Patrick Modiano s-a născut în Paris în 1945, dintr-un tată evreu-italian şi o mamă belgiancă. Tatăl păstrează secretul asupra identităţii evreieşti, reuşind astfel să nu fie arestat în timpul celebrei la rafle parisienne şi supravieţuieşte războiului practicînd comerţ la negru. Modiano a avut o relaţie dificilă cu tatăl lui, în mare parte absent în perioada copilăriei iar relaţia cea mai apropiată o are cu fratele lui, Rudy, care se îmbolnăveşte şi moare la vîrsta de zece ani. Modiano se apucă de scris imediat după terminarea liceului (nu absolvă studii universitare) şi beneficiază de ajutorul unui scriitor afluent al epocii, Raymond Queneau – un prieten al mamei sale. Queneau va fi mentorul lui şi va juca un rol important în dezvoltarea lui Modiano.
Primul roman, Place de l’étoile (1968) este primit cu mare interes. Este unul dintre cei mai prolifici scriitori francezi contemporani. Are o obsesie legată de perioada Parisului sub ocupaţie, mai degrabă cu ce s-a întîmplat atunci, cu faptele ţinute sub tăcere, şterse, identităţile oamenilor dispăruţi fără urmă, relocaţi în alte ţări pe post de refugiaţi sau decedaţi.
Criticii spun că romanele lui au în general aceeaşi topică.
Hai să încep cu sfîrşitul… ultimul paragraf din roman, traducerea mea din cartea luată de la bibliotecă.
Din reflex, scosesem din buzunar toate fotografiile noastre pe care dorisem să le arăt lui Freddie, şi printre ele, fotografia lui Gay Orlov, copilă. Nu observasem pînă atunci că plîngea. Îţi dădeai seama de asta după încruntătura sprîncenelor. Pentru moment, gîndurile m-au purtat departe de această lagună, în celălalt capăt al lumii, către o staţiune la marginea mării, în sud-estul Rusiei, unde cu mult timp în urmă fusese luată această poză.
O fetiţă se întoarce de la plajă, pe înserat, cu mama ei. Plînge fără nici un motiv, pentru că i-ar fi plăcut să se mai joace. Se îndepărtează. Deja a dispărut după un colţ de stradă – şi nu aşa dispar vieţile noastre în lumina înserării, la fel de repede ca acest necaz al copilăriei?
(al doilea “dispar” s-ar traduce motamot prin dizolvă – mie mi-a sunat mai bine repetiţia)
E, ca să zic aşa, cum ar fi trebuit să iasă “Jurnalul unui cîntăreţ de jazz” despre care am scris aici şi care a ajuns în finala concursului Augustin Frăţilă, 2014. Tot povestea unui tip care suferă de amnezie, deasemenea la persoana întîia, cu diferenţa că personajul principal nu este fost cîntăreţ de jazz, ci fost detectiv. Un alt exemplu binecunoscut “beneficiar” al acestui gen de idee ar fi filmul Memento, dar pentru că nu despre filme vorbim aici vă dau link-ul (în engleză) la povestea scurtă pe baza căruia s-a făcut filmul. Practic, Cristopher Nolan s-a lansat chiar cu acest Memento, în 2010, al cărui scenariu îl şi semnează, după povestea fratelui: http://www.esquire.com/entertainment/books/a1564/memento-mori-0301/
Pe tot parcursul romanului, personajul principal, Guy Roland se află într-o continuă căutare a identităţii sale.
În urmă cu zece ani, Guy şi-a pierdut complet memoria, iar de atunci a lucrat la o agenţie de detectivi particulari. În caz de vă întrebaţi cum de l-au angajat… ei bine, amnezia lui Guy are de-a face cu memoria pe termen lung. Un cititor inteligent (hai să nu mă dau exemplu ☺ ) poate deduce imediat că un accident petrecut în urmă cu zece ani i-a cauzat “ştergerea” completă a tot ce fusese înainte.
Romanul începe cu o pensionare: fostul şef a lui Guy, şi patronul agenţiei de detectivi, iese la pensie. Biroul se închide. Rămas deocamdată fără ocupaţie, dar contînd încă pe suportul contactelor care îi pot da informaţii, pentru prima oară, Guy are timp din belşug pentru a se lansa, literalmente, în această investigaţie a vieţii sale. Investigaţia porneşte pe o pistă foarte fragilă: cineva îi spune că l-a văzut cu mult timp în urmă în compania unui anume anturaj. Căutările îl duc în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial, în direcţia unor emigranţi ruşi de familie bună, stabiliţi la Paris. Acţiunea “prezentului” e indicată în anul 1965 (sau 1955? – am uitat).
La început, stilul poartă amprenta factualului, în foarte multe zone relatarea este parcă complet lipsită de emoţie – emoţie, care subliniez, este firesc să nu existe atunci cînd lipsesc complet amintirile, şi prin urmare orice ataşare de trecut.
