Actele vă rog!

Plecasem dimineața pe la şase din Rupea cu gând să ajung până seara în Bucureşti şi căutam să conduc mai degrabă prudent decât în forţă, bucurându-mă în gând de fiecare kilometru câştigat. Pilotam pe atunci un Wartburg 353 pe care-l poreclisem pe scurt Willy şi pe care, aflând-mă la Belgrad, îl primisem din Eisenach după ce virasem o sumă destul de mică de altfel în valută, cam 1100 dolari pe adresa producătorului.
Îmi spusesem că drumul este destul de greu şi chiar era pentru experienţa mea automobilistică, aşa că din cauza tracului îmi impusesem o conduită mai mult decât prudentă.
Prima parte am parcurs-o cu uşurinţă încântându-mi privirea care mă ferea de monotonie.
Cred că începusem să murmur, ceea ce mi se părea a fi atunci o melodie la modă, dar pe care auzind-o, nimeni nu ar fi fost în stare să o recunoască, într-atât pot să mă laud cu însuşirile muzicale ale bietelor mele urechi, când observ pe marginea şoselei o tânără care îmi face semn de ,,ia-mă nene’’.
Trag pe dreapta şi:
– Încotro mergeţi?
– Drum lung, Bucureşti.
– Mă luaţi şi pe mine?
– Cu plăcere. Până unde?
– Tot la Bucureşti.
O ajut să urce în portbagaj două geamantane mari cât toate zilele, îşi ia la revedere de la o mătuşă care o îmbrăţişează afectuos şi se aşează pe bancheta din spate.
Îmi spuneam în gând că orice discuţie (şi eu speram într-una agreabilă), mă va face să nu mai simt oboseala drumului, mai ales că până de curând şi eu fusesem pus în situaţia de a face autostopul şi nu pot spune că mă simţeam chiar bine când vedeam trecând zeci de maşini ai căror şoferi nu catadicseau să îmi arunce măcar o privire.
Pasagera, să tot fi avut douăzeci şi cinci de ani, blondă, tunsă băieţeşte, ochi migdalaţi, privire sinceră, deschisă, nealterată de vicisitudinile vieţii.
– Veniţi de la rude?
– Da. Sora mamei este căsătorită şi are gospodărie prin partea locului.
– Altminteri sunteţi în concediu?
– Da. Am mai ajutat-o un pic la treburile casei. Neplecând nici la munte, nici la mare, se cheamă că am făcut economie şi mi-am petrecut şi timpul destul de plăcut.
– Odihnă activă.
– Daa. Iar la plecare m-a încărcat cu o groază de alimente: brânză, caş, carne uscată, ouă, doi pui. Ştie că strâng bani de casă, tata nu poate să-mi ajute cu prea mult, a păţit şi un necaz de curând şi mătuşa zice că la noi traiul e scump.
– Unde locuiţi în Bucureşti
– Sunt singură. Stau în gazdă pe Ion Oarcă dacă ştiţi, lângă spitalul Panduri. Ai mei au rămas la ţară la Grindu, în Bărăgan. Eu lucrez ca normatoare la Inox.
Şi mai departe reia de parcă un anume gând nu i-ar fi dat pace.
– Mătuşa a avut noroc cu oile. Aleargă mai mult, e şi mizerie cu mirosul la grajd dar fără asta nu se poate. Dar nu duce lipsă de nimic. În sfârşit, nu poţi să ai parte de toate în viaţă.
– Ai dreptate domnişoară. Omul nu trăiește cum vrea, ci cum poate.
– Părinţii mei încep să îmbătrânească. Pământ puţin. Mâncarea nu e suficientă. Şi nici măcar cum ar trebui să fie. Îl văd eu pe tata când merg acasă că nu mai are putere ca altădată. Oboseşte repede, gâfâie din orice. Şi parcă s-a făcut mai mic. Propriile lui haine îi sunt mari acum. Îmi e milă de el. Aş vrea să-l ajut dar nu pot. Nu ştiu cum. Seamănă cu un copil sărman.
Oftează.
Apoi:
– Mă gândesc dacă în doi trei ani pot să cumpăr un apartament, fie şi o casă veche la curte, să- i chem pe părinţi, aşa pe rând să stea cu mine. Că amândoi au dus-o greu în viaţă. În vară ieşise şi el pe câmp cu cotiga în urma secerătoarei la ceape. Aduna spicele care rămâneau în urmă că tot se pierdeau. Să tot fi avut cinci şase snopi când a dat peste el secretarul.
– Secretarul primăriei?
