Haina de dar – capitolul XII

4 Decembrie

Nu știu dacă am încurcat zilele, tot timpul am impresia că ceva mi-a scăpat dar nici răbdare și nici timp nu mai am să recapitulez totul.
Astăzi am fost la ambasadă, bineînțeles că Farai a mers cu noi, ea trebuia să semneze actele. Nu ne-am mai pierdut timpul cu mumia de la ghișeu, acum știam mersul și am urcat imediat la primul etaj. Machungwa care ne însoțise ca de obicei urca treptele zîmbind aruncîndu-mi dintr-o parte o privire complice. L-am bătut pe umăr dîndu-i în același timp și un ghiont în coaste lucru la care el a strălucit cu toată fața.
(Mă întreb dacă cineva cu o piele așa de închisă cum are el se înroșește de emoție și dacă da, se vede?  )
Ajunși la ușa gîlmei care ne întîmpinase ultima oară ne-am așezat toți o mutră supărată și pusă pe ceartă. De abia așteptam să mă iau de cravata maimuței din spatele biroului. Am bătut o dată scurt apăsînd în același timp vehement clanța dar m-am izbit cu nasul de lemnul tare, ușa fiind încuiată. Ne-am uitat unii la alții nedumeriți iar eu am spus că voi lămuri imediat situația cerînd informații mumiei de la parter.
Din trei sărituri am fost la ghișeu așteptînd resemnat ca mîna uscată să scrie iar pe o fițuică la ce cameră să mergem de data asta. Nu am mai așteptat să văd cum dispare mumia sub ghișeu într-un fel mă obișnuisem cu scamatoriile lor și nimic nu mă mai mira. M-am întors indiferent și ridicînd ochii am văzut sus la capătul scării cum Farai mă aștepta rezemîndu-se cu brațul drept de perete. În momentul acela am avut o viziune, știam ce va face Farai cînd va ajunge cu noi acasă. Așa cum arăta acolo sus ar fi fost o fotografie perfectă pentru o revistă de modă. Deja vedeam toate agențiile luptîndu-se care să o lanseze mai cu succes. Cred că gîndul acesta îmi venise de mult timp dar numai în momentul acela mi-a apărut așa de clar. Fericit și mîndru am luat-o de talie și ne-am îndreptat spre familia noastră.
Mumia scrijelise pe fițuică numărul 13 lucru care nu m-a încîntat deloc, eu molipsit de presimțiri asta-mi mai trebuia. Dar nu mă puteam face de rîs arătîndu-mi neliniștea care de fapt și mie mi se părea pînă la urmă ridicolă.
Așa că ne-am îndreptat toți spre camera 13 mulțumiți fiind totuși că am scăpat de Don Juanul de la 17.
Bine dispuși am bătut la ușă în speranța să întîlnim iar pe cineva în felul lui Miss Santer de la camera 4. Ușa s-a deschis dar în fața noastră apăruse iar coșmarul de la 17.  L-aș fi luat de cravată imediat și cred că și el se speriase puțin. Făcuse ochii mari uitîndu-se cu gura căscată peste umărul meu. Mă înfoiatule i-am zis în gînd, să te lovească damblaua după ce sîntem gata cu actele, deocamdată revine-ți și lasă-ne să intrăm. L-am împins ceva mai brusc la o parte făcîndu-ne drum în birou. Maimuța înțepenise tot acolo și întorcîndu-mă spre el mi-am dat seama de ce avea atitudinea unui căzut din lună. Doar făcusem experiența asta pe pielea mea cînd am văzut-o prima oară pe Farai.  Ea era motivul, tipul își pierduse graiul la vederea ei și mie îmi venea să-i dau un șut în spate ca să se trezească. După ce tata a tușit de două ori destul de tare ca să fie auzit și din curte, gîlma se trezise și se mișca de parcă era tras pe sfori.  Ba chiar se îmbujorase puțin neisprăvitul și moșmondea pe ascuns la cravată dacă-i stătea dreaptă. Nu știu ce mă ținea să nu i-o sucesc în jurul gîtului. Am mai spus eu că tipul acesta îmi trezește toate instinctele rele.
