre îi sopti ceva la ureche. Lăsă geanta si răspunse cu aceeasi moneda. Chiar dacă nu făcea fată, rezista. La un moment dat nu mai erau decât trei oameni de zăpadă înecati de un râs nepotolit.
– Gata. Ajunge ! Ne ia politia. Potoliti-vă, ne vede lumea.
– Care ?
– Nu contează. Potoliti-vă că vă las aici. Singuri.
– Păi da. Îti convine . Ne aduci în pădure, Hansel si Gretel si ne lasi fără pic de suflet….
– Uite unde erau săracii Hansel si Gretel. Vă potoliti ?
– Jurăm. Nu mai facem nimic.
Isi luară bagajele, căutând să-si ascundă râsetele înfundate.
– Incă putin si ajungem.
– Unde ?
– Veti vedea.
Străzile se tăvăleau de râs sub piscăturile gerului. Lumea începuse să iasă din case, zgribulită si grăbită. Blocul îi astepta privindu-i prin ochii mustrători ai geamurilor luminate.Soneria sparse tăcerea ce le înfundase urechile. Un cap ciufulit se ivi în cadrul usii.
– Mai primiti cu colindul ?
– Nu cred. Vă astept de două ore. Telefoane disperate la gară, nimic, trenul nu are întârziere. Telefoane la politie, la spital, la morgă, nimic…..
– Le-am arătat putin orasul. Copii vin prima oară…..
– Si de aia ati adunat toată zăpada din oras ? Trbuiau să-l vadă pe dedesupt ? Hai intrati că se răceste tuica de tot.
– Cum ? Tuică fiartă ?
– Au nu-ti place ?
– Păi e tocmai bună. La cât suntem de înfrigurati…..
– Da, da, de aia ati făcut tunele prin omăt…..gata. Dezbrăcarea ! Că nu vreau să răciti, să vă mai si doftoricesc. Maria ! Ia vezi ce poti face cu oameni ăstia !
– Sărut mâna Maria !
Cezar scoase un buchet de garoafe ca un iluzionist si-l înmână gazdei sărutând-o.
– Doamne Cezare ! Multă minte îti mai trebuie. Ce-ai făcut copiilor ?
– Eu lor ?
– Hai lasă. La câtă minte ai…….voi copii iute în baie să faceti un dus iar tu în dormitor să te schimbi.
Cezar dispăru în dormitor mormăind iar cei doi în baie. Susurul apei împletea soapte nedeslusite. Când intrară în sufragerie masa gemea sub greutatea castroanelor.
– Hai curaj, mai aproape.
– Imi cer scuze. Am uitat să fac prezentările: Gelu si Maria, ea verisoară bună, Nicu si Adela, cei mai buni prieteni….
– Bune ati venit. Hai iute, luati câte un pahar că iar se răceste.
– La multi ani, sănătate si tot ce vă doriti.
– Sănătate.
– Sărut mâna.
– Sănătate.
– Voi ce mai faceti ?
– Păi vă asteptăm, v-am asteptat mai bine zis. In rest cum ne stii, casnici….tu ?
– La fel. Plutesc încă. Ai fost unde te-am rugat ?
– Se poate Cezare ? Totul e asa cum mi-ai zis. N-am uitat nimic. Numai că ar mai fi ceva….
– Anume ?
– Lasă. O să-ti spun când ajungem acolo. Pe 29 seara. Surpriză.
– Sigur ?
– Sigur.
– Da ce faceti ? Nu mâncati ?
– E voie ? Am crezut că-i numai asa….
– Bată-te să te bată……păcătosule…….ce-or să zică copii de mine…..
– Dacă-i ordin…cu plăcere…..că mi s-a făcut o foame…….
Castroanele ce străjuiau masa începură să cada rând pe rând atacului sustinut. Toate bunătătile Crăciunului sau ale porcului se topiră în mireasma de tuică fiartă. O picoteală plăcută începu să dea târcoale mesenilor.
– Am uitat să vă spun, Gelu va fi călăuza noastră până la punctul final al călătoriei.
– Când am văzut că nu mai vi am crezut că te-ai răzgândit, că s-a întâmplat ceva sau că, Doamne fereste tot ce-ai spus la telefon au fost povesti….
