Concurs

Da, un nou concurs. Întrebarea e că nu ştiu ce se va întâmpla după acest martie. Jules Verne când a scris 20 000 de leghe sub mări, lansând roman după roman şi provocare după provocare nu s-a întrebat dacă are acoperire şi ce se va întâmpla dar astea-s poveşti petrecute tare demult, hăt, acum un secol şi ceva. Astăzi Pământul este tot mai mult un deşert şi dacă ar fi să rescriu povestea ar trebui s-o numesc „20 000 de leghe-n deşert. Pentru că toate dispar sub arşiţa şi pustiirea sufletului tot mai însigurat. Şase miliarde de suflete goale, singure, stinghere. Dacă Iisus s-ar întoarce printre noi s-ar rǎstigni singur  văzând singuratatea revărsată inundând potecile iubirii.
Maşinaria rock and roll descria deşertul care pândeşte umanitatea dar nu spunea că acest lucru se va întâmpla atât de curând. Omul este o specie dominantă şi adaptabilă. Dar această specie este pe cale de dispariţie pentru că o nouă specie „homo sapiens sapiens-network” îi ia locul iar de după colţ pândeşte „homo cip-insertus” sau „homo artificialis”. Oameni buni, dacă nu vreţi să ajungeţi piese interschimbabile, fugiţi cât mai departe de tăvălugul ce va înghiţi totul. „Ne descurcăm noi cumva”. Aşa ar spune orice om oprit pe stradă. Dar pe de altă parte, când nu aştepţi nimic, nimic nu se întâmplă. Această vorbă era valabilă înainte. Acum, indiferent ce faci sau ce aştepţi „ceva-ul” se întâmplă fără să te întrebe. De ce? Pentru că sunt alţii interesaţi ca lucrurile să se întâmple. De unde şi vorba veche: „Dumnezeu îţi dă dar nu îţi bagă în traistă”. Iar dacă Dumnezeu nu mai are timp de tine, sunt oameni plătiţi s-o facă. Şi au grijă. De tot.
Deci încă un concurs, cine oare a mai auzit de un astfel de concurs şi de un astfel de concurent? Concursul Kult. Toată lumea ştie de kultul viitorului, de kultul fantasy sau horror, de kultul aventurii. Priviţi, lumea s-a schimbat. Subiectul? Daţi-mi un subiect şi voi răsturna lumea. Vă voi arăta cum se face o poveste. Mare lucru să scri o poveste. Oricine o poate face. Apropos de asta, să vă spun ce-a păţit bunică-mea (profesoară de viţă veche) când era la oră cu clasa a patra. Le-a dat ca temă de vacanţă chiar subiectul acesta: ce aţi scrie daca aţi participa la un concurs de literatură SF? Surpriza a fost peste măsura aşteptărilor. Dacă pot, voi încerca să redau cât mai multe detalii din povestirile ei. Deci, primul subiect, un puşti pistruiat, şi cu un ciuf  şaten gălbui (voi folosi aici şi descrierea făcută de bunica) scrie:

Povestea lui Lam sau “Cât de păguboasă poate fi o gaură în plus”

„O furnică duce-n spate, un grăunte jumătate…”

