Castelul

– Mai e mult maică?
– Taci măi copile şi calcă apăsat. Ce vrei să merg eu în locul tău…
– Nu măicuţă, dar…
– No, amu, doar nu crezi că s-o găta lumea la tine…dacă nu te-i mişca oricând găseşte chelarul înlocuitor pe măsură…
– Da eu vreu, dar parcă am plumb în picioare
– Apoi ori vrei ori nu vrei…că doar totul ţine de putirinţa şi de a ta voinţă…
– Şi unde este castelul maică?
– La locul lui…da unde ai vrea să steie? În prundul părăului?
– Maică, ce se vede?
– Unde?
– ..acolo printre copaci…
– O fi luna ca eu nu văz nica…
– Nu-i luna ca nu străluceşte aşa ca ea
– O fi un mesteceniş…
– Nu-i măi mumă că nu mişcă…şi nici frunzar n-are
– Apoi atunci nu pot fi decât zidurile castelului…
– Castelul? Măi mamă să nu şugui
– Apoi no, ce să zic…
– Zi drept…am hainele în rânduială?
– Apoi le ai, doar că eşti cam năduşit…
– Apoi îs că nu mi-i ghini
– Da ce-ai măi copile?
– Dacă nu i-a place de mine?
– No ghini că venitără-ţi…Marie las fecioru în seama mea şi du-te acasă de-amu.
– Poi numa bine măi frăţâne-meo, că pân la ziua ajung acsă şi pot să-mi văz de copchii şi de trebile mele…
– Du-te sănătoasă şi nu ai teamă, de-amu îi pă mânuri bune
– Să te aivă Domnul în paza lui frate-mio şi să vă aducă numa bucurii aşa cum mi-oi adus tu mie…drum bun măi copchile şi să dai ascultare unchieşului
– Aşa oi face maică.
Trecut-au anii prin cele părţi ca şi peste tot. Andrei asculta suierul molcom al vantului, cântarea lumina ce mătura pantele domoale şi se spăla în şopotul ploilor de vară. Găsise ceea ce căuta. Nu degeaba fusese tocmai în regatul cela îndepărtat al Frânciei şi prin ţinuturile însorite ale Râmului de la care toate se leagă cu credinţă şi ascultare. De acolo adusese meşteşug furat despre mângâierea corzilor înpletite cu dragostea de rod bogat şi aromitor. Comisul Târnavelor avusese dreptate când îi spusese acum zece ani la prima lor întâlnire din odaia de taină că numai aşa puteau scăpa de mâna lungă şi de limba ascuţită a răilor. Nu degeaba toate pungile cele cu galbeni se risipiră ca ploaia cernută de nisip. Dar era mândru pentru că nimic nu se risipise ci dăduse rod bogat. Adusese mulţime de crăcuţe şi coarde pitite printre loitrele carului, ori împletite în hamuri cu betelie rosie ca să ia ochii vameşilor împărăţiilor pe unde trecuse. Dar cele mai de preţ degeţele, căci aşa le spunea el coardelor tinere ale căror ochiuri se asemuiau cu capetele oscioarelor de la degetele fetelor erau ascunse în pieptarele şi pe sub marginea clopurilor ce le purta. Nimeni nu o să afle vreodată inima cât un purice ce se zbătea în temniţa pieptului ori de câte ori trebuia să treacă vămile, dar bag de seamă că bunul Dumnezeu aşa voise. Comisul Ioan îi cercetase cunoaşterea apoi îi dete mână liberă să facă el cum a crede că trebe. Pentru început îşi alese o panta lină ce cobora pe sub poale de pădure până malul lenevos al Târnavei cel plin de meandre şi întorsături. Acolo puse el băietanii să sape şanţuri ca la un picior de adânci şi care veneau valuri valuri din creasta dealului şi până aproape în buza apei. Apoi mestecă pământul cel negru şi vârtos cu năsip de cel argintiu răscolit şi adus cu coşurile dintre mânurile apei şi cu clisă de cea uscată dar numai atât cât să deie culoare apoi tot acest mestecuş îl înşiră în şanţurile curate şi stropite cu apă sfinţită. Mare lucru o fost să-l hotărâcească pe popa Clementie să-şi adune evangheliile şi busuiocul şi să vie să sfinţească budanele cele urieşeşti şi ochiurile de apă de pe malul verdelui râu. Apoi urmase aşteptarea cea mare…
Pentru că nu-i aşa…cu răbdarea trecem marea. Toate crăcuţele, degeţelele şi coardele cele străineşti le amestecă şi le împresură de coarde de prin partea locului şi coarde aduse de prin părţile de jos ale imperiului unele luate chiar de sub zidurile măreţului Constantinopole. Toate, dar toate fură ascunse în pământul cela răvăşit, stropite cu belşug de apă de cea sfinţită şi coperite cu paie ca să steie la ascunzişul cald al întunericului. Primăvara se sui în vărful copacilor căţărându-se din mâţişor în mâţişor şi răsturnând culorile pe tot pământul cel pustiit de viaţă, vara se molcomea aurie sub mângâierea soarelui, domn ceresc şi a vântului ce ştie a împrăştia vălătucirile grele ale aerului. Din toate cele adunate cu spaimă şi iubire, ici, colo rărăriră mai întâi ca o părere apoi ca un cârcel plin de viaţă şi apoi ca un frunzar şi vedeai viaţa cum saltă să se agaţe cu braţe