– Nu. Ăla mare de la judeţ. Umbla de nebun toată ziua cât ţinea campania, fără să anunţe vreodată unde se duce, că-i luaseră frica toţi primarii. În ziua aceea îşi lăsase maşina la marginea miriștii şi venise prin spate fără veste. După ce l-a beştelit în tot felul pe tata, după ce l-a ameninţat că-l bagă în puşcărie pentru furt din avutul obştesc, numai ce scoate bricheta din buzunar şi dă foc grâului. Spicele uscate zadă se aprind pălălaie, toată cotiga arde ca o torţă şi când ajunge căldura la măgar, o rupe bietul de el la fugă…
– Care măgar?
– Ăla care trăgea cotiga.
– Aoleu… măgarul!
– Care măgar?
– Ăla care a pus focul.
Şi au început oamenii de pe câmp să strige: ,,- Arde măgaru!’’. Şi a alegat tata după măgar, a alergat şi măgarul de secretar după măgarul celălalt de la cotigă, dar nu au mai putut să-l salveze. Şi când a văzut cum a murit măgarul, nevinovat fiind, ştiind şi că nu mai are bani să cumpere altul, a pus bătrânul mâna pe bici, şi-a cumpănit codiriştea să-i vină bine şi jap, jap, pe spinarea măgarului.
– Care măgar?
– Cum care? Secretarul.
– Aşa da!Mi-era teamă să nu fi greşit.
– Şi i-a dat, şi i-a dat până a simţit el că se răcoreşte. Urla ăla ca din gură de şarpe: – Cum mă’ dai tu într-un secretar de partid?, dar nimeni nu a sărit să-i ia partea.
Am râs cu oftă cum nu mai râsesem de multă vreme când, observ în retrovizor că fata îşi ştergea pe furiş lacrimile cu o batistă.
– Ori de câte ori îmi aduc aminte de istoria asta, prima dat îmi vine să râd. Apoi mă podideşte plânsul. Înainte tata a avut cai şi vite de nu mai încăpeau în curte. Acum, la bătrâneţe rămăsese numai cu un măgar. Şi împins de sărăcie se dusese pe câmp să caute spice în urma secerătoarei. Ăsta nu e furt după nici o lege din lume.
Atmosfera devine apăsătoare şi nu ştiu cum să o consolez.
– Alte neplăceri nu a mai avut.
-Tata?
– Da.
– Au venit într-o seară doi tipi la el şi l-au întrebat ce pretenţii are ,,după tot ce s-a întâmplat pe câmp’’.
Tata şi-a zis că ce pretenţii să mai ai după ce ai bătut un secretar de partid? Aşa că el a ridicat nehotărât din umeri. Cei doi s-au dus aşa cum au venit atrăgându-i atenţia să nu părăsească satul sub nici un motiv.
– De ce?
– Nu i-au spus de ce. S-au mai întors ei o dată şi atunci tata, nu ştiu cine l-a învăţat sau asta a fost propria lui idee, a spus că s-a răzgândit. Că vrea bani să-şi cumpere alt măgar. Dacă nu, o să scrie la Vocea Americii chiar dacă ar fi să-l aresteze. Voia să se pună şi el la adăpost, săracul. Un fel de atac, însă disperat şi din teamă. Poate un bluff sau o cacealma. Aşa stăteau lucrurile acum zece zile când am plecat eu din Bucureşti şi mai departe nu mai ştiu nimic. O să trimit mâine o scrisoare că şi eu mă tem pentru soarta lui.
– Scapă sigur domnişoară.
– Credeţi?
– Absolut. Secretarul ăla care probabil că doar acasă şi-a dat seama de ce neghiobie a fost în stare, i s-a făcut şi lui frică. Şi atunci şi-a trimis oamenii să cerceteze ,,diplomatic’’ (am accentuat ca să înţeleagă ghilimelele) în ce ape se scaldă tatăl dumitale, dacă solicită sau nu vreo despăgubire. Cu alte cuvinte: Ce doreşti ca să taci, să nu mă reclami? O misiune de informare. Şi pentru că se teme cu adevărat, o să primească bani şi pentru alt măgar.
– Asta e părerea dumneavoastră? Vă mulţumesc. Să vă dea Dumnezeu sănătate!
În Făgăraş ne-am oprit să bem o cafea şi după o jumătate de oră porneam din nou la drum.
Discutăm în continuare dspre încordarea din Orient, despre ultimele apariţii ale lui Yetti, despre tolteci şi mai ales despre ultimul decret de graţiere, cel mai cuprinzător de la război şi care se pare că a deschis înainte de termen porţile la circa treizeci de mii de deţinuţi de drept comun.