– Lam, totul e gata?
Vocea sună destul de strident, cu accent metalic, în difuzorul de deasupra consolei. Tehnicianul din camera cronoscopului privea pierdut gaura stranie ce apăruse deodată în partea superioara a incintei de preconfigurare şi ajustare a finalităţii transgresive.
– Lam, mă auzi?
– Da, Sot. Te-am auzit. Totul este conform parametrilor.
– Putem începe numărătoarea?
– Dacă Fargas îşi dă acceptul, da. Aici totul este în bune condiţii.
Lam se întoarse la gaura lui, dar nu atat la gaură cât la antenele ce se mişcau frământând aerul incintei. Mai întâi un cap negru, aproape metalic. Da, un gri metalic sau poate că de fapt era un gri grafitat şi apoi, unul după altul, un set de picioruşe destul de nervoase şi corpul alcătuit din două segmente terminau mica alcătuire. Lam privea şi nu-şi putea desprinde privirile de acel vârf de creion (parca aşa se numeau acele obiecte primitive ce foloseau grafit pentru a concretiza şi vizualiza ideile; cu adevărat primitive sculele acelea). De undeva din depărtare se auzea monoton curgerea inversă a timpului până la lansare. Îi plăcea să foloseasca termeni uitaţi – găsiţi în fonoteci sau printre alte înregistrări. Acum nimeni nu mai folosea auzul, termen şi fenomen depăşit. Informateria prelungea noţiunea simultaneităţii în gândire şi chiar şi telepatia era un termen depăşit, ieşit din uz. Dar lui îi plăceau. Dacă nu ar fi trecut el să ştergă de praf acei termeni ar mai fi stat uitaţi încă alte sute sau mii de ani. Cel mai mult i-a plăcut când a găsit înregistrările despre difuzoare, apoi s-a chinuit să descopere modul de construcţie şi de funcţionare pentru că nu-i uşor să înţelegi ceva ce a aparţinut epocilor istorice trecute. Norocul lui a fost să găsească într-o arhivă schemele complete şi apoi să încerce să creeze piesele şi componentele. Dar ceea ce a fost cu adevărat incredibil a fost înţelegerea fenomenului. Când totul a fost finalizat şi probele au corespuns aşteptărilor a încercat şi cu Zangor să vadă nivelul de percepţie. Eşec total. Nu numai că nu a văzut, auzit şi înţeles nimic dar nici măcar nu pricepea de ce tot zâmbeşte. Cum şă-i explice că trebuie să utilizeze acea parte a cortexului alocată cândva nervului auditiv şi să încerce să-şi ajusteze frecvenţa pentru a percepe acele unde herţziene. Era prea dificil şi nu merita efortul. De undeva din depărtare, redarea metalică a difuzorului se suprapunea semnalelor lui Sot. Dacă nu ar fi semnat declaraţia de respectare a protocolului demarării, deşfăşurării şi încheierii fiecărui experiment ar fi aruncat toate aceste practici învechite undeva în gaura neagră a istoriei. Auzi la ei, numărătoare inversă. Pentru ce oare mai ai nevoie de acest lucru?
– Cinci, patru, trei….
Întoarse instinctiv capul şi ochii săi întâlniri freamătul nervos al antenelor. Furnica avea acum între mandibule un bob de bioxid de siliciu transparent, lucios fumuriu ca însăşi viitorul. Brusc un sentiment de insecuritate traversă cu viteză superluminică totalitatea spaţiilor de stocare şi prelucrare a informateriei, totalitatea circumvoluţiunilor. Sirene (alt termen prăfuit utilizat pentru alarmare) incendiare prinseră să zumzăie în interiorul cutiei craniene paralizând câţiva centri motori.
– Doi, unu…zero…
