Haina de dar – capitolul XIII

Satul nostru – a  început Mefune să povestească – a fost cu mulți mulți ani în urmă un sat foarte mare. Era unul dintre cele mai mari sate în jur de cîțiva kilometri și foarte vizitat de triburi care veneau de departe.  Asta se datora faptului că tatăl meu pe vremea aceea era un șaman foarte renumit și toți veneau la el cu diferite boli și alte probleme pe care el le rezolva luînd de cele mai multe ori legătură cu Engai. De asemena cînd vreuna din fetele satului nostru se căsătorea, bărbatul se muta cu toată familia aici, astfel că ne înmulțisem și ne întinsesem pînă departe, pînă la marginea pădurii. Hotarele rezervației nu erau pe vremea aceea atît de întinse cum sunt acum iar noi nu eram încă atît de strîmtorați încît să avem probleme cu păscutul vitelor. Pămîntul nostru strămoșesc ne mai aparținea în parte destul de mare. Trebuie să știți că noi întrebuințăm darurile naturii doar pentru vitele noastre, nimănui nu i-ar trece prin minte să chinuiască pămîntul dăruit de Engai prin plantații pe care natura nu le-a făcut singură aici. Duceam o viață liniștită, toți aveam vite, oi și capre mai mult decît oricine din satele dimprejur. Păstram regulile strămoșești, femeile se îngrijeau de gospodărie și de copii iar tinerii după ce ajungeau războinici se ocupau de păscutul vitelor, de vînătoare și de păzit împrejurimile contra animalelor sălbatice sau alte triburi care din păcate umblau pe vremea aceea după jaf îndeosebi după vitele noastre.

Au trecut zeci de ani, spunea Mefume mai departe, cînd în satul nostru a apărut peste noapte o fată necunoscută. Era așa de frumoasă că noi copii rămăsesem cu gura căscată la vederea ei. Nimeni nu știa exact de unde venea, era foarte tăcută dar mîndră, înaltă și mlădioasă ca o iederă. Plutea pe ulița satului de parcă nu atingea pămîntul. Tot satul ieșise afară la vederea ei minunîndu-se de apariția ieșită din comun. Se iscase o situație cu totul nouă pentru noi, apăruse peste noapte o persoană în sat ca și cum căzuse din cer.

Eu eram pe vremea aceea copil și nu înțelegeam prea multe dar auzisem frînturi din ce povestea tata cînd vorbea cu cîte cineva în fața colibei noastre. El fiind șaman și mergînd peste tot, era întotdeauna la curent cu ultimele noutăți ce mergeau  prin sat din gură în gură. După cît înțelesesem nimeni nu știa exact de unde apăruse fata. Se spunea că venea de foarte departe și se mai spunea că fusese alungată de neamul ei și că asupra ei atîrnă un blestem de aceea a fost alungată.

Dar mai  înțelesesem că de fapt nimeni nu știa nimic precis. Tot așa am aflat că ea era din tribul massailor o rasă aproape înrudită cu noi. Noi suntem Samburu dar vorbim același dialect care este Maa sau Camus și care este apropiat de limba massailor. Singura diferență sunt anumite obiceiuri și ritualuri care la noi sunt ceva diferite față de ritualiile massaiilor.  Dar asta  nu a fost o piedică pentru noi să o acceptăm. 

Tata a oferit fetei un adăpost în coliba noastră iar eu eram cel mai invidiat copil din sat. Numele ei era Abidemi ceeace însemna născută fără tată. Totul era misterios în jurul ei, eu o adoram și mă uitam la ea ca la o minune căzută din cer.  Era tăcută dar avea în același timp un fel al ei că nu se putea să nu-ți fie dragă. Era foarte pricepută în toate, gătea mîncăruri delicioase în care punea tot felul de mirodenii pe care nu le cunoscusem înainte. Ajuta și învăța femeile din sat la împletit de rogojini, la aranjatul colibelor în interior iar pe cele tinere le sfătuia și ajuta cînd le venea timpul să nască. Tata se schimbase de cînd Abidemi locuia cu noi. Stăteau seara în fața focului și discutau încet ore în șir. De obicei bărbații au coliba lor separată unde dorm, asta din cauză că cei mai mulți din ei au trei sau patru sau chiar mai multe neveste și în felul acesta își pot alege unde sau la cine pot dormi. Tata nu a practicat niciodată acest obicei iar de cînd apăruse Abidemi nu se mai mișca aproape deloc din preajma colibei noastre.  Cînd ea avea timp mergea des cu tata la cules de ierburi.