I-am trîntit hîrtiile pe masă fără să mai aștept întrebările lui libidinoase. El se grăbea în timpul acesta să aranjeze scaunele în așa fel încît să stăm toți în cerc, el bineînțeles între noi și nu în spatele biroului. I-am tăiat avîntul anunțîndu-l că am stat destul în mașină și nici timp nu avem pentru meetinguri. Mama se uita de la unul la altul și cred că era pentru prima oară cînd nu înțelegea nimic. În sinea mea aș fi dorit ca ea să știe cu cine avem de-a face, atunci maimuțoiul ar fi simțit ghimpii ei subtili  ( mama are un mare talent cînd este vorba de sarcasm )
În timp ce astfel de gînduri îmi treceau prin minte, căpiatul începuse să se fîțîie prin fața lui Farai care-l putea scuipa cu ușurință pe chelie și-i făcea ochi frumoși făcînd niște contorsiuni de-ți venea greață. Ce fac, îi rup gîtul sau îl azvîrl pe fereastră! astfel de gînduri îmi treceau prin minte conștient fiind în același timp că nu pot face nimic din toate astea fiindcă aveam nevoie de el.
Încercînd să-mi fac o voce cît mai catifelată m-am adresat tembelului întrebîndu-l care este următorul pas pe care-l avem de făcut.  Dar nici el nu era căzut în cap, și-a dat seama că încă ținea hățurile în mînă. Cu o mutră obraznică și un rînjet strîmb uitîndu-se mai departe la Farai ca la un cozonac, ne-a spus că trebuie mai întîi să controleze actul care este cam“ răvășit” lucru pentru care-i va trebui ceva timp.  Ne-a sfătuit să venim a doua zi dar de data asta nu este necesar să vină toată familia, vor fi numai niște formalități  banale la care va avea nevoie în primul rînd de domnișoara zveltă ca să semneze.
Mă motan în călduri – îi spuneam iar în mintea mea- ce crezi tu că se va alege de tine cînd sîntem gata aici?…bineînțeles i-am răspuns cu zîmbetul cel mai nepăsător din lume, dacă nu este necesar să vină toată lumea e clar că vom veni numai noi doi, oricum cu ocazia mersului la ambasadă părinții mei se vor opri în oraș să facă cumpărăturile necesare pentru nuntă.
Eram uimit de atîta obrăznicie… cine credea tipul că este?
Tata sătul de tot circul nu a mai suportat impertinența lichelei. I-a spus că de fapt după părerea lui consulul cu care se va întîlni mîine seară la dinner va putea accelera toată treaba ușurîndu-i astfel munca. Bineînțeles că asta a fost un bluf riscant nimeni din noi neștiind exact dacă șeful este măcar în oraș. Dar se pare că a mers, javra noastră dezumflîndu-se imediat și revenindu-și ca după un duș rece.
Dar așa sînt nemernicii, întotdeauna încearcă să iasă cu vreun avantaj dintr-o situație care le-a căzut tronc. Așa și tinerelul nostru care mai avea însă un as în mînecă la care noi nici nu visasem.
A mai aruncat o privire pe actul de naștere a lui Farai spunîndu-ne prietenos că lui nu-i trebuie decît o copie pe care o putem face jos la ghișeu.  Dar…el mai are nevoie și de actul meu de naștere în original bineînțeles, iar în afară de asta mie mai îmi trebuie o dovadă legalizată că sînt competent sau calificat ( pe cine interesează asta??? ) să mă căsătoresc. Nouă ne căzuse falca de uimire așa ceva nu mai auzisem și mama era cît pe-aici să-i sară maimuței în spate. Prefăcutul la rîndul lui, cu un braț desfăcut și cu mîna cealaltă pe inimă ne-a asigurat că nu are nici o vină, așa  este regulamentul, nici el nu este de acord dar nu are nici o putere.
Farai se uita nedumerită la noi, nu mai spun de Machungwa care uitase să închidă gura iar ochii  i se făcuseră ca două bile gata să pleznească. Eu fierbeam iar tata se trăgea de barbă scrîșnind maxilarele. Cu toată situația încordată a trebuit să recunosc că nu avea nici un sens să-mi fac nervi cu un parazit degenerat. Pînă la urmă poate chiar avea dreptate cocoșul dar nu știu de ce, toată vina lui i-o dădeam, el avînd de la bun început o părere cu totul murdară despre legături de genul acesta.   De obicei în viață cînd cineva nu-ți este simpatic și mai vine și cu niște prorociri care nu împlinesc așteptările tale, atunci el este oaia neagră, el duce toată vina pentru orice eșec.