Grăuntele sticlos scăpă din strânsoarea mandibulelor grafitoase şi plutirea sa raportată la acceleraţia gravitaţională intersectă raza vectoare a privilor lui. Privea fără a putea înţelege (sau tocmai pentru că înţelegea prea bine rezultatul) plutirea fantomatică către punctul de energie zero. Nu-şi dorea pentru nimic în lume să se găsească în acel punct la câteva nanosecunde după finalizarea experimentului. Toată echipa (termen ieşit din uz) i-ar fi sărit în cap (acum chiar că nu mai putea scăpa de avalanşa de termeni resuscitaţi) bombardându-l cu întrebări şi trecându-l pe lista incompetenţilor periculoşi.
În incintă îşi făcură apariţia Zangor, Sot, Vud şi Fargaş. Erau deja echipaţi. L-au forţat să-şi ia echipamentul şi au activat câmpul de pretransfer transgresiv. Apoi au descins sondând realitatea spaţio – temporară. Mai mult de jumătate din suprafaţa continentală fusese inundată de potopul silicios, inundând tot ceea ce fusese viaţă, şuflare, mişcare. Ce-au voit şi ce-au făcut. Singurele locuri ce puteau constitui leagănul noilor civilizaţii zăceau sub milioanele de tone de nisip. Adn-ul fusese îngropat iar Proiectul abandonat. Au strâns în viteză orice urmă de activitate, configurând realitatea după amprenta preexistentă şi au dispărut în gaura de vierme ce s-a închis instantaneu. Planeta, purta acum amprenta inconfundabilă a celei ce se poate numi specia dominantă şi cea mai rezistentă totodată. Furnicile controlau peste 40 de procente ale acestei planete indiferent de lătitudine, altitudine, radioactivitate şi tempertură. La bordul capsulei spaţio – temporare cei cinci participanţi la Proiect îşi ascundeau nerăbdarea de a se retrage fiecare în păstaia lui. Zangor se conectă la terminal şi începu să retransmită impulsurile primite.
– Lam, Consiliul a decis exilarea ta în felia spaţio-temporală nou creată, fără a avea acces la nici un fel de surse infodependente, astfel încât următoarele cinci cicluri să urmăreşti evoluţia acestei planete, nonintervenţional şi fără posibilitatea de a influenţa în vreun fel evoluţia ADN-ului şi a civilizaţiei. Vei fi transferat ca entitate înmagazinată în bioxidul de siliciu.
– Bine dar…
– Nici un bine. Ştii doar că atlantoizi de speţa a treia au nevoie ca de aer de elementele care se aflau grupate de-a lungul liniilor de forţă activate de dispozitivele de modelare, extragere şi regenerare a formei îniţiale a suprafeţei câmpului informaţional. Din cauza ta toată munca noastră s-a dus de râpă şi a distrus şi o mare parte a planetei întârziind lansarea colecţiei de androgenie efemeră pe care toată lumea o aştepta eonul acesta.
– Şi eu…ce voi…
– Tu nu vei face nimic. În momentul în care bioxidul de siliciu va fi ridicat la rangul de păstrător şi depozitar al informaţiei binare atunci vom şti cu siguranţă că exodul tău ă luat şfârşit şi vom trimite instalaţia de recuperare, trasferându-te pe una din plajele noastre pentru o perioadă de regenerare, refacere şi revenire la normalitate.
Sfera de informaterie se decomprimă la împulsul unui big-bang multienergetic lansând elementele către destinaţiile alese, iar Lam se regăsi izolat în imensitatea faliei spaţio-temporale alocate finalizări Proiectului. Aşteptarea era înscrisă în fiecare granulă de silice constitutivă. Va aştepta. Ce altceva putea făce decât să aştepte dezvoltarea unei specii care să realizeze importanţa silicei în biodiversitatea stocării şi manipulării informatriciale.