– Si acum ? După ce te-am chelit ?
– M-am mai linistit.
– Gata ? Ati terminat ?
– Ne-a fost de ajuns. Sărut mâna pentru masă.
– Încă un pahar ?
– Nu multumesc.
– Tu Nicule ?
– Eu cred că da. E bună.
– Cum să nu fie, doar e de casă, curată.
– Adela, vrei să te întinzi ?
– Nu Cami, o să stau pe fotoliu, Vreau să vă privesc….
– Lăsati domnisoară că nu v-il fură nimeni.
– Nici nu mi-e frică…..
– Eu mă duc să fac o cafea.
– Bine zici Maria…
– Vin si eu să vă ajut…..
– Nu-i nevoie…..
– Lăsati….Nicule, vi să ne ajuti ?
– Păi…..
– Hai, vino cu noi….
Cei trei dispărură în bucătărie ducând si rămăsitele de pe câmpul de bătaie.
– Desteaptă fata. Imi place.
– Ai dreptate. Spune-mi repede, ce mai e nou : Maia, Alin ?
– Păi ce să-ti spun, Maia săraca, să nu creadă când i-am zis. Plângea si-si făcea cruce, multumind lui Dumnezeu că s-a milostivit de tine si te-a iertat.Toată noaptea a plâns si s-a închinat la icoane. De Alin ce să-ti spun, e mare acum, duce casa în spate. Ceva, ceva tot a înteles el, mai ales când a auzit că plecati împreună. Ultima oară m-a întrebat doar atât: când vine tătutu să ne ia ? Si pe Maie au podidit-o iar lacrimile. Ca bătrânii….
– Nu uita Gelule că si pe mine tot ea m-a legănat……
– Stiu Cezare, da ce poti să mai spui ? Ai tras si tu destule…..Te-ai linistit ? Ai scăpat ?
– Multumită lor, da. Au fost exact ceea ce-mi lipsea.
– Mânjii ?
– Vezi bine că da. Lasă, odată si odata am să-ti povestesc tot. Si duminică ?
– Aoleu ce tărăboi. Abia am scăpat de gura lui. Când vii si când vii. I-am spus că eu îs ca buzduganul. Intâi bat eu în poartă si pe urmă vine Zmeul Zmeilor. Am lăsat tot ce mi-ai zis si am rugat-o pe Maie să vadă ce poate face….Da ce faci ? Plângi ?
– Eu? Nu. Ba da. E atât de mult timp…..
– Cam târziu spui asta Cezare…..
– Asa e. Sper să mă ierte. dacă va putea…..
– Depinde de tine. Oricum să stii că Maie s-a ferit mereu să-i zică ceva….
– Gata cafelele !
– Sărut mâna Adela !
– Eu mai beau ceva ?
– Bineîntele Nicule. Ia loc.
– Era să uit……ati aranjat bradul Gelule ?
– Ce tevatură. Ne-am chinuit toată noaptea, da la zi era gata. A iesit ceva fain, o să-ti placă.
– Si cu toate cele de Anul Nou ? Te-ai descurcat ?
– Eu ? Maria să trăiască. A alergat, le-a pregătit, le-a aranjat, marfă ce mai….
– Sunt dator vântut….
– Si încă cum. La vara o lună stăm pe capul tău. Ca boierii. Un pai nu misc…..
– In regulă, abia vă astept…..si surpriza ?
– Surpriza e surpriză.
– Mergem copii ?
– Tu hotărăsti Cami, noi executăm…..
– Atunci echiparea. In jumătate de oră plecăm.
Gelu dispăru în bucătărie. Maria se uită întrebătoare la el.
– I-ai spus ?
– Nu. Mi-a fost frică. Mai vedem noi. poate nu-i spunem nimic. O s-o vadă si singur….
– Totusi…..
– Lasă-l linistit. Măcar până atunci. Si în fond ce poate să-i facă ? E călugărită……
– Noi suntem gata.
– Cezare, nu lăsati hainele ude aici ? Le aduceam noi poimâine…..
– Lasă Mario că le luăm cu noi, le aranjăm acolo.
– Cum zici tu.