L-am întrebat totuși cît puteam de liniștit – ca și cum cunoșteam deja aceste reguli – dacă pot face rost aici de acest act.
Sigur că el știa mai bine și mi-a răspuns că nu pot, va trebui din păcate să mă întorc acasă și să aduc actul în original de la organele de stat din țară după ce am primit un atestat de la medic. Este foarte simplu mi-a mai spus insinuant, cu ocazia asta aduc și actul de naștere. Apoi mai mult șoptind, a făcut aluzie la prima noastră convorbire cînd m-a avertizat, dar eu a trebuit să-mi pierd mințile pentru niște sălbatici din tufișuri.  Arătînd cu capul spre Farai și făcîndu-mi cu ochiul a mai spus că, de, nici el nu ar împinge de pe marginea patului așa ocazie dar numai just for fun.
Era mai mult decît puteam suporta, doar tata l-a mai putut salva strîngîndu-mi  brațul care se ridicase automat. Cred că în următorul moment și-ar fi numărat măselele în nisipul din curte. Ca la comandă ne-am întors toți spre ușă sătui să-i mai vedem fața impertinentă.  El țopăind în jurul lui Farai ca o marionetă stricată s-a grăbit să ne însoțească spre ieșire, lucru inutil nemaibăgîndu-l nimeni în seamă.
Ajunși la parter ne-am apropiat de ghișeul mumiei care bineînțeles știa ce vrem. Am spus ca nimic nu mă mai mira, așa că i-am întins nepăsător actul de naștere ea întinzînd o mînă uscată în afara ghișeului. Așteptam să aud cum oasele se rostogolesc cu zgomot pe podeaua din piatră dar mîna s-a retras lin. Mumia s-a sculat de pe liftul ei și plutind și foșnind a dispărut după colț. Am mai apucat să strig după ea că doresc trei copii…cine știe ce surprize ne mai aștepta în viitor. Cu un foșnet de frunze uscate a apărut iar după colț  întinzîndu-mi foile calde pe care le-am apucat cu silă. I-am azvirlit în grabă un pumn de mărunțiș fără să mai aștept restul.
M-am întors spre tata care se rezemase gînditor de perete.  Văzîndu-mi fața și-a dat seama că nu mai sînt în stare să mă duc iar la căpiatul de sus și s-a oferit să ducă el copia. Ușurat l-am bătut pe umăr grăbindu-mă să ies cu mama și Farai afară la lumină și căldură. Machungwa s-a dus după tata fără ca cineva să-i spună și mă simțeam și eu mai bine la gîndul că tata nu era singur cu nebunul acela.
Afară m-a izbit lumina soarelui și cu toată căldura mă apucase tremuratul. Ne-am îndreptat spre o bancă care se afla în apropiere. Mama și Farai s-au așezat cu un oftat dar eu nu-mi  găseam locul. Făceam înconjurul băncii plănuind tot felul de torturi care mai de care mai dureroase pentru licheaua de la 13.
Nimeni nu spunea un cuvînt și în fierbințeala după amiezii cu tot tremuratul pe care nu-l puteam stăpîni simțeam sudoarea rece care-mi înviora tîmplele. După cîtva timp am auzit un zgomot ca de scaune răsturnate și o bufnitură ciudată care venea de undeva de sus. Mama s-a uitat neliniștită la mine, eu vroind tocmai să sar spre ușă cînd din clădire au apărut tata și Machungwa. Primul călca ferm și liniștit iar al doilea strălucea ca de obicei cu toată fața. I-am întrebat ce a mai spus creatura de la 13 iar tata ne-a spus ca într-o doară. îndreptîndu-se în același timp spre mașină, că tipul nu a mai spus nimic, s-a împiedicat doar de scaun căzînd cît era de lung.  Machungwa făcea în spatele meu niște zgomote ciudate și întorcîndu-mă spre el am mai apucat să văd cum boxa cu un inamic imaginar rînjind satisfăcut.  L-am luat  pe tata de umăr și cu vîrful pantofului am ochit o piatră direct în ușa ambasadei simțindu-mă mai bărbat decît oricînd.