…..

Da. Era fericit. Chiar daca toţi aceşti termeni anacronici nu mai aveau nici un suport îi plăcea să-i folosească. Era fericit şi plângea. Plângea de uşurare pentru că programul rece şi arogant comunica iar. Asta însemna ca fusese iertat. Iertat şi recuperat. Gata cu exilul. Revenea acasă.
O altă lucrare, scrisă de premianta clasei cu coroniţă, fata cu ochelari, par roşcat (chinuindu-se să rămână strâns legat în cele două cozi) ne spune:

Povestea Limundei sau Teoria unificată a transgresivităţii iluzorii suboscilante

Ori de câte ori prindea ocazia, Bunica îmi povestea cum şi-a luat ea diploma de solomonăreasă călărind balaurul mâncător de ciuturi de pe întinsul mlaştinilor şi smârcurilor şi cum a reuşit ea să finalizeze modelul pliscontrocilor. Asta nu că n-ar fi ştiut să facă ceea ce făcea toată lumea, că doar era cea mai vestită fermecătoare din tot cuprinsul împărăţiei dar ea voia diplomă cu ramă din pielea de aur a priconitolehiţei.  Da, asta era bunica mea, atunci în tinereţe pentru că acum nu făcea decât să stea toată ziua în poltrone ascultând vuietul fuioarelor de fum ce străpungeau tăriile pământului ridicându-se către cerurile de deasupra cerurilor. De câte ori îi ceream să-mi arate şi mie din tainele ei îmi spunea că nu-i încă timpul, că trebuie să maî aştept şi să văd singură. Într-o zi pe când moţăia în fotoliu şi mâna îi căzuse-n iarbă, tăiată parcă de raza de soare i-am luat fluiericiul meneştrol şi bagheta girozeta şi am tulit-o în spatele casei în pâlcul de aluniş ce pusese stăpânire pe lume. Am ridicat ochii atrăpungând tăriile mi-am luat inima-n dinţi şi fluiericul între buze modulând o chemare uşoară ca pentru un bălănel uşurel. Şi nu am zis de trei ori din fluierici că am şi văzut cerurile înăsprindu-se şi i-am simţit răsuflarea înflăcărată. Am ieşit din desiş aluniş galopând cei câţiva paşi până la locul duhnitor ce trăda prezenţa bălănelului. I-am atins creştetul cu bagheta girozeta ca să ştie că are stăpân şi abia atunci am închis ochii trăgând perdeaua invizibilă ce-i masca prezenţa. M-am chinuit puţin până i-am suit în şa, am prins căpăstrul şi i-am apăsat coasta a treia şi vertebra a cincea de la greabăn ca să ştie că nu are de-a face o novice şi că nu e cazul să mă tăvălească prin toţi vălătucii de zăpadă. Am decolat cu un fâşâît de iarbă tăvălită, am trecut razant pe lângă fotoliu şi până în Priculicia nici nu m-am oprit. Am hoinărit cât am hoinărit până când ostenită de ciufuleala singurătăţii am luat drumul către casă, adăstând în spate pe hotarul desişului-alunişului şi i-am dat drumul bălănelului să se întoarcă acasă la mamă-sa. M-am strecurat lângă poltrona bunicii aşezând în iarbă fluiericiul menestrol şi bagheta girozeta. Nici usturoi n-am mâncat nici gura nu-mi miroase câtuşi de puţin. Dar dacă voi credeţi că ea a-nghiţiţ tăcerea mea, vă înşelaţi crunt. Dar dacă n-a spus nimic asta nu însemnă că e chiar aşa de proastă pe cât o credeam eu. Cum mă prindea, cum îmi recita câte o bucată de descântec sau o vrajă ca şi când s-ar fi afundat într-o visare adâncitoare. Şi aşa, puse cap la cap am reuşit să învăţ cam tot ceea ce ştia şi Bunica. De ştiut, ştiam dar de arătat nu mi-a arătat niciodată nimic, lăsându-mă să dau cu capul de toate pragurile, canatele şi uşile posibile. Nimic nu era mai greu decât să ajungi să-ţi faci pliscontrocul tău şi împreună să răvăşiţi tăriile şi moliciunile lumilor după pofta inimii. Aşa că într-o zi mi-am luat inima-n dinţi şi bagheta girozeta şi am plecat în afund de pădure. Am umblat eu cât am umblat dar nu pot să spun că a fost în zadar. Totul se potrivea cum nu se poate mai bine. Poteca alerga înaintea mea ocolind trunchiurile prăbuşite, ruginite, înăsprite şi-argăsite, rădăcinile răsturnate şi de ceaţă alintate, păraiele şi şuvoaiele, muşuroaiele şi gunoaiele până când am descoperit poiana în care firul de pliscoros se înălţa semeţ ascunzând minunea adânc în pământ. Am desenat cu bagheta cercul colţuros cât mai mic astfel ca rădăcina să nu aibă cum să iasă şi să fugă de mine. Am zigzagat aerul tăindu-i nervurile până când din crăpăturile întunericite am reuşit să strâng destul praf de coadă de cometă, asamblată şi cochetă. Am răvăşit lacrimile potopite într-o buclă de cer şi abia apoi am dat  din gură răstălmăcind toate descântecele adunate. Am tot descântat până când bălăneii s-au strâns cerc în jur aşteptând să vadă minunea pe care nu mulţi se pot lăuda că au