Am lecturat acest roman (mai puțin răspândit la noi în țară: apărut anul trecut la RAO) de Patrick Modiano pentru că, deși toate romanele sale sunt construite în jurul a teme principale precum memoria, ignoranța, sentimentul de vină, identitatea, acesta este cel care conține poate cele mai multe elemente autobiografice. Citirea acestui volum înaintea tuturor celorlalte va înlesni mult, consider, apropierea cititorului de proza acestui scriitor.
Desigur, nu exclud posibilitatea să se întâmple contrariul: cititorului să nu îi placă romanul și să îl elimine pentru totdeauna pe Modiano de pe lista de lecturi. Însă chiar dacă lucrarea poate avea lipsurile ei, există în structura sa elementul acela care te va face curios să vrei să citești mai mult din ”repertoriul” autorului. Oricum ar fi, dacă e să ne imaginăm toate romanele lui Modiano cuprinse în același volum – unic, enorm – Un pedigri ar putea constitui prefața, semnată de însuși autorul.
Din punct de vedere cronologic, Un pedigri povestește viața lui Modiano de la nașterea sa și până la momentul în care va scrie primul său roman (la douăzeci și unu de ani). Însă cel puțin în prima parte a poveștii, protagoniștii sunt de fapt părinții săi, un evreu cu origini italiene și o belgiancă, ce se întâlnesc la Paris în anii turbulenți ai Celui de-al Doilea Război. Patrick personajul (la fel ca și Patrick autorul) se naște în 1945, în apropiere de Paris, iar copilăria sa este marcată de distanța și indiferența părinților săi. În special figura tatălui, un evreu ambiguu, victimă sigură a nazismului însă care, arestat în 1943, se prestează la orice pentru a supraviețui, va constitui un punct de reper important al scrierii. Figura paternă îl obsedează în permanență pe Modiano în acest roman, ca și în altele de altfel. Tatăl are multiplă identitate, este mereu distant și rece, învârte afaceri dubioase, este căutat în permanență de poliție, trăiește cu diferite femei și călătorește mult. Față de Patrick manifestă o autoritate psihologică, îl închide în diferite colegii și licee, vrea să-l înroleze în armată împotriva voinței sale. Se consideră responsabil de educația fiului în aceeași măsură în care (scrie Modiano) un mafiot fără educație ar finanța studiile fiului său, convins de faptul că acesta este cel mai bun și mai important lucru pe care îl poate realiza. În schimb, ceea ce îi lipsește lui Patrick în arcul de timp ce îmbrățișează copilăria și începutul adolescenței sale, este afecțiunea, discuțiile tuppertù în regim de confidență. Întrebările pe care le are nu îndrăznește să le pună părinților: vor rămâne fără răspuns (în ciuda tuturor cercetărilor pe care le va face ulterior pentru a încerca să înțeleagă cum era viața lor de atunci) pentru totdeauna. Cuplul mamei și al tatălui nu va fi de fapt niciodată un cuplu în adevăratul sens al cuvântului. Viețile celor doi sunt, în roman, aproape paralele, rareori intersectându-se pentru scurte și precipitate momente.
Despre spațiul scrierii: în principal, Parisul anilor de după război, deși tânărul Patrick vizitează Austria și Anglia și este nevoit (din restricții economice sau din voința tatălui) să călătorească și să locuiască deseori în orășele franceze din provincie, în colegii monahale sau în casele unor persoane ”de încredere” (care, mai devreme sau mai târziu, ori sunt arestate, ori dispar fără urmă). Orașul Paris este însă descris cu minuțiozitate debordantă, spațiile urbane fiind punctual adnotate: cafenele, buticuri, bistrouri, cinematografe, restaurante, cartiere, piațete și străzi, nenumărate străzi de-a lungul cărora personajele, amintite în treacăt (deseori lipsite de trăsături faciale), se deplasează ca niște umbre ale trecutului. Aproape că te pierzi în acest amestec de nume și locuri. Modiano încearcă să reconstruiască o copilărie petrecută sub egida înstrăinării și a singurătății, în timp ce lumea înaintează pe fundal, rece și indiferentă, ca într-o peliculă de demult:
Scriu aceste pagini ca și cum aș redacta un proces verbal sau un curriculum vitae, cu titlu documentar și bineînțeles pentru a pune capăt unei vieți care nu este a mea. Nu e vorba decât de o simplă peliculă de fapte și gesturi.