Drumul spre hotel a fost liniștit, Farai se cuibărise la pieptul meu, mama își răsucea în neștire brățara ceasului iar tata după fața pe care o avea știam că plănuiește ceva. Ar fi trebuit să mergem și la poliție pentru celelalte acte, dar nimeni nu a mai adus vorba despre asta, eram toți sătui de peripețiile zilei. Ajunși la hotel ne-am așezat la masă pe verandă așteptînd cîteva băuturi pe care le comandasem ca să ne mai răcorim. Eram toți storși și istoviți cu toate că nu făcusem mare lucru.
Patronul a apărut personal făcînd o mutră acră la vederea lui Farai și Machungwa dar și-a schimbat imediat atitudinea cînd a văzut frunțile noastre încruntate. După o vreme mama directă ca de obicei a vrut să o lămurim despre situația teatrală la care fusese martoră.
-Leon, îmi țiuie urechile de întrebări, cine era răsfățatul de la ambasadă, de ce aveam impresia cînd vorbea că totul avea două înțelesuri, de ce se albise Andrei la față și mai ales de ce erai tu atît de furios și să nu-mi spui că nu este așa că eu te cunosc mai bine decît crezi!
Tata care se lungise lejer în fotoliul din paie, s-a uitat amuzat la ea și luînd-o de mînă i-a spus:
– Cora, știu că ție nu-ți scapă nimic, dar cîteodată este mai sănătos să nu cunoști toate amănuntele. Băiatul acela nu merită atîta considerație încît să ne pierdem vremea aici vorbind despre el. Este de ajuns să spun că este un parvenit.  Nu știu cine l-a angajat și cum a ajuns să lucreze la ambasadă, știu numai că ne face de rușine țara. V-a trebui într-adevăr să iau legătura cu consulul și să-i șoptesc niște amănunte în ceea ce privește salariații lui. Dacă dorești totuși mai multe amănunte propun să continuăm discuția asta diseară cînd ne vom retrage în camerele noastre.  Nu mi-a scăpat că o strîngea ceva mai tare de mînă uitîndu-se fix în ochii ei. Mama a înțeles aluzia iar eu eram recunoscător și ușurat că o menajăm pe Farai de amănunte atît de penibile.
Am început să facem planuri pentru a doua zi  iar eu m-am împotrivit vehement să  mergem a doua zi la ambasadă, cel puțin nu aveam de gînd să-l mai văd atît de repede pe nemernicul de la 13. Tata s-a sculat din fotoliu spunînd că se va duce să vorbească cu Filip pentru o audiență la consul. La poliție trebuia să mergem oricum așa că ne-am hotărît ca acesta să fie primul drum mîine. Trimeteam rugăciuni spre cer să nu avem iar parte de persoane de genul acesta, convins fiind că tipul face o mare excepție în rasa umană.
Încet, încet m-am liniștit și după amiaza promițînd să fie plăcută am hotărît să o pornim iar la drum acompaniați de Machungwa. Mama a rămas să facă listele ei cu tot ce ne va trebui pentru nuntă iar tata îl aștepta pe Filip care trebuia să apară în orice moment.
De data asta mi-am exprimat dorința să mergem în satul de naștere a lui Tamaa, acolo unde ea crescuse și se căsătorise. Farai nu știa prea multe despre rudele ei, mama ei plecase din satul natal înainte să o nască pe ea…

Încerc să fac o pauză, mă despart  greu de jurnalul lui Andrei. Nici nu am simțit cum mi-au amorțit picioarele strînse  sub mine. Am fost atît de adîncită în descrierile lui încît am uitat de timp și de tot ce este în jurul meu. Nu pot să cred ce am citit despre nemernicul de la ambasadă, dar sînt convinsă că există astfel de specii.  Dar în afară de asta simt o neliniște în mine, o senzație de deja-vu care m-a însoțit tot timpul lecturii.  Multe din descrierile lui Andrei mi se par atît de cunoscute și normale.  Chiar Tamaa nu este pentru mine o surpriză iar de Farai mă simt mai apropiată decît credeam.  Încerc  totuși  să-mi spun singură că numele sînt numai coincidențe. Trebuie să-mi adun gîndurile, pe undeva știu mai mult decît vreau să recunosc, ceva îmi spune că nimic nu este nou, dar încă mi-e teamă să privesc adevărul în față.  Mai bine citesc mai departe în speranța să aflu ce deja cred că știu.Torn apă fierbinte peste ceaiul rece și mă adîncesc din nou în foile misterioase uitînd tot ce se află în jurul meu.

