Mergeam pe strada unui oraș pustiu, într-o sâmbătă dimineața. Pescăruși și porumbei se luptau pentru resturile de chipsuri și cutiile de pizza din tomberoane. Țipetele lor mi se repetau în minte mai tare decât decibelii sistemului audio din clubul de unde mă întorceam și care îmi suna mai departe în urechi, ca o muzică care îmi acompania pașii pe trotuar. Mi-am lăsat memoria să îmi plutească la fel ca una din păsările cu o bucată de gunoi în plisc și deodată m-am trezit pe o plajă. Toată lumea era amețită și se mișca pe ritmurile ordonate de DJ. Dansau nebunește, ca roboți scurtcircuitați, mișcare hipnotică în ritm hipnotic, transpirând din greu, cu fețele contorsionate într-o plăcere sexuală falsă.
NIMIC NU ARE SENS.
În jurul meu sunt oameni care caută oameni, amestecați printre oameni. Oameni sărută oameni, ling oameni, sug oameni, fut oameni, într-un schimb comun de organe. Oameni dependenți de oameni, căutând prin alți oameni să se repare rapid. Oameni care își păcălesc viețile pe beat-ul progresiv al tobelor, merg înainte și repede, ajung la capăt și mor brusc, fără ecou.
NIMIC NU A AVUT SENS NICIODATĂ.
Începeam să am un sentiment de gol în stomac. M-am decis să mă întorc de pe tărâmul memoriei în așa-numita lume reală. Am continuat să merg într-o lume făcută din mașini parcate, semafoare, stații de autobuz goale și afișe publicitare. Am ajuns în apartamentul meu și m-am dus direct în pat. Am stat cu ochii închiși ore întregi.
NU POT DORMI.
Dansez și eu pe ritmul lumii tehno, viața mea naufragiază de la o oră la alta la o viteză accelerată, zilele se pierd ca niște cântece neremixate. Sunt și eu plin cu incoerență și văd măreția neprovocată a furiei și supărării. Drogurile nu îmi dezvăluie secrete metafizice. Ele nu îmi răspund la nici o întrebare dar le iau oricum. Trag pe nas, înghit pastile, sug cristale și pentru o secundă cred că o să dispar pur și simplu înainte de următoarea respirație.
Mă ridic din pat.
Mă târăsc până la toaletă. Îmi spăl mirosul de fum, de transpirație, de alcool și de parfum, mirosul umanității, de pe piele. Mă uit la apă cum se rotește și se scurge în canalizare. Este o metaforă a vieții mele într-o cursă de șoareci, dar sunt prea fraier ca să îmi dau seama. Încerc să îmi dau jos lenea de pe oase. Arunc pe mine un tricou și niște blugi și sunt gata de plecare.
Sunt din nou pe străzi.
Soarele strălucește după un strat subțire de nori și toate semnele îmi arată o nouă zi. Străzile sunt pline și deodată, oamenii nu mi se par mai deosebiți ca păsările care ciugulesc din gunoi. Simt că știu ceva ce ei nu știu. Nu sunt sigur ce este acest ceva, dar nu îmi voi pierde timpul chinuindu-mă să aflu.
Aud muzică după colț.
De la distanță îmi pot da seama că se aude un clarinet și poate o trompetă sau un trombon. Mă întreb ce dracului se întâmplă. Răspunsul este la câțiva pași: câțiva soldați cântă la o audiență formată dintr-un om bătrân, câinele lui și câțiva copii. Nu știu de ce, mă înfurie. Mai demult am citit că fiecare persoană are un criminal psihopat în interior și mă întreb dacă în curând îl voi găsi pe al meu. Aș putea să încep de acum. Din nefericire pentru ziare, nu îmi doresc să omor pe nimeni, nici pe mine măcar. Criminalul meu în serie va rămâne prizonier în imaginație.
Am nevoie de o gumă de mestecat.
Am descoperit că mestecatul gumei este un obicei asemănător cu energia consumată când dansezi ca un maniac. Nu sunt cluburi deschise la ora aceasta. Mă duc spre un chioșc. Pe ușă, un afiș publicitar îmi spune despre un concert punk. Urăsc muzica punk. Urăsc punkării. Le urăsc hainele și felul cum se plâng tot timpul despre societatea care îi hrănește și îi suportă pe străzi, murdari și bând berea cumpărată cu banii părinților. Urăsc felul cum se strâng în găști. Sunt atât de plin de ură acum, că semăn cu unul dintre ei. Nu voi mai trece vreodată pe la acest chioșc.