Abidemi cunoștea tot ce era în legătură cu plantele și efectul lor contra bolilor. Chiar tata care era renumit pentru cunoștințele lui, se uita cu respect la ea și cred că a mai învățat unele taine despre plante lecuitoare. Și eu mergeam cîteodată cu ei să culegem plante și Abidemi se purta foarte frumos cu mine explicîndu-mi într-un fel ușor de înțeles pentru vîrsta mea care plante și pentru ce erau bune. Cînd tata era chemat la vreun bolnav, Abidemi îi punea în mînă anumite ierburi ca și cum știa dinnainte de ce va avea nevoie. Ea nu avea voie să meargă cu el, nu exista și nu există nici pînă în ziua de astăzi concepția ca o femeie să ajungă la rangul de șaman. – Eu personal mi-am schimbat de mulți ani părerea despre acest obicei care își are rădăcinile în superstițiile moștenite din bătrîni – Mai tîrziu veți afla că este posibil ca într-adevăr o femeie să fie șaman din naștere, lucru pe care nici eu nu l-am crezut posibil.

Între timp ajunsesem să o văd pe Abidemi ca pe mama mea deși era foarte tînără. Mama murise de mult, tata nu și-a putut ierta neputința de a o vindeca dar așa a fost soarta noastră. M-am convins mai tîrziu că așa au fost planurile lui Engai care hotărăște întotdeauna ce direcție să ia viața noastră. Acum aveam o altă mamă, frumoasă, blîndă și drăgăstoasă care de multe ori se juca cu mine zburdalnică ca o fetiță. Viața noastră se schimbase de cînd Abidemi era la noi. Pot spune cu înțelegera de astăzi că se simțea zilnic influența unei femei în viața noastră. Ea era fusul de bază în coliba noastră, era ancora care ne ținea pe linia de plutire. Înainte de a apare ea duceam o viață ce ne înstrăinase unul de altul, lipsa mamei mele fiind motivul că tata se închisese în el. El care de obicei era foarte tăcut se schimbase dintr-o dată, vorbea mult mai mult și chiar foarte des îl vedeam rîzînd, de cele mai multe ori  cu Abidemi și chiar cu mine se purta mult mai atent.

S-au înțeles din prima zi foarte bine și între timp observasem că tata se uita la ea cu multă afecțiune. Ar fi putut avea și alte neveste dar nu-l interesase după moartea mamei mele nici una. Cînd Abidemi a apărut se schimbase, la fel ca înainte nu-l interesau alte femei, avea ochi numai pentru Abidemi cu care petrecea fiecare minut și ajunsese să fie din nou foarte sociabil, lucru bine văzut în tot satul.

Cam după un an Abidemi începuse să se îngrașe iar burta ei creștea văzînd cu ochii. Nu se simțea deloc bine și cu toate că încerca să facă față la treburile zilnice se vedea că era mereu obosită. Tata era foarte îngrijorat iar eu înțelesesem că ea aștepta un copil.  Eram destul de mare să înțeleg că în curînd voi avea o soră sau un frate. O ajutam cît puteam la toate treburile, îi căram apă și vreascuri, făceam focul și în fiecare dimineață îi aduceam ceaiul pe blana pe care se odihnea din ce în ce mai mult. Femeile din sat care o îndrăgiseră și o respectau, veneau zilnic cu mîncare deoarece Abidemi nu mai era în stare să gătească. După cum am spus, ea ajutase multe femei tinere cînd născuseră și a fost nelipsită cînd una din ele se îmbolnăvea sau cînd vreun copil nou născut  vedea lumina zilei. 

Slăbise foarte mult, tot ce mînca nu putea să țină, doar burta era enormă față de restul corpului care era foarte slab iar fața ei frumoasă era trasă, numai ochii mari ieșeau și mai mult în evidență. Tata devenise iar foarte tăcut și-l vedeam cît de mult se frămînta și cît de îngrijorat era de starea ei. Încerca zilnic să o ajute cu tot felul de ceaiuri dar din cauză că ea dădea totul afară leacurile lui nu aveau nici un efect. În ziua cînd a trebuit să nască era atît de slăbită că abia mai putea să facă semn că se apropie momentul.

Am ieșit afară amețit de răspunderea pe care o aveam, trebuia să mă duc repede să chem ajutor. Tata care tot timpul cît Abidemi a zăcut lîngă vatră dormise afară, s-a uitat la mine cu o privire pe care nu o voi uita niciodată. Privirea lui cerea ajutor, el care de obicei era atît de sigur de sine și în toate situațiile știa să dea un sfat era acum cu totul pierdut. Se schimbase mult de cînd Abidemi se simțea atît de prost, nu mai vorbea aproape deloc și nu se mai interesa de nimic. Mai tot timpul stătea gînditor pe prispă sau lîngă ea ținîndu-i mîna slabă și fără vlagă.