văzut-o, că i-au fost martori. Şi când am bătut cu piciorul în pământ sărind apoi cu pasul broaştei în interiorul cercului, am atins firul de pliscoros şi totodată m-am şi opintit cu mâinile în ciuful său pufos. Dacă ar fi ştiut că-s atât de bună ar fi cedat, dar datoriă lui era să încerce tărîa şi puterea stăpânului. Aşa că nu i-am dat prea mult timp şi am început iar să recit alte descântece mai ondulate şi vălurite încât simţeam pământul fremătând până hăt departe. Până şi soarele se oprise aşteptând să vadă ce se întâmplă în poiană. Am ridicat bagheta girozeta şi vârful ei, lupă flămândă a luat  toată tăria soarelui aruncând-o înspre firul de pliscoros. Acesta, dovedit de atâta lumină s-a săltat în coate până când rădăcina a dat de aer şi lumină. În momentul ăla, rădăcina a fost aruncată afară din pământ şi am văzut frumuseţe de pliscontroc umflându-se din rădăcina spălată de ploaia de lumină şi de lacrimile potopite în bucla cerului. Am tăiat cu o mişcare iute firul de pliscoros mort ca să-i redau libertatea pliscontrocului. Am recitat sărind jur-împrejur, descântul de deşteptare şi la momentul oportun am suflat praful strâns din coada de cometă cochetă. Unde nu a început pliscontrocul să se umfle şi să-şi întindă nodurile răşchirându-şi mâinile şi picioarele de parcă nu aştepta decât semnul meu ca să o tulească. L-am lăsat să-şi vină în fire, să se sature de apă, aer, soare şi culoare şi l-am lovit cu bagheta girozeta. Pe dată a căzut ca retezat la pământ şi ridicând ochii lăcrămoşi dar plini de luciul cometos m-a întrebat:
-Ce trebuie să facem stăpână?
Dacă până atunci totul fusese o joacă, am înţeles în sfârşit ce înseamna responsabilitatea. Îl creasem, îi arătasem ce înseamnă viaţa şi lumina şi nu puteam să-l arunc dincolo de neputinţa şi neştiinţa mea. Aşa că am căzut pe gânduri privind la ochişorii lui de veveriţă. Ce oare puteam să-l pun să facă? Pe când mă răscoleam după o părere iată că în poiană îşi face apariţia nimeni alta decât bunica şi toată gaşca ei de babe solomonărese îmbujorate, fâlfâîndu-şi genele ca să nu se vadă rădăcina lacrimilor ce încolţeau în colţurile ochilor. Bunica s-a oprit în faţa mea şi fără să mai aştepte nimic atinse pliscontrocul cu vârful nuieluşei-căţeluşei. Acesta odată se înălţă recăpătându-şi strălucirea pălită.
-Pliscontroc năpârstoc, iată că nepoătă-mea şi stăpâna ta a decis să-ţi redea libertatea după care tânjeaî în adâncuri dar cu o singură condiţie; să te faci luntre şi punte şi-ntr-o clipită să-i aduci diploma cu ramă de piele de aur din colţ de balaur pregătită de Unchieşul Megieşul care nu aşteaptă decât vestea că a reuşit. Şi după ce faci trebuşoara asta poţi să te duci în drumul tău cu zapis semnat şi cu-un deget parafat că eşti liber să-ţi cauţi de viaţa şi de visele tale.
Nici nu termină bine de zis acest lucru că pe dată pliscontrocul o şi luă pe calea  vântului căruntului şi într-o suflare se şi înapoie cu mândreţea de diplomă. Se lăsă în genunchi în faţa mea plecându-şi capul şi grumazul deşirat şi la capăt înnodat şi cu un murmur de mulţumire îmi întinse diploma fără a avea curajul să mă privească. Am luat diploma şi-am lipit-o de piept s-o clătească ultimele raze de toată clisa pusă-depusă de alergarea pliscontrocului. Am dus mâna la gură şi adunându-mi ultimii stropi de salivă (trebuie să vă spun că mi se uscase tot cerul gurii şi toată limba mai ceva ca asfaltul turnat în deşert) şi cu teamă i-am parafat creştetul aşa cum cerea legea lăsată din străvechime recitând descântul de dezlegare:
-Pliscontroc năpârstoc, azi la viaţă te-am adus şi-acum creştetul ţi-am uns, pecetea de liberare străluceşte-n lună-n soare, nimeni n-o să te oprească, vise-n aripi să îţi crească, să-ţi găseşti norocu-n lume şi doar bune să te-adune.
Atât am mai spus şi pliscontrocul s-a ridicat, mi-a mângâiat mâinile cu ochi lăcrămoşi şi mi-a spus şoptit:
-Mărită Domniţă, crăiasă-crăiţă, din pamânt m-ai luat liber m-ai lăsat în lume plecat. Dacă vreodată o să ai nevoie de mine cheamă-mă. Atât a spus şi s-a făcut nevăzut. Când am deschis ochii, în palmă aveam un dinte colţ de aur şi la capătul patului strălucea diploma cu ramă de piele de aur din colţ de bălaur. Am închis iar ochii plină de bucurie şi am recitat în gând ştiind că mă aude:
-“nu uita, nu uita niciodată că ţi-am cumpărat sufletul dintre umbrele pământului şi te-am redat vântului; te-am spălat de toate relele şi te-am botezat cu bunele.”