– Iar dă drumul la hoţi. N-ai să mai poţi ieşi singur seara în oraş după ora nouă seara.
– Nu crezi domnişoară că e în legătură cu pan-europeana de la Belgrad? Aşa într-un cpntext mai larg cu libertăţile cetăţeneşti, cu drepturile omului, cu încrederea pe care ar trebui să aibă cei de dincolo faţă de deschiderea Bucureștiului?
– Oricând ai nevoie să vorbească lumea frumos despre tine.
– Ca să i te înfăţişezi cu căciula întinsă la nevoie.
– Lor li se înfăţişează cu căciula întinsă şi cei care stau mai bine ca noi.
Exact pe această replică ieşeam din oraş când ne-a oprit un autostopist, tot pentru București. Un tânăr din cale afară de timid, cu nişte haine cam ponosite, tuns boxer. Avea ochi vioi, degete subţiri şi lungi ca de pianist, motiv pentru care l-am considerat un tip melancolic şi meditativ.
Pe drum discuţia se leagă destul de uşor pentru că avea o fire prietenoasă şi nu ştiu cum a venit vorba din nou despre graţieri.
– După atâtea belele, iar se încarcă lumea de hoţi. Şi cei mai mulţi vor veni la București că e oraş mare, să opereze la cozi, la înghesuială, în autobuz. Nu ştiu ce i-aş face unuia din ăştia dacă l-aş prinde furându-mi banii din geantă, chenzina pentru care am lucrat două săptămâni încheiate. Închipuiţi-vă că îi iau unui pensionar care mai e probabil şi bolnav pe deasupra, câteva sute de lei, care înseamnă pentru el tot ce are până la pensia următoare. Dacă i-ar face cineva asta lui tata, eu i-aş da maximum de pedeapsă şi nu l-aş elibera înainte de termen.
– În toate timpurile s-a furat. Cred că e un rău necesar dacă nu se poate stârpi.
– Asta aşa la modul general. Dar dacă v-ar afecta direct, aţi vorbi altfel.
Mi s-a părut că văd preţ de o clipă pe figura tânărului o lumină fugară, ca un tâlc apare pe care n-ar fi vrut să ni-l divulge şi nouă.
– Dumneata ce părere ai?
– Aveţi dreptate fără doar şi poate. Nu ştiu ce să zic. Există o generaţie de copii care devin infractori la o vârstă foarte fragedă. Cred că lumea ar trebui să facă ceva mai mult pentru ei înainte de a trece pragul penitenciarelor. Că pe urmă e mai greu să intervină pentru salvarea lor. Dar nu toţi cei dinăuntru sunt hoţi. Adică nu orice condamnat e un rebut uman. Cunosc un caz care m-a impresionat. Un băiat cu vreo doi ani mai are ca mine, lucra la Uzina de Mecanică Fină din Sinaia ca tehnician. Lazăr îl chema. Era îndrăgostit de o fată din Bucureşti pe nume Tina, cu care se logodise. Avea maşină, venea în fiecare săptămână să o vadă şi fixaseră deja şi data nunţii. Numai că Tina cunoaşte tot prin Lazăr un coleg de şcoală de-al meu pe nume Felix şi se îndrăgosteşte or-beş-te de el.
– Capricioasă cum e dragostea…
– Rupe iremediabil logodna cu Lazăr şi hotărăsc să se căsătorească scurt. Cu două zile înaintea nunţii, îl cheamă disperată pe Lazăr în Bucureşti şi îi spune că Felix al ei luase cu împrumut maşina de la un coleg, nu avea carnet de conducere şi făcuse un accident. Omorâse noaptea un om pe care l-a văzut prea târziu. Şi de frică fugise. Plângea, îşi frângea mâinile, nu ştia ce să mai facă. Lazăr i-a cerut să vadă maşina, locul accidentului, a învăţat totul pe dinafară şi s-a predat în locul vinovatului.
– Nemaipomenit!
– A primit patru ani pentru omor involuntar, prin imprudenţă.
– Şi Tina?
– S-a căsătorit.
Iar Lazăr se eliberează acum cu decretul?
– Da. Ne-a impresionat şi pe noi sacrificiul lui Lazăr pe altarul defunctei sale iubiri, la înălţimea căreia, după mine, şovăielnica Tina nu a ştiut să se ridice. Mi-aş fi dorit ca, din recunoştinţă, această să îi aducă lui Lazăr pachete la penitenciar şi comparându-l cu laşitatea de care dăduse dovadă soţul ei, să se reîndrăgostească de el. Dar spiritul meu justiţiar suferise un eşec căci viaţa aranjase altfel lucrurile.