– Sărut mâna si multumim frumos de găzduire.
– Ei copii, eu trebuie să vă multumesc…..
– De ce ?
– Vă zic eu altădată…..
– Sărut mâna Maria, te astept poimâine…..
– La revere. Gelule, ai grijă cum conduci. Si tu Cezare să nu care cumva să crezi că scapi asa de usor….
– Doar ti-am spus că abia te astept…..la vara….
Masina gonea nebuneste înghitind kilometru după kilometru. Peisajul se străngea în jurul masinii, vrând să arate totul. Omătul proaspăt si moale strălucea orbitor în lumina înghetată a amiezii. Copacii îsi scuturau stratul greu pe sosea, spulberat de goana fantomatică a masinilor. Relieful îsi scutura grabenele, dezgolind dealurile, turmă răsfirată de urletul lupilor. Satele defilau obosite de povara albului. Fulgii dansau gratios, lipindu-se de parbriz într-un sărut lung si umed. Fumul cosurilor, înnota cu disperare căutând limanul, naufragiat bântuit de fete morgane. Imaginile antrenate în goana masinii, cioburi înfipte în carnea retinei obosite. Deal, văioagă, ses, islaz, sat, copaci, fum, fulgi, multi fulgi, invazie nebună de suflete înghetate. Moldova se strecură sfioasă pe sub pod, aruncând priviri cochete. In fata, un deal ce-si trecea melancolia imperturbabil, fortându-ne să-l ocolim. Curba strânsă chinui pneurile. Soseaua se strecura printre platosa de gheată a unui pârâu si burta dealului.
– Nicu, Adela, suntem aproape.
Satul de munte îsi face bănuită prezenta prin câteva case rătăcite pe coasta dealului. Un cot al drumului. Un canton forestier, un pod încălecat peste grumazul pârâului potolit si încă un cot. Apoi……..minune…..Tara de vis, obsesia oricărei copilării. Perdeaua de fulgi se rări, lăsând descoperită pădurea, armată prezentând onorul de sub cusmele grele de nea. Verdele întunecat al acelor se chinuia să scape de sub amăgirea albului.
– Gelule, te rog opreste putin. Am ajuns copii….
Nicu si Adela coborâră cu răsuflarea tăiată. Ochii lor panoramau cu o foame nebună.
– Doamne Cami, dar e……e……
– Nu căuta cuvintele Adela…..sunt de prisos……
– Ai dreptate Nicule…..dar totusi, e…..e Dumnezeiesc…..
– Hai copii, sus. Mai avem putin.
Masina amusină drumul ascuns serpuind printre casele obosite. Frână, ultimul acces de tuse al motorului si linistea alunecă vărsându-si ulciorul peste întreaga suflare. Gardul de nuiele se tânguia sub stratul gros. Poarta scârtâi prelung. Un câine scoase capul si începu să se întindă, amusinănd. Gura se căscă, întrezărind un lătrat anemic, gutural.
– Molda, ce mai faci fato ?
Cezar înaintă îngenunchind lângă ea. Se lăsă mirosit. Coada începu să bată aerul tot mai repede si botul se pierdu printre mâinile tremurănde..
– Molda fetito….m-am întors…..
Se lăsă răsturnat, tăvălit, sărutat, lătrat cu acea bucurie simplă.
– Gata fato. Ajunge cu joaca. Hai să-ti prezint doi prieteni…..hai Adela, Nicule….uite fato ! ei sunt prietenii mei, ai înteles ? hai dă mâna frumos….asa…..
Zarva din curte făcu să se deschidă usa casei. Un căpusor cârliontat îsi arătă curiozitatea. Ochii săi vărsară toată nedumerirea asupra grupului. Gura tuguia buzele a neâncredere.
– Buni ! Buni! A venit tati…….
Usa zbură în lături, descoperind trupsorul ce se aruncă, înotând până în bratele lui.
– Tati, Tati, Tati…..ai venit Tati ?!
Lacrimi mari si mici, de căintă si de bucurie se amestecau într-o îmbrătisare dureroasă.
– Ce mare ai crescut Aline…..
– Păi tati, buni zice că dacă nu mănânc să cresc mare nici nu mă iei. Sunt mare ?
