I se spunea Mămicu, fiindcă ea folosea des vorba asta, spunea la oricine: Mămicule, aia, mămicule, cealaltă. Așa că toată lumea îi spunea Mămicu. Pe față însă îi spuneau mătușa Tinca. Auzind mereu pe femei vorbind între ele despre Mămicu (era la un praznic sau la hram), vară-mea Maricica n-a înțeles și i-a spus Bunicu. Au pufnit în râs femeile, că Maricica o cam nimerise. Mătușa Tinca avea ceva de bunic – câteva fire de păr cenușiu și sârmos îi crescuseră în barbă. Nu era ceea ce se cheamă „o frumusețe”, cred că nici în tinerețe nu fusese; era genul pe care italienii îl numesc „brutta ma simpatica”. Avea o față mare, mai mereu roșie și doar vreo câțiva dinți în gură.
Țin minte gura ei știrbă („fără opritori”, zicea mama), fiindcă râdea mereu, la orice glumă, cât de mică, a tatei. Așa era ea, doritoare tot timpul să se distreze. Gura asta ne-a rămas în minte, mie și soră-mii, și din altă pricină. Într-o seară tata ne-a adus niște smochine, cred că a fost prima dată când vedeam așa ceva. Dar de mâncat, dacă am apucat să ne înfruptăm din una-două. Mama a pus smochinele într-o farfurie pe masă, Mămicu și-a tras farfuria mai aproape, sub nas, și a început să le cărăbănească în mestecătoare de ziceai că se bat turcii la gura ei: Întindea, frate, smochinele în colții din gură, de parcă erau niște marinari naufragiați printre stâncile învolburate de salivă. Cum spuneam, noi n-am apucat să luăm mai nimic, de-abia am smuls câteva câine-câinește din mâinile pofticioasei babe. O țin minte pe soră-mea Doina, cum se uita cu ochi mari la Mămicu și înghițea în sec. Mulți ani după aceea râdeam în casă, când mama o imita pe Mămicu cum întindea smochinele în dinții rari.
Mămicu venea destul de des pe la noi în serile de iarnă și „stătea cloșcă”, zicea mama. Alteori, tot iarna, venea ziua cu lucrul de mână, rucodelie, cum se zicea odată. Mămicu era pricepută la tot felul de broderii, mai ales la „broderie spartă”, o sintagmă care pe mine, copil fiind, mă înveselea, dar am aflat mai târziu că există așa ceva. Broda cu talent, depășind simpla imitare a unui model găsit în cărțile sau revistele de brodat. Avea o mulțime de jurubițe, de toate nuanțele, și potrivea culorile cu gust artistic. Când mama admira niște căpșuni brodate pe un colț de batistă sau niște cireșe alb-gălbii cu roșu sângeriu, atârnate pe o crenguță, zicea: „Mătușă Tincă, e păcat de Dumnezeu să-ți sufli nasul în așa batiste!” Iar Mămicu, bucuroasă, se înroșea și mai tare.
Mămicu se pare că a avut o viață tumultuoasă în tinerețe, cu iubiri și despărțiri zbuciumate. Nu prea am amănunte. Dar mi-l amintesc pe bunicu-meu, când o întâlnea: „Ce mai faci, fa, Tică, fa?” „Ei, cu bătrânețile”, ofta zâmbind cu gura știrbă Mămicu. „Tot singură și nesărutată?”, se interesa pișicher bunicul, făcând probabil aluzie la cine știe ce istorii amoroase din tinerețe. După moartea soțului, Mămicu s-a mutat la bătrânețe la fiică-sa. „Acuși o să-ți fac loc în casă”, spunea glumind mătușa Tinca lui nea Fănică, ginerele, adică „o să mor”. Dar n-a lăsat loc în casă prea curând, a trăit mult. Se tot pregătea de moarte și nu mai murea. Se spovedea, se împărtășea – zicea că de moarte. A fost o problemă cu mormântul, deoarece nu mai era loc lângă Toader, bărbatu-său. Atunci s-a propus soluția înmormântării deasupra lui. Vrea? „Lasă, mămicule, că-i bine așa. Toată viața am fost dedesubt, să mai stau și eu deasupra”.
Așa era Mămicu. Lua viața în ușor.
*
La șapte ani după moarte au dezgropat-o, cum era obiceiul pe atunci (acum obiceiul este socotit profanare), pentru ca oasele să fie prohodite din nou, la fel ca la înmormântare. Fiind făcut din lozbe groase de stejar, sicriul nu putrezise decât puțin, iar nenea Fănică l-a putut aduce acasă. Și aici trăsnitul de nea Fănică a ridicat cu furca din sicriu scheletul mătușii Tinca. Ținând scheletul în furcă, nenea Fănică a început să-l spele cu un furtun. Sub jetul puternic de apă, scheletul mătușii Tinca a început să salte din toate oscioarele. Și nenea Fănică: „Ia uite, bre, cum joacă baba! Nu se mai satură nici acuma. Hopa-hop, hopa-hop!” Iar neamurile și megieșii se prăpădeau de râs și-și făceau cruce.
Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).
Radule, uşor-uşor văd că refaci satul copilăriei din memorie şi tare bine îţi iese!
Şi bunica avea „stai ca o cloşcă” şi mai folosea, „nu mai zace ca o şarlă”. Şarlă cred că definea un câine f. leneş :)
Imagine arhetipală conturată din cuvinte bine alese – acest sat al lui Radu Părpăuță cu fiecare capitol citit este pe cale să devină mitic. Într-adevăr poate numai așa, prin scris vom mai reuși să păstrăm bogăția frumoasei noastre limbi – ce păcat de atâtea cuvinte și expresii frumoase care mor încetul cu încetul. Mie îmi plac mult și regionalismele chițorlan – cârtiță hogeac – coș de fum, hodorogea-făcea zgomot auzea câinii lătrândă…. să ne astrucăm în casă că s-a mohorât cerul la nord etc. Mi-am și propus să le notez dar de câte ori ajung la Măneciu mă iau cu altele și uit.
Da, Cornele, se înfiripează și a început să mă pasioneze. Deja am făcut modificări la acest text, ameliorări sper.
Cotarlă, șarlă (șarlă în argou înseamnă și om ipocrit, viclean), jigodie, jiganie,javră, păhaie, potaie, cotei. Iar soția mea zice pichirei la câinii ăștia mici, de rase amestecate.