Filmul, câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film străin al anului 2014, este despre înțelegerea sensului vieții la care ajunge un jurnalist al presei mondene din Roma, în pragul aniversării a șaizeci și cinci de ani. Jep Gambardella a scris un roman în tinerețe și a iubit o fată când avea douăzeci de ani. Cine nu iubește o fată la douăzeci de ani? Nimic special. Numai că biografia lui Jep ne este prezentată exemplar. Romanul lui a avut pe vremuri succes, fata l-a iubit, dar el avea alte planuri. El dorea să cucerească Roma. Nu ca Attila, cu forța armelor, el voia să ajungă regele petrecerilor mondene ale Orașului. Voia nu doar să participe la petreceri, el voia să devină stăpânul lor. Să le distrugă sau să le glorifice. Și, în calitate de cronicar monden de succes, a reușit.
Viața lui a fost un șir neîntrerupt de nopți strălucitoare, cu spectacole, cu muzică, alături de femei frumoase. Palate și grădini superbe îi erau deschise la orice oră. Faptul că nu a mai scris nici o carte din tinerețe, sau că iubita lui l-a părăsit după unul sau doi ani, nu l-au marcat, aparent. Regretul pentru viața trăită în zadar iese însă la lumină în mod intempestiv abia când află de la cineva că fosta lui prietenă murise în urmă cu un an. Contrastând bizar cu viața indolentă, în lux și risipă, dusă de Jep și companionii lui, între ei își face apariția la un moment dat, spre finalul filmului, o călugăriță centenară, un fel de mumie vorbitoare, care doarme pe jos și comunică cu animalele. Așteptată să dea un interviu, călugărița spune doar atât: când eram tânără eu am făcut un legământ de sărăcie. Despre sărăcie nu poți vorbi, ea trebuie trăită.
Filmul nu se sprijină pe o poveste închegată, ci este o succesiune de momente oarecum disparate. Fragmente de discuție mai lungi sau mai scurte, întrerupte uneori destul de brutal, lasă spectatorului nenumărate puncte de suspensie pe care acesta se vede nevoit să le umple singur. Filmul este din acest punct de vedere dificil de urmărit. Ideile cinematografice sunt exprimate prin imaginea elegantă, unghiuri interesante, panorame largi. Cadrul cu flamingii care poposiseră pentru o scurtă odihnă în lunga lor migrație, chemați de „sfânta” în balconul lui Jef, este de neuitat. Lunga scenă de deschidere a filmului, un periplu prin Roma, văzută prin camera inteligent condusă de Sorrentino, este de asemenea memorabil. Interpretarea actorului Toni Servillo, în rolul lui Jep Gambardella, este de o extraordinară finețe și expresivitate. Sentimente ca melancolia, regretul sau compasiunea se văd pe chipul lui Servillo într-un mod unic, memorabil. Practic întregul film se sprijină pe rolul acestui actor și pe imagine. Este ceea ce rămâne în minte după ce filmul s-a sfârșit.
Ce este, până la urmă, Marea Frumusețe? Cred că se găsesc pe undeva, prin dialoguri, câteva cuvinte care să explice asta. Dar poate că scena flamingilor este cheia care ne descuie sensul filmului. Marea frumusețe nu este a Orașului, cu palatele și grădinile și petrecerile lui strălucitoare, ci este ascunsă, este a sufletului, și este permanent alături de noi. Trebuie doar să știm să o chemăm…
La grande bellezza este un film elegant, de idei, un film puternic, de mare clasă. A fost comparat pe bună dreptate cu filmul lui Fellini, un fel de La Dolce Vita pentru secolul 21.
…………………………………………………
Titlul original: La grande bellezza
Regia: Paolo Sorrentino
Premiera: 21 mai 2013, Italia
Durata: 2 h 21 m
Genul: dramă
Distribuție: Toni Sevillo, Carlo Verdone
Notă film: [s3r star=10/10]
https://www.youtube.com/watch?v=vxWdwx5Hkiw
Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.
O alegere foarte buna. Nimic de povestit, trebuie vazut.
Deci te-a captivat și pe tine filmul. Intuiam eu că vei avea doar lucruri bune de spus despre el.