– Esti mare….băiatule…..
Mărul lui Adam sălta ca un excentric înebunit. Mâinile răsfirau cârliontii, ochii patinau printre fulgii topiti si sărati.
– Cezare ! Doamne Dumnezeule mare !
– Sărut mâna Maie Ana.
– Cezare ! Nu vezi că băiatul e gol ? Hai repede în casă.
Ochii bătrânei tremurau ca si picioarele ce frământau omătul. Se întâlniră, pierzându-se într-o îmbrătisare întreită, grup statuar trimitând la eternitatea trinitătii.
– Doamne iartă-mă, haideti în casă. Gelule, de ce nu inviti oameni în casă ?
– Iartă-mă am uitat. Maie, Aline, să vă prezint pe cei mai buni prieteni : Adela, Nicu…
– Sărut mâna.
– Sărut mâna.
– Hai maică în casă. V-o fi frig, v-o fi foame ?
– Au mâncat pe apucate la noi asa că trebuie să ai grijă de ei, tusă Ana.
– Hai maică, hai în casă.
– Tati, mă iei în cârcă ?
– Dar pe mine cine mă ajută la bagaje ?
– Alin, Adela, Nicu, hai intrati în casă. Vin si eu imediat.
Mâinile bătrânei, întârziară câteva clipe pe chipul lui.
– Doamne Cezare ! Nu-mi vine să cred.
– Nici mie Maie. Hai mergi în casă, te rog.
Valize, pachete, lucruri îsi găsiră odihna în cerdacul bătrânesc. Vremelnic. Masina se ambală, stârnind câinii.
– Ne vedem poimâine Cezare. La revedere
– Vă asteptăm. Si surpriza ?
Glasul întrebării sale fu împrăstiat de gazele esapate. Se îndreptă spre casă.
– Cezare mamă, uite-i, zic că nu vor să mănânce….
– Zău că nu mai putem Cami. Mâncăm mai târziu.
– Tati, mă lasi să merg cu Nicu si cu Adela cu sania ? Să le arăt eu…..
– O luăm si pe ea Aline ?
– O luăm, ce să facem. Ne lasi tati ?
– Da Aline.
– Aline mamă, îmbracă-te bine.
– Bineânteles buni.
Glasurile celor trei spărgeau răceala zilei în cascade fierbinti. Depărtarea estompă sub falduri de omăt ultimile ecouri. Usa scârtâi, tânguindu-se. Cezar lăsă ultimele bagaje. Privi speriat în jur. Nici o umbră, nici o fantomă….doar parfumul puternic de busuioc si izmă plutea nestingherit. Acelesi icoane plângând suferinta pe sub colturile stergarelor.
– Ce-i Cezare ?
Căzu în genunchi ascunzându-si fata.
– Iartă-mă Maie !
– Cezar, băiatule….
Mâinile bătrânei mângâiau părul nins de suferintă.
– Iartă-mă. Numai necazuri ti-am adus…
– Necunoscute sunt căile Domnului…..
– Nu Maie Ană, căile noi ni le facem…..
– Taci copile ! Nu-l supăra…..
– Am încercat să cred, dar n-am ce. Nu-i nimic decât această mare de suferintă în care ne zbatem si din care mai iesim câteodata pentru o gură de aer si o rază de soare ….dacă merităm…..
– Taci copile, nu-l mai necăji cu îngâmfarea si nerecunostinta ta…
Lacrimi tăcute spălau luminile focului ce ardea mocnit. Două suflete îmbrătisate căutau să steargă lacrima destinului. Spovedanii mute, cerneau tăcerea. Ochii hulpavi se căutau cersind si împrăstiind iertare.
– Cezare mamă, ce să mă mai fac cu băiatul ?
– De ce ? Nu te ascultă ?
– Of, săracu băiat, e cuminte maică. Da toată ziua mă întreabă, ba de tati, ba de mami, când veniti să-l luati si câte si mai câte….încerc să-l alin că de mintit…….nu stiu ce să-i zic maică…..of iar ti-am adus aminte….
– Mi-a trecut Maie. M-am lecuit……
– Doamne ajută…..
– Maie! …….Nu vă mai las…….vă iau cu mine……..