Îmi iau guma de mestecat și merg spre restul zilei mele, mă mișc teleghidat de pe o stradă pe alta. Sunetul orelor trecute îmi spune că mă voi întoarce acasă cu sufletul încărcat și buzunarele goale. Măcar am promisiunea că adevărata mea viață începe la miezul nopții.
naufragiat prin lumea cuvintelor…
Hmm.. pe final, mult prea calm pentru un tip care da pe dinafara de ura. Uite, eu sint f calm acum dar as scrie asa:
” Urăsc muzica punk. Urăsc punkării. L-as lua pe unul acum de cap, i-as impinge guma de mestecat in sus pe nari si i-as scote-o pe gura. L-as tine de belciugul infipt in nas si l-as tiri dupa mine pe ritmul ala timpit de Prodigy pe care topaise ca un cretin pina atunci. M-as duce la ma-sa acasa, as suna la usa si i-as spune ce vaca nenorocita e daca a hranit atitia ani un retardat care-si acopera gitul cu tatuaje fara sens de gretoase si cum de poate sta la masa cu fiu-su fara sa verse?” Etc etc
RE: Carmen – Iti multumesc :) Simt si eu ca trebuie sa revin pe text.
RE: Cornel Balan – O, nu, in nici un caz, eu nu m-as exprima niciodata asa. Mi se pare exagerat.
@ Marin Codrut, Scuze, am inteles gresit, credeam ca e vorba de un personaj frustrat. Acum inteleg ca de fapt esti tu. Intr-adevar, nici eu nu m-as exprima asa, dar un personaj de-al meu, oricind. Depinde de situatie, de cine este, etc. Trebuie sa poti scris si ca un criminal si ca o mama.
Mă întreb ce dracului se întâmplă = As vrea ca cineva sa-mi poata explica ce dracului se intimpla?! (parca ar suna nitel mai cu „feeling”).
Chiar, zic si eu, as fi curios de ce se intimpla dupa 12 noaptea :)
In rest, cele bune si spor la scris in continuare!
Textul e o stare, este descrierea unei stări de fapt.
Construit din fraze scurte, el reușește să atragă atenția cititorului până la un punct, însă în unele locuri, din păcate, suferă la construcție.
Spre exemplu, avem ”câțiva soldați” care ”cântă la o audiență”, motiv pentru care ne imaginăm audiența ca un instrument; avem a treia frază a textului fără nici un sens:
Țipetele lor (nu știu dacă păsările au capacitatea de a țipa) mi se repetau în minte mai tare decât decibelii (pot decibelii să fie mai tari sau mai slabi?) sistemului audio din clubul de unde mă întorceam și care îmi suna (păi ce suna acum, clubul? – ai pierdut subiectul!) mai departe în urechi, ca o muzică care îmi acompania pașii pe trotuar.
Mai avem cel puțin una de genul: Am descoperit că mestecatul gumei este un obicei asemănător cu energia consumată când dansezi ca un maniac. Mă întreb cum poate fi asemănat un obicei cu o energie. Chestia asta are un nume în lingvistică pe care nu mi-l amintesc acum, dar care constă practic în realizarea definiției din dicționar: un substantiv trebuie explicat cu un alt substantiv, un verb cu un alt verb și așa mai departe.
Cam la asta ar mai fi de lucrat. :)
NU mi-am propus sa scriu corect si clasic si NU sunt de acord cu tot ce spui. Daca eu vreau ca pasarile sa tipe, vor tipa, daca vreau sa stea de vorba pasarile, vor sta de vorba. Ai citit literatura absurda? Daca nu ai inteles ce am vrut sa spun cu guma de mestecat, reciteste cu mai multa atentie, te rog. Sistemul audio imi suna mai departe in urechi, cred ca este evident lucrul acesta, dar pot schimba suna in sunau si atunci se va intelege ca este vorba de decibeli, ma gandesc. Multumesc pentru intentie. Sfatul meu este sa nu vezi literatura ca pe ceva care TREBUIE sa urmeze niste reguli si unde totul trebuie sa aiba LOGICA si sa fie CORECT. Nu m-au suparat observatiile.