Povestea decurge deci ca o anchetă poliţistă, una destul de bizară, iar elementul bizar este ingredientul principal care te îndeamnă să continui lectura. Pe lîngă curiozitatea de a afla cine naiba este de fapt acest Guy (în engleză… ar fi “just a guy”, nume sugestiv, care merge perfect) eşti însoţit în permanenţă de o nostalgie faţă de trecut. Ca cititor, fără să vrei, te gîndeşti la trecutul tău. Dacă eşti tînăr (ca mine ☺ ) te gîndeşti la trecutul bunicilor sau străbunicilor tăi. În urma fiecărei persoane rămîne ceva, undeva. În urmă cu un secol, rămîneau fotografii alb-negru, scrisori, jurnale, în prezent sînt înregistrările video şi e-mailurile. (Te întrebi cum ar arăta un roman a la Modiano scris din perspectiva noului).
Cum spuneam, ancheta porneşte cu foarte puţină informaţie, cum chiar însuşi numele personajului, Guy Roland, este o identitate furnizată de către fostul şef, demult, la angajare.
Pornind de la două poze vechi, a ce scria pe spatele lor, dar şi a relatărilor imprecise a unor persoane cărora le prezintă aceste poze, Guy crede la început într-un trecut al său desfăşurat în mijlocul unor refugiaţi ruşi. Apoi crede că de fapt trecutul ar fi legat de un actor de la Hollywood al cărui companion fusese. Mai departe, ancheta îl conduce în direcţia unui diplomat, Pedro McEvoy care s-ar părea că lucrase pentru ambasada Dominicană – dar nu cumva sub această identitate se ascunde o cu totul altă persoană? Un evreu grec, fost investitor la Bursă, însurat cu o manechină, care se refugiase într-o staţiune liniştită din Alpii Francezi pentru a aştepta deznodămîntul războiului?
Ce anume oare a cauzat pierderea de memorie?
Şi mai ales, încearcă Modiano să facă o paralelă subtilă între amnezia personajului principal şi uitarea voluntară, conştientă pe care o vor “practica” parizienii imediat după încheierea războiului, încercînd să uite cooperarea cu naziştii şi participarea tacită la Holocaust?
Nu vreau să mă aventurez să dau răspunsuri. Vă invit pe voi să citiţi cartea şi eventual să răspundeţi aici prin cîteva comentarii…
O recomand? Da, pentru atmosfera unică a primelor 80 de pagini, consider că această carte trebuie citită. În plus, este cel mai cunoscut roman al lui Modiano, cel cu care a luat premiul Goncourt. Cartea este de dimensiuni reduse, sub 200 de pagini rarefiate, cu mult dialog, şi e posibil ca scrierea acestor impresii de lectură să-mi fi luat mai mult decît lectura în sine ☺.
Impresie de final? Nu-mi pot opri gîndul că explicaţia succesului acestui gen poate fi căutată în obsesia noastră (a speciei în general) pentru morbid. Poate greşesc.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Observ ca Modiano n-are nicio carte care sa depaseasca 200 pagini – cel putin dintre cele traduse in romana. Eu am citit de exemplu Dora Bruder si mi s-a parut mai mult nuvela decat roman. Era cam pe acelasi subiect ca aici, scrisa intr-un stil jurnalistic. Nu prea m-a convins, dar voi mai face o incercare.
Modiano spunea într-un interviu, Damian, că nu poate scrie mai mult pentru că își pierde concentrarea și atenția. Așa că încearcă să reducă totul la esențial în fiecare carte. Să fac o paralelă, așa face Alessandro Baricco în Italia. Poate fi înșelător însă, dacă te uiți pe bibliografia unui astfel de scriitor, să îl crezi prolific, văzând că are la activ zeci de cărți care de fapt ar încăpea în 4 volume de câte 500 de pagini (exemplu aproximativ).
Sincer sa fiu, nu m-as fi apucat de el daca nu lua premiul Nobel. Ca si tehnicalitate, in romanul asta la un moment dat personajul principal isi aduce aminte in sfirsit tot ce se intimplase. Si cind povesteste partea respectiva, dintr-odata sint dupa parerea mea foarte multe detalii (cum fusese si „la prezent”), dar mie mi-ar fi placut sa tina putin povestea in ceata.
Si acum, din The New Yorker:
„The five years that followed his baccalaureate were “my novelistic motor,” Modiano told the French magazine Les Inrockuptibles in 2012. Estranged from his family, he roamed around Paris, selling books to make money; he learned to copy the handwriting of famous writers like Paul Valéry and Alain Robbe-Grillet and forged them.”
Adica falsifica autografele alora sa faca bani. Trebuie creditat pt curajul ca spune asta acum, la batrinete!
And:
„Boulouque, who is currently a post-doctoral fellow in Jewish Studies at the University of Pennsylvania, told me that in his three dozen or so novels Modiano has returned again and again to the same themes: the pull of the past, the threat of disappearance, the blurring of moral boundaries, “the dark side of the soul.” Modiano, she told me, believes that “the novelist has an ethical duty to record the traces of the people who have vanished, the people who were made to disappear.” It will not have escaped the attention of the Nobel committee that Modiano’s win comes at a time when anti-Semitism in France is on the rise, as is the rate of French Jews’ emigration to Israel. The fear that French Jews are not safe in their own land, that French Jewish culture may vanish, is once again palpable, and real.”
Deci: „Autorul are obligatia morala de a inregistra „urmele” oamenilor care au disparut, oamenilor care au fost fortati sa dispara”.
Ei? Este ca ati ramas cu gura cascata? :)