Da asta este povestea bunicii mele aşa cum am aflat-o şi eu, mai mult de la alte suflete decât de la ea şi cel mai tare m-a ajutat suflarea vântului sau poate a pliscontrocului năpârstocului.

O  altă lucrare descifrată cu greu de bunică-mea era scrisă de cel mai leşinat băietan, spun asta pentru că de câte ori îl ridica să spună ceva, se prelingea în picioare răsturnând orice urmă de speranţă legată de descâlcirea sunetelor strecurate printre buzele ostenite şi palide. Iată ce scrie el:

Povestea lui Smoc sau Maşina de sonat profunzimea umană.

Ţinând cont că eu nu ştiu să scriu nici despre SF nici despre fantasy nici despre horror voi scrie povestea pe care am găsit-o în colţul din dreapta al beciului de la casa părăsită din latura răsăriteană a maidanului. Asta se întâmpla cam cu o şăptămână înaînte să vină ăia cu buldozorele şi să cureţe maidanul şi dărăpănăturile din jur pentru a face  loc mallului cu ochi albaştri. Aşa-i spunea toată lumea pentru că ferestrele de la faţadă prinse în rame verzui-auriu erau ca lentilele ochelarilor şi în ele se reflecta cerul cu toată albăstreala lui. Aşa, dar nu despre mall voiam să vă scriu ci despre povestea găsită într-un borcan de murături în beci. Tot horbocăind eu după cozi uscate de şobolani şi după capace de stîclă numai ce zăresc în colţul din dreapta sub nişte boarfe putrezite un borcan de murături cu un capac bine înţepenit cu smoală. L-am ridicat şi înăuntru am zărît două caiete de dictando făcute sul. L-am privit şi nu-mi venea a crede că eram stăpânul acelei averi de neimaginat. M-am strecurat cu sufletul la gură până acasă să nu mă vadă nimeni şi în liniştea camerei mele am întins pe jos haina de şcoală pe care nu o mai purtam de doi ani. Am aşezat borcanul pe ea şi am încercat să curăţ smoala ca să scot capacul, dar oricât am lucrat nu am reuşit să-l desfac. Ruginise sau poate se lipise cu smoală. Ce puteam să fac? Am luat globul de cristal, am înfăşurat  borcanul în haină să nu scăpe nimic de-acolo şi i-am aplicai lovitura de graţie. A gemut  şi-a strâns din dinţi până când la a doua lovitură a cedat. Am desfăcut haina cu grijă şi am recuperat cele două caiete de dictando scuturându-le bine de orice ţincuşă cât de mică de sticlă şi am început să citesc.

“Studiu aplicat al maşini de sonat profunzimea umană sau singurometrul cu baleiaj şi despre teoria unificată a înfrângerii totale”

Scrisul destul de clar dovedea că celălalt era destul de stăpân pe sine şi pe cunoştinţele lui, fără a avea nici o urmă de îndoială.