M-am întors cu trei femei tinere de care știam că Abidemi le ajutase la rîndul ei cînd au născut. Tata le-a făcut loc să intre, el așezîndu-se din nou în praful din fața colibei. Nici eu nu am avut voie să intru și ascultam încordat orice zgomot dinăuntru. Nu se auzea nimic, doar din cînd în cînd cîteva șoapte rostite în grabă ca apoi să se lase iar tăcerea.

Soarele coborîse deja la capătul cîmpiei, uitasem de timp, de mîncat și de băut, tata mesteca cu ochi sticloși frunze de miraa și cred că umbla prin altă lume.  După un timp care mi se păruse nesfîrșit, femeile au ieșit afară iar eu cercetîndu-le cu privirea am constatat ușurat că se terminase totul cu bine. Ne-au spus că acum putem intra dacă vrem, iar eu l-am împins pe tata de umăr să se trezească. Nu dormea dar era cam același lucru, se afla în lumea viselor mai tot timpul.

Am intrat nerăbdător la Abidemi crezînd că ea deja se sculase de lîngă vatră și făcea ceva prin colibă. Dar dezamăgirea mi-a fost mare văzînd că ea tot întinsă era pe blănuri și nu puteam spune că arăta mai bine decît înainte. Lipită aproape de ea se afla un pachețel care se mișca din cînd în cînd. Abidemi ne-a zîmbit cu cel mai frumos zîmbet și șoptind mai mult, ne-a spus să ne apropiem. Tata se uita la ea nemișcat dar pachețelului nu a aruncat nici o privire. Eu eram foarte curios să văd dacă aveam acum un frate sau o soră și speram să fie băiat să am cu cine mă juca mai tîrziu. Abidemi ne-a spus că este fată iar eu m-am aplecat dezamăgit deasupra pachețelului să o văd. Nu știam pînă în momentul acela cum arată un nou născut atît de aproape dar cînd am văzut-o am uitat și de jocuri și de frate și de orice. Mi-a cucerit inima de la prima vedere. Era atît de mică, capul era plin de cîrlionți negrii., fața minusculă era încruntată și dormea cu buzele strînse. Cînd ne-a simțit și-a strîmbat fața și a căscat de parcă ar fi spus, nu mă deranjați. Cred că de pe atunci s-a întîmplat ceva cu mine, cînd am văzut-o pentru prima oară, ceva din ea mi s-a strecurat în suflet. Poate a fost numai o părere dar știu că eu m-am schimbat foarte mult de cînd am văzut prima oară copilul acela minune. Eram foarte mîndru că acum eram fratele ei mai mare asumîndu-mi deja orice răspundere față de ea și văzîndu-mă cum luptam ca un leu să o apăr de orice pericol.  Am întrebat-o pe Abidemi cum o cheamă iar ea a spus uitîndu-se la tata că ar dori să se numească Tamaa.  Mai tîrziu am aflat că numele ei  înseamnă cea dorită iar și mai tîrziu am înțeles cît de potrivit îi era numele.

Tamaa era un copil foarte cuminte dar ceva nu era în regulă în legătura dintre ea și Abidemi. De cîte ori Abidemi o lua lîngă ea, Tamaa începea să țipe și se zvîrcolea în brațele ei strîmbîndu-și furioasă  fața. Din această cauză Abidemi nu o putea alăpta și una dintre femeile care a asistat-o la naștere și care născuse și ea cu puțin înainte, venea în fiecare zi să o hrănească. Abidemi era foarte tristă din cauza asta. Din păcate pe deasupra nici starea sănătății ei nu se schimbase cu nimic. Era la fel de slăbită ca în prima zi și nu se putea ridica singură de jos. Tata nu mai ieșea din colibă, stătea tot timpul lîngă ea, îi povestea încet tot felul de întîmplări din viața lui iar Abidemi zîmbea fericită, fața ei frumoasă strălucind de bucurie.