Şi mai departe călători a decurs ca la carte, încât începusem să mă mir că nu mi se întâmplă nimic. Dar mai e timp, ziceam eu, până la Bucureşti.
Apoi am trecut de Braşov şi am apucat-o pe valea Prahovei şi când am ajuns la Predeal m-a oprit un echipaj.
– Actele dumneavoastră
– Ce s-a întâmplat?
– Nu aveţi acte?
– Da, da. Poftim.
– Aţi intrat în localitate cu şaptezeci la oră.
– Nu am intrat încă în oraş.
– Se poate dar panoul de avertizare e în urma dumneavoastră la cinci sute de metri. Şi e mare cât toate zile. L-aţi remarcat măcar?
– Mda. Amendă? Cât mă costă?
Agentul verifică jocul al volan, semnalizatoarele, luminile, starea cauciucurilor şi întârzie voit sentinţa acordându-şi mai multă greutate decât cea la care avea dreptul.
– Ridicarea permisului pentru şaizeci de zile.
– Şi se apucă să completeze o foaie temporară pentru trei zile.
Fierbeam.
– Şi ce dovadă aveţi pentru cei şaptezeci de kilometri la oră?
– Mi-a spus colegul de la staţie. Radarul nu greşeşte niciodată.
– Ce spune colegul dumneavoastră nu e o dovadă. Aşa puteţi să mă amendaţi la fel de bine şi la cincizeci de kilometri dacă nu v-aţi făcut planu la amenzi. În felul ăsta o să primiţi o primă şi terminaţi şi pânda mai devreme.
Între timp coborâseră şi cei doi pasageri care mă priveau neajutoraţi.
– Dacă aude şeful meu ce mi-aţi spus acum, vă dă în urmărire pe capitală şi primul agent care vă opreşte vă ridică definitiv permisul.
– Se poate şi aşa?
– Se poate. Ca să înţelegeţi. Cu ce viteză aţi circulat aici, în oraş?
– Nu cred că am avut mai mult de şaizeci. Dacă aş fi privit cadranul, ştiam.
– Atunci să nu mai comentaţi.
Discuţia nu mai avea nici un rost. Am semnat cu greaţă procesul verbal şi am plecat plouaţi mai departe.
– De ce îmi era teamă nu a scăpat. Că prea venisem fără probleme până aici,am încercat eu să o dau în glumă, dar vocea îmi era falsă, neconvingătoare.
– Lăsaţi, o să treacă
– Eu nu circul permanent cu maşina. Şi şaizeci de zile nu sunt o veşnicie. Dar mă sâcâie.
Moralul meu labil cedase. Mă blazasem.
Am mai discutat noi pe drum dar nu ne-am mai înviorat. Plutea o atmosferă de câine plouat, de copil bătut pe nedrept. Îmi venea să opresc maşina într-un loc aglomerat, să mă urc pe capotă şi să strig ceva indecent sau nepermis.
Dar ce anume, nu ştiam nici eu.
Aşa că mi-am băgat capul între umeri şi am ajuns bine, dacă se poate spune astfel până la metrou Televiziune unde tânărul mi-a atras atenţia că ar dori să coboare.
– Cât mă costă?
– Poftim?
– Cât să vă plătesc pentru drum?
– Nimic. Mi-aţi ţinut companie. O companie plăcută chiar. Singur mi-ar fi fost mai greu.
– Am bani.
– Nu-mi datorezi nimic.
– Atunci vreau să mă recompensez altfel faţă de dumneavoastră.
Şi cu aerul cel mai firesc din lume, îmi întinde permisul confiscat la Predeal. L-am răsucit prosteşte şi pe o parte şi pe alte, era al meu fără nici o îndoială şi înţelegeam că nu pot să înţeleg, motiv pentru care începuse să mă doară capul.
Permisul îl luase agentul şi am văzut cu ochii mi cum îl vârâse în buzunar.
– Păi… cum s-a întâmplat?
– Ce să se întâmple?. Am vrut să vă arăt că sunt alături de dumneavoastră. Adică de aceeaşi parte.
Şi apoi, dintr-odată m-am dumirit. Părul tuns scurt, hainele boţite, degetele lui subţiri, de pianist, ziceam eu.
– Dumneata te-ai… eliberat acum?
– Da.
– Mulţumesc. Mulţumesc mult de tot. Dar renunță. Probabil că nu ţi-a fost nici dumitale prea uşor acolo.
Am făcut schimb de adrese, ne-am îmbrăţişat de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea şi am plecat mai departe bucuros.
Bucuros cum nu se mai poate.

Ion Untaru