“Ţinând cont că lumea devine din ce în ce mai agitată dar în acelaşi timp maî fărâmiţată am decis să studiez singurătatea ca trăsătură caracteristică a unilateralităţii personale impuse. Am creat cadrul lingvistic al sondajelor necesare cuantificării rezultatelor şi interpretărilor (fără a lăsa loc subiectivităţii caracteristice specificului uman). Am schiţat fenomenul şi planul de construire al maşinii de sonat profunzimea umană sau cum i-am spus popular singurometrul cu baleiaj şi apoi am adunat piesă cu piesă până când într-o duminecă dimineaţa departe de orice ochi am apăsat butonul on-off. Nu am să ştiu niciodată dacă am fost victima acestei maşinării sau dacă ea nu a făcut altceva decât să înregîstreze ceea ce eu doream. Am început studiul meu prin izolarea de grupurile masive şi heterogene de specimene atât de acelaşi sex cât şi de şex opus. Nu pot să spun că a fost un proces uşor şi lipsit de eşecuri. Mai mereu se găsea cineva care să-mi îngreuneze procesul izolaţionist prin câteva vorbe lăsate pe pervazul ferestrei ca aducere aminte. Dar cu toate acestea nici eu nu mă lăsam intimidat. Refuzam tot astfel încât pe parcursul a câţiva ani reuşisem să mă izolez de restul lumii, păstrând doar contacte periferice şi superficiale fără aport emoţional şi sentimental. Ajunsesem la singularitatea nucleului de bază, cazuistic vorbind. Odată finalizată această etapă, am studiat fiecare act deviant cu toate conexiunile anexă şi până la urmă datorită schemei cadru elaborată la început am reuşit încadrarea într-o schemă logică cu semnale de intrare şi de ieşire. Era o schemă funcţională dpdv logic şi după ce am terminat am scris toate concluziile pregătind schema de final.
A doua etapă cuprindea izolarea de toţi membri nucleului (singura legătură emoţională şi sentimentală a mea cu restul lumii). Fiecare zi şi fiecare oră însemna o luptă îngrozîtoare. Era ca atunci când încerci să tai un copac, de fapt să desţeleneşti pământul. Sapi în jurul lui, tai rădăcinile una câte una, sapi şi vezi că mai în adânc nu întâlneşti decât rădăcini tot mai firave şi mai subţiri, pe care poţi să le smulgi şi să le rupi cu mâna. Tot încerci să răstorni copacul dar acesta încă rezistă. Sapi şi-mprejur şi încet-încet te strecori şi pe sub el, rupând, tăind totul. Scoţi pământul pumn după pumn şi până la urmă dai de pilonul central sau axis mundi, ţâţâna care-l mai susţine. O ciopleşti şi o zgârii pentru că nici cazmaua nici toporişca nu pot ajunge până acolo. Numai degetele şi ghearele tale. În acelaşi timp te opinteşti, te izbeşti în el, îl sufoci sub asaltul tău şi copacul învins, cedează. Zgomotul poate părea ca un ultim şi îndârjit geamăt dar îl vezi răsturnat lângă tine. Eşti plin de pământ, degetele tale sângerează, ghearele-unghii smulse atârnă. Priveşti şi te întrebi la ce bun. Aşa a fost şi cu mine. Până la urmă am reuşit să îndepărtez până la ultimul toţi membri nucleului de bază. Eram singur pe lume. Mi-au trebuit două săptămâni ca să pot aduna toate datele şi să întocmesc schema logică a acestei etape finalizate. Concluziile trase le-am înscris alături de celelalte. Da, proiectul meu prindea contur. Maşina de sonat funcţiona scoţând adevărul adevărat fără înflorituri subiective. Adevărat material de studiu. Ultima etapă. Ba nu, era penultima. Trebuia să mă îndepărtez până şi de mine. Cum spune cartea: “dacă un mădular te supără, taie-l şi aruncă-l.” Mă surprindeam mângâîndu-mi sufletul de atâta sîngurătate şi până la urmă am decis că mai bine îmi retez mâna decât să-mi dau drumul lacrimilor şi regretelor. Am tăiat-o şi-am aruncat-o. Nici o sângerare nu poate atînge bucuria descoperirii că eşti liber şi că nimic nu te leagă de ea. De mâna ta. Nu mai ai sentimente pentru ea. Nu mai există pentru tine şi nici tu nu mai exişti pentru ea. Fiecare zi era tot mai grea pentru că trebuia să scriu totul şi trebuia să mă şi scarpin şi mai trebuia să şi mănânc şi nu aveam decât o mână. Vedeam că nu e bine dar cercetarea cere sacrificii. Decât să văd şi să sufăr mai bine lipsă. Aşa am ajuns să-mi scot ochii unul câte unul. Nu, nu vă fie frică. Aranjasem în  aşa fel încât să am acces la maşină, la semnalele ei sonore (nu mai trebuia să văd rezultate, le auzeam) şi la caietele mele în care se adunau