Pe Tamaa tata nu o băga în seamă, chiar se ferea să pună mîna pe ea iar eu nu înțelegeam cum să nu îndrăgești un copil atît de dulce. Avea ochii negri ca tăciunele, cred că numai ochii îi dădeau feței o expresie de rămîneai încremenit cînd o priveai. Creștea cu noi dar într-un fel creștea singură. Erau momente cînd era în lumea ei și atunci făcea impresia că sufletul ei părăsise trupul care stătea nemișcat în colibă. În momentele acelea nu îndrăzneam să respir, îmi era frică să nu o aduc prea brusc înapoi. Știu acum cu experiența de astăzi că ea deja de atunci avea legături spirituale cu Engai, legături mai presus de înțelegerea noastră. Nu vorbea mult dar cînd vorbea se exprima mai bine decît oricine, lucru care nu mă mira deloc. Eu o ascultam întotdeauna cu plăcere și cu gura căscată. Cînd se întorcea din călătoriile ei spirituale spunea că oamenii sunt singurele animale care au uitat pentru ce trăiesc. Mai spunea că Engai ne-a dat înțelegere dar cei mai mulți au uitat să folosească cele mai valoroase daruri, au uitat cum se folosesc simțurile împreună cu înțelegerea. Toți, sau cei mai mulți rătăcesc amețiți prin ceața uitării lăsînd ca frica să le mănînce sufletele. Nu înțelegeam pe vremea aceea prea mult din ce spunea ea. Am ajuns la această cunoaștere mult mai tîrziu cînd m-am hotărît să învăț cum se ajunge la starea de a pleca în lumea spiritelor. Datorită acestei învățături am avut de multe ori mai tîrziu posibilitatea să o întîlnesc într-o lume unde nu oricine poate ajunge.

Tamaa era un copil atît de dulce dar în același timp emana ceva care te făcea să nu te poți apropia de ea. Toți prietenii mei din sat se simțeau atrași de ea dar nici unul nu îndrăznea să lege cu ea prietenie. Aveau un respect inexplicabil cînd ea apărea cu mine în mijlocul lor. Era o barieră invizibilă de care toți se loveau în momentul cînd încercau să se apropie de ea chiar numai din curiozitate. Eu aveam mai mult noroc, pe mine mă acceptase de la început și de multe ori o duceam în spate la plimbare prin sat. Tamaa se bucura în acele momente dar nu ca un copil care ar fi strigat de bucurie, mă strîngea numai de gît cu brațele ei subțiri și cîteodată atît de tare că-mi pierdeam respirația. De multe ori încercam să-i explic unele și altele dar ea îmi închidea gura cu mîna ei mică ca și cum ar fi spus,- nu trebuie să-mi povestești nimic, știu totul- și sunt convins că într-adevăr știa totul. În momentele acelea simțeam exact ce simțea ea, îmi intrase pînă în măduva oaselor ghemulețul plin de viață care nu vorbea mult și care totuși spunea atât de multe prin felul ei de a fi. Bucuria ei intra prin mine și mă simțeam puternic, mă simțeam ca și cum eram de trei ori mai mare decât eram în realitate. Orice obstacol mi se părea un nimic cînd ea era cu mine. Tăria ei era și tăria mea și parcă pluteam deasupra lumii văzînd totul în jurul meu prin ochii ei. Fenomenul acesta a dispărut cînd ea a trebuit să plece din viața mea. Mi-a trebuit mult timp după aceea ca să învăț să o pot ajunge chiar dacă numai cu spiritele noastre în lumea viselor.

Cînd era mică o duceam în spate peste tot. Tamaa avea o personalitate foarte puternică și era încăpățânată ca un elefant. Era în stare să stea ore întregi pe jos fără să încerce să meargă în patru labe cum făceau alți copii. Dacă nu mergeam prin sat stăteam amîndoi pe jos în fața colibei iar felul ei de a privi natura și orice mișcare ce se petrecea în jurul nostru avea întotdeauna ceva deosebit, pot spune magic.

A sărit faza de a merge în patru labe împotrivindu-se să se poarte ca un animal, mai bine accepta ca eu să o duc în spate. Dimineața mă trezea încă pe întuneric și trebuia să o duc afară din colibă ca să asculte trezirea soarelui. De la ea am învățat și eu să-l ascult când se ridica măreț  în spatele pădurii.

Deasupra noastră noaptea ce se destrăma ușor, se lăsa îmbrățișată de soare pînă se topea plutind spre el cu un zgomot limpede și subțire. Aerul era alb, avea gust proaspăt și ud, în pădure auzeam cum frunzele pocneau de pe crengi plutind cu un foșnet uscat spre covorul de sub ele. Sub frunze auzeam cum mișunau furnicile. Natura se trezea întinzîndu-și mădularele spre căldura razelor ce le învăluiau treptat. Nu știu, poate aveam pe vremea aceea urechi foarte bune, știu numai că atunci cînd ea mă făcea atent la ceva, auzeam, miroseam, vedeam totul altfel decît înainte. Cîteodată simțeam chiar cum mădularele mele trozneau îmbibate de o cunoaștere care se strecura în mine cînd ascultam cu ea în liniște ce ne spunea natura. Cred că asta era ce spunea ea despre simțurile uitate care se trezeau în prezența ei cu o tărie care mă făcea perceptibil la orice adiere de vînt.