– Doamne Cezare ! Ce-ti veni ?
– Nu se mai poate. Băiatul trebuie să meargă la scoală. Trebuie să se obisnuiască…..
– Bine Cezare, dar ce fac cu casa, cu animalele, cu toate cele ?
– Casa o încui, animalele I le dai Ilincăi în grijă iar de grădină……o rugăm pe Maria…..
– Nu-i asa de usor.
– Te rog Maie. Stiu că-ti este greu, dar te rog, nu mă lăsa. Trebuie să vii cu noi. Stii cât de greu o să ne fie….
– Stiu maică. Stiu că nu pot să-l las. Mai ales acum.
Trupul îmbătrânit se înăltă în aer, învârtit într-o horă nebună de iele.
– Cezare, maică….
– O Maie, cât mă bucur. O să fim împreună. Ca în copilărie. Mai tii minte ?
– Doamne Cezare, tot copil ai rămas. Hai, lasă-mă să pregătesc masa. Mai adu niste lemne si vezi dacă e cald în odăi.
– Bine Maie.
Soarele obosit si înfrigurat se pregătea de moarte scăldând totul cu sângele său clocotitor. Cerul senin si sticlos, reflecta culori năstrusnice, iar zăpada trandafirie cobora pe poteci de poveste. Ici, colo, câte o usă trântită, un scârtâit de fântână, un nechezat usor si gâlgâit, un muget cald, de mamă, ce-si cheamă puiul, pasi repezi si apăsati, o creangă ruptă, avalansă de zgomote si ecouri surde. Si peste toate, strigătul deznădăjduit al luminii înghitite. Una câte una, stelele apar, reci si inaccesibile. O sanie trece, împrăstiind sunete de zurgălăi. Abur si fum, îneacă noaptea într-o perdea densă. Un râcâit în poartă îl făcu atent. Iesi din casă si deschise poarta.
– Molda, unde ai fost ? Ce faci ?
Se apropie întinzând mâinile s-o mângâie.
– Stai !
Alin, Nicu si Adela săriră trântindu-l pe Cezat în zăpadă.
– Ia zi sefule, ce-i facem ?
– Pentru început Nicule, eu zic să-l spălăm. Să nu mai fie asa de urâcios.
– Adela, ce faci ? Nu mă ajuti ? Mă lasi pe măna lor ?
– Adela, nu uita ce-ai promis.
– Bine sefu.
– Să faci un bulgăre mare că uite vrea să doarmă si nu are pernă.
– Aline, iartă-mă….
– Nici nu mă gândesc.
– Nicule, nici tu nu mă ajuti ? Te cumpăr…..
– Gura. Aici sefu dictează….
Zăpada îi intră în ochi, în nas, în gură, în urechi. Mânutele înrosite frecau cu nădejde obrajii si urechile.
– Mă predau. Mă predau…..
– Nu încă…..
O vânzoleală de trupuri chinuind zăpada, Molda sărea bucuroasă în jurul lor si stelele priveau curioase la ei.
– Gata sefu, te rog, mă predau…..
Alin se zbătea, strivindu-i pieptul si lipindu-se tot mai mult de el. Nicu încerca să se strecoare de sub trupul Adelei ce se lasa tot mai greu, prada bucuriei.
– Te-am bătut, te-am bătut. Esti învins.
– Sunt un învins Aline……
– Facem un om de zăpadă ?
– Mâine Aline. Acum în casă la căldură.
Molda se retrase lăsându-i să caute usa. Focul trosnea în sobă. Mirosea a căldură si a fericire.
– Buni, buni, l-am spălat pe tati…..
– Cezare mamă, om mare si fără minte. Uită-te la ei. Ce le-ai făcut ?
– Tot eu Maie ?
– Hai mamă, dezbrăcarea si lângă sobă până aranjez eu masa.
– Ne aduci niste prosoape Maie ?
– Da maică, imediat.
– Da avem noi Cezare….
– Da noi crezi că nu avem maică ?
– N-am vrut să….vă rog să mă iertati doamnă…..
– Ai vrut, n-ai vrut, nu stiu. Si nu uita că eu sunt buni sau Maie Ana sau cum crezi, numai doamnă nu sunt.