concluziile. Câteodată mă cuprindea oboseala şi o mare de regrete pândea clipa de neatenţie ca să mă poată acoperi cu fluxul amintirilor. Atunci nu puteam să scap decât fugind de mine şi de toate regretele. Ce rost are fuga dacă ea nu te scapă de regrete şi ca să te poţi elibera de tot şi de toate, chiar şi de tine înşuţi, atunci trebuie să rămâi stâncă în făţa duşmanului. Aşa că mi-am tăiat picioarele unul câte unul şi nu mai eram decât prelungirea mâini care trebuia să scrie şi să noteze toate concluziile. Trebuia să pot reda lumii studiul şi toate datele acumulate. Sunete îndepărtate se buluceau către urechi încercând să mă determine să uit. Aşa că le-am tăiat şi le-am aruncat odată cu tîmpanele ciuruite. Nu-mi trebuiau. Singurătatea nu putea fi deplină când zgomotele te asaltează din toate părţile. Gata. Ce-a de-a treia etapă era şi ea terminată. Am ascultaţ cu dinţii toate constatările maşinii de sonat şi concluziile le-ăm trecut în caiet. Am refăcut schema logică, am combinat toate rezultatele şi am privit ceea ce aş putea spune că era chintesenţa “teoriei unificate a înfrângerii totale”. Priveam (cu ochii minţii bineînţeles) şi nu mai puteam de bucurie. Singurătatea ca fenomen fusese dezlegată iar înfrângerea totală era catalogată, studiată, definită şi încadrată în teoria arhetipală unificată la locul ei. Întrebarea, ultima întrebare era dacă cineva, cândva, va putea continua munca de cercetare. Ca să fiu sigur că măreţia acestei idei nu se va pierde am decis să sfărâm maşina de sonare a profunzimii umane aşcunzând schiţele în anus. Am pregătit toate materialele cuprinzând concluziile studiului şi le-am ascuns în spatele lemnelor cu care umplusem soba. Caietele cu povestea studiului şi a etapelor le voi închide într-un borcan de murături smolit ca să nu se deterioreze şi-l voi ascunde într-un colţ în beci. Aşa va trebui ceva timp până când lumea va fi pregătită pentru această mare descoperire.
Aici se încheie povestea citită în cele două caiete. O mare parte din foi era acoperită cu tot soiul de scheme sau mai bine zis mâzgălituri pentru că eu nu puteam să înţeleg ce era desenat acolo. Multă vreme am tot dat ocol mallului încercând să aflu ce s-a mai întâmplat în casa aceea dărăpănată. Deabia târziu, aveam să aflu de la tanti Margareta care era asistentă socială povestea. Ea mi-a spus că luând la periat cartierul în căutarea bătrânilor nevolnici ce nu se mai puteau deplasa nici măcar la cantina socială a descoperit la îndemnurile vecinilor momâia. Când a intrat în casă şi a aprins lumina (da curios, îmi spune, încă mai era curent şi mai funcţiona) am înlemnit. O arătare îşi rânjea gingiile durerii şi disperării. Adică aşa am zis eu că oricum nu mai puteai spune nimic despre mortăciune. Un cadavru fără picioare (le avea tăiate de la genunchi), fără mâna stângă, fără ochi, fără urechi, umflat ca un buhai de la putreziciune, cu rectul plin de hârtii zăcea chinuindu-se să ajungă la pat. Da, era întors cu spatele la uşă de parcă întorsese spatele întregii lumi căutându-şi singurătatea. Am anunţat poliţia şi cu toate cercetările nu au reuşit să descopere mare lucru. Cred că nici n-au vrut pentru că mă uitam la ei, nici măcar n-au încercat să-i scoată hârtiile alea din rect. L-au luat aşa, într-un sac de plastic şi am înţeles că direct la crematoriu a ajuns. De câte ori dau câte un acatist îl trec şi pe el (scriu şi eu, mortul ăla, că nu ştiu cum să-i spun). Asta-i tot ce pot face pentru el.  Asta-i tot ce am aflat şi m-am decis să scriu această poveste proastă pentru că nu aveam nici o idee.

Acum ce să spun, mă făcuse curios şi bunică-mea nu a scăpat până nu mi-a adus toate extemporalele alea pe care le păstrase cu acordul copiilor. Chiar îi plăcuseră şi ei câteva poveşti, dar nu putea să oprească numai unele şi pe celelelte să le dea copiilor. Ar fi creat confuzie şi discuţii printre copii aşa că le-a păstrat pe toate. Despre ele o să vă povestesc altădată că nu am timp să vă povestesc despre “Timpul de întârziere” sau despre “Cronoscopul cu focalizare şpaţială”… astea le-am spus doar aşa ca să vă faceţi o idee despre creativitatea copiilor pe care nu-i credem în stare de nimic mai ca lumea.

Macovei Costel

„Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”