Tot de la ea am învățat să ascult seara apusul soarelui.  De data aceasta soarele se lăsa îmbrățișat de noaptea care se apropia tăcută acoperindu-l încet cu mantia ei catifelată. Zgomotele erau mai înfundate, aerul atîrna moale și greu, avea gust cald de frunze uscate și praf încins iar animalele erau răgușite de oboseală. Totul se ascundea sub acea mantie care înghițea pas cu pas zgomotele rămînînd numai un oftat lung ce se ducea spre cer printr-un tub de bambus cum spunea Tamaa. Oboseala moale se așternea și peste noi. Tamaa arăta ca și cum dirija totul cu ochii ei mari pe cînd tăcerea din jurul nostru se putea auzi din mîinile ei pe care le ținea neclintite în poală. Nu pot să spun care moment era mai frumos,vedeam totul cu ochii ei și totul era de o frumusețe pe care înainte nu o văzusem.

Într-o dimineață ne pregăteam să mergem la cules de plante, eu urmînd ca de obicei să o duc în spate. Tamaa m-a apucat de picior și trăgîndu-se de mine în sus s-a ridicat strîngîndu-mă puternic de mînă. Nu am spus nimic, nu am îndrăznit să stric momentul, am rămas așa amîndoi, eu cu respirația oprită iar ea cu o hotărîre îndîrjită pe fața-i mică. Am stat multă vreme nemișcați, simțeam cum îmi amorțiseră picioarele dar așteptam un semn din partea ei. După un timp a slăbit strînsoarea mîinii ca după aceea să se desfacă cu totul de mine. Cu privirea țintă înainte și cu buzele strînse a făcut primii pași și cu fiecare pas era din ce în ce mai sigură de ea.  Aș fi vrut să o laud dar nu era copilul care avea nevoie de laude.

Mă țineam după ea ca și cum și eu de abia atunci învățam să merg. Oprindu-se în pragul colibei s-a întors spre mine și am văzut cum lumina de afară o învăluise ca un voal de argint. Ochii ei negri străluceau triumfători, mi-a întins mîna și în momentul acela m-am simțit mic. Din ziua aceea nu am mai dus-o des în spate, era foarte fragilă obosea repede dar avea o voință neclintită.

Întotdeauna cînd plecam în pădure să culegem ierburi ea era înaintea mea, se strecura printre crengi și pe sub tufișuri uscate iar eu eram de data asta acela care înainta în patru labe. Nici pînă în ziua de astăzi nu am aflat de unde știa ea taina plantelor. Eu care îmi închipuiam că învățasem totul despre ele de la Abidemi  amuțeam de fiecare dată văzînd priceperea ei. Cutreierările noastre mi-au fost de mare folos mai tîrziu cînd Tamaa s-a înstrăinat de mine.

Cîteva minute Mefume amuțise privind gînditor în cărbunii mocnind. Tristețea care i se lăsase pe față era aproape palpabilă. O întrebare mută îi ridicase sprîncenele albe și pentru o secundă am avut viziunea băiatului fericit cu o copilă în cîrcă. Nici eu și nici Machungwa nu îndrăzneam să-l trezim din amintirile care i se perindau prin fața ochilor. După ce și-a mai băgat un pumn de frunze în gură, a continuat povestirea uitînd parcă de noi. Cînd mă gîndesc acum la momentele acelea sunt convins că  povestea mai mult pentru el, apariția lui Farai îl aruncase cu ani în urmă.

Într-o zi cînd ieșeam din pădure (  povestea el mai departe zîmbind )  am zărit nu departe în fața noastră o turmă de elefanți. Eu înțepenisem de frică, știam cît sînt de periculoși dacă se simt în primejdie. Am vrut să o țin pe Tamaa lîngă mine dar ea s-a scuturat nerăbdătoare ducîndu-se drept spre ei. Un elefant foarte mare (  cred că era căpetenia ) a ridicat capul adulmecînd cu trompa în direcția de unde ea venea. Tamaa s-a apropiat de el iar eu am închis ochii să nu văd cum o strivește cu picioarele. M-am uitat totuși printre ochii strînși și spre uimirea mea am văzut cum ea mică cît un grăunte cu brațele încrucișate la spate stătea dreaptă în fața lui. Capul îl ținea dat pe spate ca și cum vorbea cu el iar uriașul aplecase parcă urechea mare spre ea. Apoi Tamaa s-a așezat lîngă el proptindu-se de trompa lungă pe care el folosind-o ca pe un braț ocrotitor a împins-o gingaș lîngă piciorul lui la umbră. Nu știu dacă stăteau de vorbă, știu numai că din acel moment nimic nu m-a mai mirat și acceptam orice venea din partea ei fără să mai pun întrebări care nu aveau rost. Tamaa era altfel decît oricine.