Pe scurt, din masa de amintiri și documente confuze, autorul încearcă să își construiască o identitate, un pedigri:
Sunt un câine care se preface că are un pedigri.
Romanul merge citit într-o singură zi (Modiano nu iese nici de această dată din binecunoscuta amploare a propriilor scrieri) și poate reprezenta, așa cum am precizat, un solid pas inițial pentru cititorii care vor să se apropie (timid dar sigur, cum se spune) de mai vastul edificiu al literaturii laureatului Nobel.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Spre surprinderea mea un autor de limbă franceză. „Pedigriul” autorului e că poartă un nume de sonoritate italiană. Tot pronunțam în gând numele lui Amedeo Modigliani, nu ştiu de ce. :))
Reuşită recenzie, Pavel! Nu ştiam de acest autor, dar îi voi căuta cărțile. :)
Laura, un nobel, părerea mea, nu trebuie lăsat necitit. Cel puțin pentru a înțelege de ce i-au acordat premiul, mai ales (nu e cazul lui Modiano) dacă e contestat.
Și da, e adevărat că sună italian pentru că de fapt așa este, am scris-o și în recenzie la un moment dat. Prenumele e al tatălui, evreu, însă italian la origine :)
Interesant.. probabil ca ar fi trebuit sa incep cu asta de care spui. Eu am luat-o pe cea mai cunoscuta, am scris despre ea aici:
https://liternautica.com/strada-dughenelor-intunecoase-patrick-modiano/
O a doua, prea curind nu as citi :)
Si asta pt ca mi se pare mai important acum sa citesc Borges – pe care e mai jenant sa nu-l citesti decit Modiano. Pina acum nu am citit decit povestiri scurte si nici alea prea multe…
Eu am început cu asta din greșeală, Cornel, dar cred că am făcut bine, pentru că acum sunt curios (cum Un Pedigri nu m-a atras foarte mult, fiind mai mult o autobiografie literară decât un roman propriu-zis) dacă și altele sunt la fel sau cea de față e scrisă astfel doar pentru că, la un anumit nivel de notorietate, editorul îți publică cam orice manuscris.
Foarte buna recenzia ta, Pavel, m-a convins (ʘ‿ʘ) Am ezitat pana acum sa il citesc pe Patrick Modiano, dar am de recuperat cu multi laureati de Nobel.
Să zicem, Diana, că în mare măsură are dreptate Cornel în comentariul său.
Nu e fundamental să citești Patrick Modiano, chiar dacă e laureat Nobel. Alți scriitori sunt cu mult mai importanți (și, după umila mea părere, scriu chiar mult mai bine), deși nu au fost premiați cu maxima distincție. Totuși, măcar câte un volum din fiecare laureat ar fi bine de citit :)
Un film de excepţie, în regia lui Louis Malle, pe un scenariu de Patrick Modiano: Lacombe, Lucien (1974)
http://www.imdb.com/title/tt0071733/
Un adolescent ciudat, aproape autist, pentru că este refuzat de Resitenţă pe motiv că este prea tânăr, se afiliază Gestapo-ului în Franţa ocupată de nazişti, se îndrăgosteşte de o evreică şi face multe alte acte cu un curaj ieşit din comun, pentru că nu ştie ce este frica.
Tot de la Louis Malle, dacă nu aţi văzut până acum, Atlantic City, big up!!
Multumim pt recomandare, Florin!
In alta ordine de idei, ai vazut Timbuktu de anul trecut?
Da. Film frumos, despre aberația numită fundamentalism. Eu nu înțeleg, am crescut cu 1001 de nopți și asta mi-a format o părere foarte bună despre lumea arabă: civilizați, culți, iubitori de frumos. Nici nu puteau fi altfel cei care au creat asemenea povești. Ce văd eu acum însă că se întâmplă…
Filmul ala ar trebui pus pe lista obligatorie de filme de vazut atit pentru crestini cit si pentru musulmani. Asa, pe la nivelul liceului cind sint creierele inca proaspete..