Am pornit spre satul unde se născuse Tamaa nu înainte de a cumpăra cîte ceva pentru locuitorii de acolo. Ne-am dus mai întîi în oraș unde Machungwa cu relațiile lui a reușit să  facă rost de trei saci cu zahăr, trei saci cu mălai și doi saci cu orez  iar pentru populația cea mică o mulțime de dulciuri. A fost destul de dificil de la o clipă la alta să găsim cantitățile astea dar am avut noroc cu Machungwa care s-a dovedit ca de obicei foarte folositor. Mama s-ar fi dat peste cap să încarce jeepul pînă s-ar fi turtit cauciucurile și sunt chiar convins că ar fi reușit dar noi pentru prima vizită ne-am mulțumit și cu ce găsisem.
Drumul a fost nespus de anevoios. Hîrtoapele se înmulțeau văzînd cu ochii, trecusem de mult de satul unde trăia Farai și praful se pusese pe noi ca o mantie roșie. De abia atunci am realizat ce drum au făcut oaspeții care au venit la serbarea ce avusese loc în satul unde Farai și Tamaa trăiau. Cred că mergeam deja de vreo oră și nu-mi venea să cred, ei veniseră atunci atîta drum pe jos prin tufișurile țepoase și aspre, peste pietroaiele și șanțurile uscate! O șosea sau un drum normal nu exista, printre uscăciuni se deslușea din cînd în cînd un fel de cărare care dispărea printre găuri și bolovani. După ce s-au stabilit granițele rezervatului Serengeti și după ce triburile massailor au fost tot mai mult împinse în părțile savanei mai puțin bogate în vegetație, guvernul nu a mai găsit de cuvință să se ocupe de ce se afla dincolo de hotarele rezervației. Astfel drumurile au fost lăsate în plata Domnului locurile acelea fiind ignorate ca și locuitorii care se presupunea că într-un fel se vor descurca și acomoda. Și toate aceste schimbări au fost luate cu toate că băștinașii erau cei mai puțin vinovați de distrugerea naturii pe care ei o respectau din generații în generații.
În comparație cu drumul pe ce-l făceam spre fostul sat a lui Tamaa, călătoria pe care o făcusem spre Mombasa mi s-a părut floare la ureche. Așteptam din clipă în clipă ca mașina să-și dea duhul dar Machungwa era un șofer excelent, eu m-aș fi răsturnat de mult în vreun șanț.
În sfîrșit în depărtare am zărit niște colibe rotunde asemeni unor ciuperci uriașe răsfirate printre pomi la fel de stranii ca și tot ce ne împrejmuia.
Machungwa s-a întors spre noi – eu tresărind la vederea lui – arăta parcă se vopsise pe față ca de război. Mi-am dat seama că nici eu nu arătam mai grozav și întorcîndu-mă spre Farai nu am fost surprins că în ciuda prafului roșu care se lipise și pe fața ei arăta la fel de frumoasă ca de obicei. Din contră, praful roșu îi dădea o înfățișare antică, era ca o zeiță coborîtă din Olimp.
Ne-am scuturat cît am putut de praful care nu mai vroia să se despartă de noi, pregătindu-ne pentru întîlnirea cu băștinașii care locuiau atît de departe. Machungwa ne-a arătat cu degetul colibele, dinții albi sclipindu-i și mai puternic pe fața roșie-tuciurie.
De data asta nu am oprit în afara satului, o parte din oamenii care locuiau acolo ne cunoșteau deja de la sărbătoarea din satul lui Tamaa. Și mai ales erau sacii pe care nu-i puteam căra în spate. Într-un nor de praf și cu jeepul care scuipa și trosnea la fiecare mișcare am intrat în sătucul adormit.  Era altfel, nimeni nu ne sărea înainte, nu se auzeau strigăte și rîsete, nimeni nu ițea capul curios să vadă oaspeții. Machungwa a oprit în mijlocul uliței iar noi am coborît nedumeriți uitîndu-ne în dreapta și în stînga după vreun locuitor.