Cu timpul Abidemi se mai refăcuse puțin de la boala ei dar nu era în stare să facă nimic care i-ar fi cerut eforturi. Toți speram că va veni ziua cînd ea se va scula sănătoasă și veselă așa cum era înainte. Dar timpul trecea, cu el nopțile și zilele, multe multe luni pline au luminat satul învăluind coliba noastră cu o ceață argintie. Numai Abidemi rămăsese ca în prima zi, culcată pe o blană groasă pe care tata o cumpărase special pentru ea jertfind pentru asta multe capre. Rare erau zilele cînd tata o scotea puțin la soare afară, obosea foarte repede și nu era în stare să facă mai mult de doi trei pași.

Tamaa ca de obicei, nu se atingea de ea dar vedeam și simțeam că o legătură nevăzută era între ele. Abidemi o urmărea peste tot cu ochii ei mari iar Tamaa se uita des la ea zîmbindu-i de departe. Eu la rîndul meu încercam pe cît puteam să o ajut, tata stătea toată ziua lîngă ea și din această cauză rămăsese în sarcina mea să mă ocup de treburile zilnice. Îi aduceam în fiecare zi apă proaspătă iar Tamaa îi făcea în fiecare dimineață ceai îndulcit mult așa cum îi plăcea ei.   Femeile din sat veneau în fiecare zi cu mîncare pentru noi, iar eu mai vindecam pe unul și pe altul cu plante și buruieni așa cum învățasem de la tata. Chiar lecuisem pe mulți din sat și o mare parte datorită lui Tamaa car-mi arătase plante noi și care erau aproape miraculoase. Cred că tot cu ajutorul acelor plante miraculoase reușisem să o ținem atît de mult în viață pe Abidemi.

Zilele se scurgeau repede, eu nu mai aveam nici o legătură cu ceilalți băieți din sat. Tamaa și Abidemi îmi umpleau viața într-un fel mult mai plăcut și interesant decît hoinăririle cu cei de seama mea. Cred chiar că erau și puțin invidioși, Tamaa nu băga în seamă pe nimeni și cu toate că era așa de mică, personalitatea ei o punea în centrul atenției. Eu nu aveam nevoie de nimic, dimineața cînd mă trezeam știam deja cît de interesantă va fi ziua datorită ei iar seara la culcare mă bucuram de ziua următoare. Dormeam unul lîngă altul pe rogojini pe care Abidemi le împletise pe vremea cînd era sănătoasă. Tamaa dormea încovrigată la spatele meu umezindu-mi spatele cu respirația ei caldă. Dormea nemișcată, nu se întorcea nici cît un deget și dacă nu mi-ar fi încălzit spatele cu respirația mi-aș fi făcut de multe ori griji. Dimineața era așa de dulce, ciufulită și somnoroasă nu scotea un cuvînt, privea o vreme în gol ca apoi să mă împingă să mergem afară. Nu era mîncăcioasă și dacă nu i-aș fi dat eu ceva să mănînce, cred că ar fi răbdat toată ziua fără să spună ceva. Tata nu se îngrija deloc de ea și eu mă simțeam cu atît mai răspunzător, era sora mea mică, o adoram dar în același timp știam că era mult deasupra mea.

Într-o zi eram ca de obicei în pădure. Dintr-o dată s-a făcut liniște deplină în jurul nostru. Tamaa a rămas nemișcată. Cu ochii închiși asculta ceva ce numai ea auzea. S-a așezat încet pe jos îngînînd o melodie pe care nu o auzisem niciodată. Cînd a terminat de cîntat s-a ridicat gînditoare spunîndu-mi că trebuie să ne întoarcem, Abidemi plecase în călătoria cea lungă. Am înțeles fără alte explicații ce s-a întîmplat și o tristețe nemărginită mă cuprinsese. Nu mi-a trecut nici o clipă prin cap să o întreb de unde știe. Tamaa știa totul fără să spună nimic.