curuioase de toartele cerului. El era tatăl acelei fărâme de viaţă ce se străduia să salte dintre bolovanii cei nisipoşi. Anul o trecut cotropit de ceţuri şi omături cernute şi spulberate dar fărâma lui de viaţa se hodinea din creştere sub arama paielor priponite sub ţoluri de pânză-ngheţată. Şi-a mai trecut o vară, a mai venit o iarnă şi fiecare tufă era încotoşmanată cu strujeni de maturică, mei şi paie de ajunsese coasta ceea să spulbere încrederea drumeţului la timp de noapte printre nălucirile celea. În tot ăst răstimp cu voie de la comis despădurii încă ă coastă de pădure lăsând ca fiecare tăietor să-şi ieie lemnele acasă pentru a lor trebuinţă. Şi cea de-a doua coastă se umplu de şanţuri numai că amu pământul cel vârtos fu amestecat cu piatră de var spartă şi mănunţită ca bobul cel de secară şi lăsată la spălat în săcotei de cânepă deasă ca să ia apa la vale toată pulberea şi pleava cea nesănătoasă. Coarde tinere din tufele voinicoase fură culcuşite cu grijă şi dragoste pentru a-şi prinde rădăcinile în viaţa şi locurile lui. Şi an de an se petrecea răstignindu-şi zilele printre rândurile de viţă ce se învârtoşa în coarde şi-n rădăcini. Primul am pe rod a fost o desfătare şi o bucurie a simţurilor. Ciorchinii mari şi grei aduceau aromă, dulceaţă şi răcoare potolind setea de nemaivăzut. Soiurile verzi aurii se ascundeau ruşinate sub umbrarul frunzelor, soiurile negricioase atârnau cum numai cucuruzii brumării ai brazilor se mai găteau printre cetini toate umplând aerul cu miresme nemaîntâlnite. Mesele comisului căpătau culoare şi bogaţie iar vestea acelor ciorchini de aur de răspindise printre toţi vecinii ajungând până la urechile domneşti. Toamnele veneau şi se petreceau ridicând statura budanelor de la brâu până la piept de la piept pân la grumaz de la grumaz mai sus de cap şi-apoi până la ultimul fuştei al scării. Căzile gemeau şi trosneau sub grămezile de aur verde sau a celor de rubine strecurate în haine pământoase de granate. Fetele călcau cu sfială ciorchinii iar sângele strugurelui se unea fir cu fir şi vână cu vână, şuviţă peste şuviţă gâtuind jgeabul cu preaplinul curat. Tot acest dar nepreţuit se lăsa în zăcătoare atât cât să-şi tragă puterea şi culoarea dintre fărâmele de carne strecurate printre resturile de pieliţă zdrobită. Din zăcătoare era strecurat şi descântat şi era lăsat să-şi doarmă somnul înălţării în budanele celarului unde frigurile şi gerurile iernilor nu-l atingeau dar nici arsurile cele vipioase ale verilor nu-l stinghereau. An după an, vestea gustului de aur se răspândea jur împrejur iar meşteşugul celui chemat să descâlcească tainele coardelor ce nu precupeţeau nici o fărâmă de lumină şi nici un strop de rouă pentru zidirea lor în trupul sângelui al cărui buchetului aducea desfătare şi încântare. Dealurile s-au scuturat încet-încet de mantia pădurilor şi locul lor a fost luat de hermina podgoriilor. Niciunde apa nu fu mai dulce ca cea adunată în căuşul albiilor de cele doua surori iar dulceaţa soarelui mai blândă şi mai iertătoare. Povestea întâiului podgorean Andrei s-a cuibărit la rădăcina istorie, povestea comisului Ioan se preumbla încă printre zidurile castelului dar dulceaţa şi savoarea ce izvorăsc de pe culmile însorite se prefiră într-o poveste ce nu se poate uita.
Călătorule, dacă timpurile te lasă din goana nebună a clepsidrelor şi dacă dorul de necuprins te urneşte şi te scoate din letargie, atunci lasă-ţi paşii să caute cărarea ce duce la Castel. Istoria şi-a scri numele pe bolta întunecatelor hrube pe unde aromirea butiilor se pierdea în răsuflarea chinuitelor adevăruri. Acolo, la Castel, lumina lumânilor tremură sfielnică şi te îndeamnă la vorovire, la visare şi uitare. Acolo, la Castel, sângele boabelor se prelinge pe buza paharului. Nopţile se opresc la ferestre lăsându-şi capetele ostenite pe pervazul amintirilor. Acolo la Castel, fetele continuă să zdrobească inimile flăcăilor trimiţându-le prinosul în zăcători, din zăcători cu miros de flori le strecoară-ncet în descânt-bocet şi le împresoară cu strânsoare-amară în cerc de oţel, în budane mari uitate de ani, în sticle umbrite cu drag învelite cu dulceaţa toată pentru voi păstrată…
Dar despre mândrele soiuri adumbrite pe sub bolţile Castelului poate că este mai bine să las a povesti pe cei meşteri mari, care an de an strâng soarele-n sevă şi-aduc astfel slavă…

Macovei Costel

„Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”