La capătul satului apăruse o siluetă albă care se apropia încet și cu greu de noi. Machungwa tresărise la apariția staturi iar Farai a rămas nemișcată.  Era un bătrîn învăluit într-o mantie albă cenușie care cu o mînă uscată se sprijinea de un toiag lung iar cu cealaltă își ținea poalele mantiei. Culoarea pielii era nedeslușită, prin vopseaua albă care îi acoperea fața se întrezărea doar puțin pielea închisă și combinația îi dădea o înfățișare de parcă stătuse cîteva zile în apă. A mai făcut cîțiva pași oprindu-se cam la doi metri depărtare de noi. Acum puteam să-i văd mai bine fața mîndră, era foarte bătrîn dar ochii erau clari și de o tărie că te apuca frigul.  La vederea lui Farai a ridicat mîna în fața ochilor ca și cum ar fi vrut să alunge o vedenie.
Cu o voce adîncă s-a adresat lui Machungwa pe mine nebăgîndu-mă  în seamă.
Machungwa a făcut o plecăciune în fața lui și plin de respect i-a răspuns într-o limbă pe care cred că o mai auzisem la Tamaa în sat. De obicei știam că ei vorbesc dialectul swahili pe care oricum tot la fel nu-l înțelegeam dar se pare că bătrînul alesese cu bună știință alt dialect. Ridicînd mîna ca și cum era destul ce auzise i-a răspuns lui Machungwa făcînd o mișcare largă cu brațul în direcția colibelor și arătînd spre mine. Machungwa a tresărit speriat și s-a întors spre mine să-mi  traducă iar eu eram convins că Farai înțelesese totul.
Bătrînul era șamanul tribului, un șaman foarte renumit după cum am aflat mai tîrziu. El știa că fata lui Tamaa era în drum spre ei însoțită de o persoană pe care el nu o putea defini. De aceea a sfătuit locuitorii  satului să intre în colibele lor.
Începeam din ce în ce să fiu mai convins că deasupra mea plutea vreo vrăjitorie, acum începuse și bătrînul pe care nu-l văzusem în viața mea să vorbească despre mine ca și cum nu aș exista.
Mi-am adus aminte de o carte pe care o citisem la orfelinat și care mă fascinase. Nu mai știam exact conținutul cărții, a trecut prea mult timp de atunci, dar ceva rămăsese în mintea mea. Starea pe care o simțeam în ultimul timp cînd o întîlneam pe Tamaa  sau starea care o simțeam în prezența bătrînului mi-a adus aminte de cartea aceea.
Era vorba de un clan care avea niște legi foarte stricte. Legea care-mi plăcuse mie era că dacă vreunul din membrii tribului încălca anumite reguli,era pedepsit prin ignorare. Deci din acel moment persoana vinovată era inexistentă pentru ceilalți. În cele mai dese cazuri din asta i se trăgea moartea fiindcă în afară de clanul lui nu mai erau alte persoane în apropiere cu care putea lua legătură și astfel murea de foame sau de vreo boală la care nimeni nu-l mai ajuta.
Mai știu că mi se păruse atunci o chestie grozavă să fi inexistent pentru alții. Deci cînd nu aveai chef să vorbești cu cineva trebuia să faci numai vreo poznă și erai lăsat în pace. Dar atunci eram copil și nu mă ducea capul prea departe. Acum fiind în situația asta nu mai era așa de interesant cînd cineva se uită prin tine. Mă simțeam de parcă eram o stafie pe care toți evitau să o vadă. Dar ce rău făcusem, asta era întrebarea care  mă rodea din ce în ce mai mult. Tot astfel de gînduri îmi treceau prin minte în timp ce Machungwa discuta cu bătrînul, eu oricum nu înțelegeam o iotă din limbajul lor.
Farai se rezemase de mine dînd parcă de înțeles că noi doi suntem nedespărțiți orice ar fi.  Asculta la convorbirea celor doi desenînd cu vîrful sandalei cercuri prin praf.