Mergînd spre sat am văzut o mulțime de femei care se îndreptau spre coliba noastră. Tamaa mergea cu capul sus fără să le bage în seamă iar ele se dădeau la o parte din calea ei. Intrînd în colibă l-am văzut pe tata care cu capul pe genunchi stătea ghemuit lîngă Abidemi. Tamaa s-a apropiat de mama ei și pentru prima dată de cînd se născuse a pus singură mîna pe ea.  S-a așezat pe jos și luînd capul lui Abidemi în poală a început să cînte iar acel cîntec necunoscut legănînd-o ușor ca pe un copil.

Abidemi era atît de frumoasă, arăta la fel ca în ziua cînd apăruse la noi în sat. Nu mai era floarea ofilită, arăta chiar fericită cu un zîmbet ușor pe buzele palide. Tata s-a împotrivit să o ducă pe Abidemi în savană ca pradă pentru animalele sălbatice. Cu toate că ea era massai și după datinile lor trebuia dată pradă leilor, tata a îngropat-o aproape de coliba noastră alături de mama.

Eram nesfîrșit de trist de plecarea lui Abidemi dar nu puteam arăta asta mai ales că Tamaa avea o tărie care nici mie nu-mi permitea să arăt slăbiciuni. Astăzi cred că știu mai bine și am înțeles că Tamaa se despărțise de mult timp de Abidemi simțind că ea va pleca.  

Din ziua aceea Tamaa s-a schimbat, ieșise parcă peste noapte din copilărie cu toate că era încă foarte mică, de abia avea cinci ani. Era într-adevăr foarte mică dar în același timp foarte matură, copii de vîrsta ei de abia se puteau articula și nu știau nimic în afară de mîncare, somn și joacă.. Toate astea erau străine pentru Tamaa, ea trăia viața mai repede decît oricine. Eram nedespărțiți, viața mea se schimbase, priveam în jurul meu cu ochii ei și nimeni nu a reușit să-i ia locul pînă în ziua de astăzi.

Cînd s-a făcut mai mare nu a mai avut voie să locuiască la noi și a trebuit să plece la sora lui tata, mătușa mea locuind la capătul satului.  Eu la rîndul meu a trebuit să plec ca războinic și multă vreme nu ne-am mai văzut.

După ce Abidemi plecase, tata se schimbase și mai mult, stătea toată ziua pe gînduri. Tamaa era pentru el inexistentă, nu mai mînca și-și pierduse orice voință de a trăi. Știam că dorește să o urmeze pe  Abidemi și nu-l puteam ajuta cu nimic, chiar îi doream în ascuns să plece și să fie cu ea în valea umbrelor. Tîrziu, după ce Tamaa plecase la mătușa mea l-am înțeles pe tata, și eu îmi pierdusem rostul fără prietena mea mică..

Tata a plecat într-o noapte caldă și spre uimirea mea ultima lui dorință a fost să am grijă de Tamaa. Nu apucasem să dau veste la nimeni dar nici nu m-am mirat cînd în mijlocul nopții a apărut în colibă Tamaa însoțită de mătușa mea. Slăbise și arăta și mai matură decît înainte. Cu toate că ea era un amestec de samburu- massai statura ei era diferită, era înaltă dar nu foarte și era nespus de fragilă. S-a așezat lîngă mine îngînînd iar melodia aceea străină. Nu aveam ce să ne spunem, ne spusesem totul prin priviri, știam că nu ne vom mai vedea. Pe tata l-am îngropat între mama și Abidemi aproape de coliba noastră. În felul acesta îmi erau cel puțin aproape și mai tîrziu seara stăteam des pe jos afară lîngă cele trei grămăjoare care îmi țineau într-un fel tovărășie.

Anii au trecut, eu luasem locul tatălui meu și-mi dădeam toată osteneala să fiu un vraci bun, cercetam toate ierburile care le descopeream in peregrinările mele, cred că ajunsesem fără să mă laud, renumit peste mai multe sate. Nu m-a interesat niciodată vreo femeie, nimeni nu putea să o înlocuiască pe Tamaa. Nu pot spune exact din ce cauză, știam numai că relațiile noastre cu rubedeniile lui tata nu au fost niciodată foarte strînse. De cînd Tamaa se mutase la ei evitam pe cît posibil să-i văd, nu eram în stare să o văd pe Tamaa însoțită de alte persoane. Știam că profită de prezența și priceperea ei iar eu evitam pe cît posibil să mă avînt pînă la capătul satului.

Au măritat-o cu un războinic din alt sat care dăduse multe capre și vite pentru ea. Un an mai tîrziu născuse doi băieți despre care se spunea că erau foarte chipeși.

Dar după vreo trei ani se iscaseră certuri și tulburări în sat. 