– Iartă-l Maie, asa e el….
Patru trupuri se strânseră lângă sobă cersind căldura. Hainele se strângeau în dosul hornului. Prosoapele de cânepă, albe si parfumate, căzură ca niste pescărusi obositi.
– Tati ?
– Ce-i Aline ?
– Ne mai lasi mâine la sănius ?
– Să vedem. După ce terminăm treaba.
– Si e multă ?
– Om vedea.
– Tati am uitat să-ti spun, a venit Mos Crăciun. A adus un brad mare si adevărat. Plin, plin ochi…..
– Inseamnă că ai fost cuminte….
– Asa cred….
– Cezare, copii, hai la masă !
Fata de masă albă, astepta ca o mireasă atingerea mâinilor. O tipsie de lemn, cu bucăti de carne, cărnati, caltabosi ce sfârâiau, o mămăligută priponită lângă un castron de mujdei, o ulcică plină cu lapte bătut si o sticlă cu tuică.
Noaptea se strecoară pe la geamuri, privind cu jind înăuntru. Candela încearcă să zvinte lacrimile icoanelor. Focul si-a potolit vâlvătăile culcusindu-se în pat de jar. Cezar închise usa strângându-se sub icoane……
– Au adormit ?
– Da Maie. Au adormit toti. Nu dormi ?
– Ei maică, stii că somnul cu bătrânetea nu se înpacă. Dar tu ?
– Nu pot Maie. Nu-mi găsesc locul. E prea multă bucurie în sufletul meu……
– Multumeste-i Lui maică. De la El ne vin toate încercările. Si bucuriile si necazurile…..
– Doamne, iartă-mă Doamne si iart-o si pe ea, oriunde ar fi…acum…………amin.
„Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”
Putem vorbi deja despre un microroman aici (150.000 semne). Pe care, din păcate, nu-l prea avantajează publicarea în spațiul online, fiindcă nu știu câți vor avea îndrăzneala și timpul să-l citească până la capăt. Ar fi ajutat, poate, o împărțire pe capitole, publicate săptămânal?
Probleme frecvente cu virgulele, nu că eu aș fi ăla fără de păcat :) Deci:
– nu se pune virgulă între subiect și predicat
Mărul lui Adam, sălta întinzând pielea prea netedă
– se pune virgula înainte și după vocativ și imperativ:
Nu pot Maie
Multumeste-i Lui maică
iartă-mă Doamne si iart-o si pe ea
Ce-i Aline ?
Tati am uitat să-ti spun
Cezare mamă
Ia spune Nicule
Și multe altele de același gen.
– construcția dar totuși este un tic verbal fără nici un rol sintactic și literar:
Dar totuşi ce vrea ?
Dar totuşi, ce a găsit la mine ?
Nu am putut să citesc prea mult, dar ca o primă constatare: trăirile acestea abisale sunt vagi. Dacă două personaje cu trăiri abisale se întâlnesc, nu prea există motive ca să relaționeze. Iată un exemplu de replici forțate, nefundamentate de nici o necesitate a construcției literare. Ele nu aduc nimic în plus textului.
– Ce cauti aici ? Sezonul s-a sfârşit.
– Dar tu ce cauţi ?
Personajele vorbesc la fel, nu sunt diferențiate prin nici o trăsătură specială:
– Al meu ?
– De ce nu ?
– De ce da ?
– Dragostea, iubirea, îmi lipseste acest portret.
– Din mapă sau din viată ?
– Esti…..
– Sunt ?
Ar fi bine să existe în prima sau cel târziu în a doua pagină a nuvelei un cârlig, un motiv care să-l prindă pe cititor și să-l determine să continue cititul.
Da Florin, ai dreptate
Si pentru ca a fugit in lume dezlanata si fara sa se uite am pedepsit-*o si am trimis-o la Atelier ca sa-i vina mintea la cap si virgula la locul ei…Multumesc de rabdare si atentionare.
Mihai, daca materialul e prost croit degeaba impartirea, dar ai dreptate, ce-i mult strica. Initial ideea era sa verific daca este comestibil si realitatea imi dovedeste ca aluatul e problema si nu cantitatea. Multumesc de sugestie si rabdare.