Machungwa își rotea ochii peste tot, numai la mine nu se uita și era evident că se simțea foarte stînjenit. Mai mult ca să scape de situația neplăcută cred, a arătat cu mîna spre mașină și după cît am putut să deduc a spus bătrînului de cadourile aduse, arătînd apoi spre mine. Bătrînul mi-a aruncat o privire de parcă atunci mă văzuse pentru prima dată. Am făcut o plecăciune în fața lui așa cum văzusem la Machungwa spunîndu-mi că nu strică să arăt respect față de datinile lor. El  și-a coborît privirea înclinînd în același timp puțin capul dar pentru mine a fost de ajuns. M-am simțit din nou  un om în carne și oase. Sună poate aiurea ce scriu aici dar cînd stau să gîndesc mai bine, chiar așa simțeam, eram din nou eu, nu mai pluteam între cer și pămînt sub formă de duh.
Ne-am întors spre Jeep plini de avînt să dăruim cadourile aduse și bucurîndu-mă deja să văd fețele lor încîntate, mai ales doream să mă bucur de bucuria copiilor. Bătrînul a strigat ceva peste umăr și ca la comandă au apărut de peste tot femei și copii, bătrîni și bătrîne și cîțiva bărbați mai tineri care au sărit să ne ajute. Era o hărmălaie ca la bîlci și mă simțeam nespus de bine în zgomotele acelea care pentru mine deveniseră familiare.
Ca și în satul lui Farai, femeile au început să adune vreascuri ridicînd în mijlocul uliței un rug care începuse să trosnească la flăcările iuți. Copiii cărau apă stropindu-se de bucurie unii pe alții și făcînd tot felul de pozne. Și tot la fel ca și în satul lui Farai, am observat indulgența mamelor care niciodată nu rosteau vreo vorbă aspră spre cei mici, indiferent ce pozne făceau.
Bătrînul pe care aflasem că îl chema Kofi-Madiba-Mefume a propus lui Machungwa să intrăm în coliba lui și să stăm de vorbă. Farai însă nu a fost admisă, femeile nu au voie să participe la sfatul bărbaților. Ea cunoștea regulile și mi-a spus să stau fără grijă, se va ocupa de pregătitul mesei ajutînd femeile care trebăluiau neobosite.
Am intrat în coliba lui Madiba care din afară nu se deosebea de colibele pe care le cunoșteam din satul celălalt. Înăuntru era la fel de întuneric, din vîrful colibei atîrnau mănunchiuri de ierburi uscate, mirosea a fum și a fîn doar pe jos în jurul vetrei erau întinse mai multe blănuri de capră. Luxul acesta se datora probabil poziției lui importante pe care o avea în acel sat.
Ne-am așezat în jurul vetrei, Madiba culegînd niște frunze uscate din mănunchiurile care atîrnau și îndemnîndu-ne să le mestecăm așa cum făcea el. Știam de efectul frunzelor și mi-am spus că o dată pot încerca una atîta timp cît nu îmi voi umple gura. Mai tîrziu mi-am dat seama că și o frunzuliță are un efect teribil mai ales dacă nu ai încercat niciodată așa ceva. Și într-adevăr, mestecînd mă simțeam din ce în ce mai bine, aveam senzația că dormisem o lună întreagă, eram plin de vigoare, totul părea simplu, nimic nu mă mai neliniștea și aș fi fost în stare să mă lupt cu un elefant.
Machungwa mesteca și el frunze uitîndu-se la mine îngrijorat. Rîzînd i-am spus să-l întrebe pe Mefume de Tamaa…( am renunțat să-i scriu tot numele care mi se pare cam lung și m-am hotărît să-l numesc numai Mefume care mie îmi sună cel mai bine.)  Bătrînul și-a mai băgat un pumn de frunze în gură și cu ochii goi îndreptați spre cărbunii care mocneau în vatră a început cu o voce fără intonații să povestească. Eu eram într-o stare euforică, nici nu m-a mirat că bătrînul nu mai folosea limba cea necunoscută, începuse să vorbească cursiv într-o limbă pe care o înțelegeam fără nici o problemă. Acum cînd mă gîndesc mai bine nici nu mai știu de fapt ce limbă folosea, poate că frunzele m-au ajutat să înțeleg ce spunea, totul a fost ca un vis din care m-am trezit în drum spre hotel.
Dar doresc să scriu aici ce aflasem de Tamaa, mi-e teamă că voi uita într-o zi visul și cu el povestea  despre mama lui Farai… 

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.