Nu mă așteptam să scrii recenzia așa repede totuși :)
Merci!
Am scris-o repede pentru că, paradoxal, am foarte multe lucruri de făcut în agendă, deși, din nou paradoxal, se presupune că ar trebui să fiu în vacanță. Fiindcă tot m-am luat cu filmele, trebuie să spun că mi-am propus să mă uit la integrala David Lynch, cunoscut pentru atmosfera bizară din Twin Peacks, dar asta ar fi cea mai soft realizare a lui. În filme ca Eraserhead, Mulholland drive, Lost Highway, visul și reveria ocupă mai mult de jumătate din timp, iar trecerile de la timpul real la timpul amintirii sau al visului sunt extrem de fluide și insesizabile. Visul se amestecă cu realitatea într-un mod care face din aceste filme un ghem de paradoxuri și enigme.
Dar asta este un procedeu foarte vechi și utilizat în cinematografie.
În Câinele Andaluz (Bunuel, 1929), plonjarea în imaginar se realizează prin despicarea – la propriu – a unui ochi. În Cabinetul dr. Caligari (Wiene, 1920), plonjarea în timpul amintirii se realizează prin înlocuirea decorului realistic cu cel desenat în stil schizoid, cu pereți strâmbi.
În La grande Bellezza, personajul Jep adult se scufundă în mare ca să se dea la o parte din calea unei șalupe în viteză care venea spre el, iar când revine la suprafață, revine sub chipul tânărului de 18 ani din amintiri.
Toate subterfugiile astea fac parte din limbajul cinematografic. Ca orice artă, și filmul este o comunicare sintetică. Pe durata de o oră și jumătate cât durează un film, pe toate canalele disponibile un șuvoi de informații (vizuale, auditive, dar mai ales intelectuale) vin dinspre ecran și ne bombardează.
Primul lucru care-mi vine în minte când încerc să-mi amintesc filmul sunt scenele alea hipnotizante cu muzică disco (iar eu n-ascult de obicei genul ăsta de muzică). Abia pe urmă, încet, prinde contur personajul. Este un film sugestiv, care și-a meritat Oscarul, chiar dacă mi s-a părut că „The Hunt”, nominalizat în același an, era cel puțin la fel de semnificativ. Dar imaginea și toate celelalte detalii fac din „Marea Frumusețe” o poveste mai bine spusă.
Pasul unu azi: am luat deja filmul.
Pasul doi: maine sa-l vad.
Apoi revin cu un comentariu!
E despre promiscuitate, trairea vietii fara ideal (sau macar o ocupatie care sa te faca util), despre amici cu care te inconjori fara sa ai nimic in comun, „prosteala” in arta (fazele alea sint dementiale :) ), blazare, neacceptarea batrinetii ca si-o conditie naturala de neevitat. Haosul, zapaceala, fetele actorilor batrini care fac pe tinereii, totul formeaza un cadru perfect, as zice de data asta cadrul e mai important decit povestea.
Merita sa fie vazut, merci pt recomandare!
Florin, oare Zorba Grecul nu este pe aceeasi idee dar prezentata din perspectiva exact opusa? Ma gindeam la asta azi in timp ce conduceam…
Nu mai țin minte Zorba Grecul, nu l-am mai văzut din copilărie, dar am recitit cartea destul de recent. În carte, Zorba este în puterea vârstei (40-50 de ani), este un om voluntar, optimist, sincer, curajos. Vine în opoziție cu intelectualul măcinat de incertitudini existențialiste. El vine și dă un rost existenței acolo unde exista o fundătură de natură metafizică, nu morală.
Am revăzut alaltăieri La Dolce Vita, filmul despre care se spune că este foarte apropiat. Așa este. L.D.V. este o succesiune de scene de la diverse petreceri fără legătură între ele, beții, vome, sinucideri, drame conjugale, copii uciși în pătuț, părinte bătrân care își refuză bătrânețea aflat în pragul deznădejdii, iar printre toate astea ziaristul de scandal Marcello pășește calm și dezinvolt, pentru că, spune cineva în film, Roma nu se teme niciodată de nimic. Dar parcă și în la grande Bellezza este o replică de genul ăsta.