Tamaa se mutase de la soțul ei, își construise singură o colibă și auzisem că nu mai vroia să aibă de a face cu el. Se spunea că purtările ei erau foarte ciudate și de multe ori se împotrivea să aibă relații cu anumite persoane care nu după mult timp mureau misterios.

Bărbatul ei care fusese atacat la vînătoare de un leu, murise din cauza rănilor, iar ea s-a împotrivit strict să-l ajute. Eu aflasem prea tîrziu și nu mai puteam face nimic. Toți începuseră să o învinuiască pe Tamaa de vrăjitorie și au făcut tot posibilul ca  să părăsească satul. Aflasem că aștepta iar un copil dar nimeni nu a mai vrut să o ajute, răzvrătindu-se toți contra ei. Astfel a fost nevoită să plece lăsînd băieții la mătușa mea. Cu toată poziția mea nu am putut face nimic să o ajut, lucru pentru care m-am învinuit toată viața.

Cînd se mutase de la noi eram plin de milă față de mine, rămăsesem singur și în egoismul meu nu-mi dădeam seama cum o duce ea.  Nu-mi dădeam seama că de fapt ea a fost smulsă din lumea ei. Tamaa era o persoană foarte perceptibilă la tot ce se întîmpla în jurul ei, nu-mi aduceam aminte să se fi împrietenit cu cineva, eu eram singurul ei prieten. Ea  fiind o personalitate atît de puternică nu mă gîndeam că-i va fi greu în altă parte, eu eram cel părăsit, eu eram cel ce nu mai știa ce să înceapă cu zilele nesfîrșite. Eu eram de plîns cît eram de singur și părăsit!!

Spunînd asta Mefume începuse să se bată cu pumnii în piept iar privirea îi era plină de suferință.  Sufeream împreună cu el, o vedeam acum pe Tamaa într-o cu totul altă lumină și mă mustra conștiința. Bătrîna ciudată se transformase într-o fetiță vioaie cu ochi inteligenți și eram convins că și pe mine m-ar fi întors pe degete cum ar fi vrut ea. Mefume își șterse cu dosul palmei ochii care-i lăcrimau de la fum iar lîngă mine Machungwa suferea de același fenomen trăgîndu-și mereu nasul. Eu simțeam numai cum un nod care mi se pusese în gît vroia să mă sufoce.

În ziua cînd a plecat a venit să mă vadă.  Pentru ultima oară am stat unul lîngă altul fără să ne spunem prea multe. Era însărcinată și vedeam că-i este greu. Nu eram în stare să-i spun ce simțeam, aș fi dat orice să rămînă la mine, aș fi dat orice să știu ce gîndește dar ca de obicei era tăcută și gînditoare. La fel ca în trecut, ea era cea care lua hotărîrile, eram din nou ca atunci cînd împreună petreceam zilele orientîndu-mă numai după cerințele ei. Tîrziu mi-am dat seama că ea căuta un sprijin, nu era persoana care s-ar fi rugat de cineva, era prea mîndră sau prea nesigură. Asta nu am aflat niciodată, știu numai că după plecarea ei  mi-am dat seama ce pierdusem. Iar peste noapte îmi pierdusem darul de a mai auzi liniștea. Plecarea ei definitivă mă aruncase într-o stare de mare neliniște și disperare. Nu mai puteam dormi, ocupațiile zilnice nu mai aveau importanță, eram biciuit de grabă. Trebuia neapărat să aflu mai multe despre Abidemi. Nu știam aproape nimic despre ea, nu-i cunoșteam rădăcinile și-mi spuneam că dacă voi afla de unde vine și cine a fost, voi înțelege poate mai bine taina lui Tamaa.

Cînd ea era la noi eram fericit fiind tot timpul împreună și chiar dacă uneori mă miram de felul ei de a fi alungam aceste gînduri acceptînd-o așa cum era. Eram prea tînăr, nu mă interesa trecutul, trăiam zilele din plin cu ea, ea care apăruse în viața mea pe neașteptate.

Rămînînd dintr-o dată singur m-am trezit, nu mai aveam pe nimeni și cea mai importantă persoană din viața mea dispăruse. Înainte, chiar dacă era la mătușa mea și mai tîrziu la bărbatul ei, o simțeam totuși aproape, legăturile dintre noi mai existau de la un capăt la altul al satului ca niște fire nevăzute. Plecată, pierdusem și ultimele legături care-mi spuneau cîteodată ce face și cum se simte. De aceea trebuia sub orice formă să aflu mai mult despre trecutul lui Abidemi.

Cuprins de o nerăbdare aproape bolnăvicioasă m-am apucat să caut…      

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.