Exantematicii

La marginea satului e un cimitir.
Puține lucruri aduc mărturie despre cei îngropați aici. Au murit de tifos exantematic în timpul Primului război mondial, când trupele române, copleșite de trupele Puterilor Centrale (în urma incapacității aliaților de a le ajuta și a trădării Marelui Cartier General rus), și mase mari de refugiați s-au concentrat în Moldova. Subalimentarea, de fapt, s-o spunem pe-a dreaptă – foametea, lipsa de locuinţe, mizeria şi neajunsurile de tot felul au creat un teren propice pentru germinarea şi răspândirea    tifosului exantematic.  Sărmanii soldați scăpaseră cu viață din lupte crâncene și au venit să moară aici. Tifosul a costat armata română mai mult decât zece bătălii.
Iarna lui 1916-1917 a fost una deosebit de grea. Prin anii 70 ai secolului trecut, mătușă-mea Marița își amintea, era copilă pe atunci,  cum soldații încartiruiți în sat mureau ca muștele. S-au cărat toată iarna cu sania stive de morți, pe care i-au îngropat în cimitirul ad-hoc din afara satului, de la marginea drumului. Conducea sania un soldat, Ilie pe nume. Ilie nu se temea că o să ia boala, spunea că el a mai avut tifos. Plus că ce-i rău nu piere, râdea el cu dinții gălbejiți. Când vedea pe câte unul rebegit și gâfâind sleit, Ilie îl împungea cu codiriștea și zicea: „Mâine-poimâine te iau și pe tine, neamule, la preumblare: Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”, lungea Ilie sunetele a cântare bisericească și râdea răgușit. Într-o zi Ilie l-a văzut și pe Marin din sat de la el că tușea. Flăcăiseră împreună. „Cum ți-e, mă Mărine m’?” „Greu, Ilie, răsuflu ca un cal cu tignafes.” „Ș-atuncea ce-ai mai ieșit afară, Marine?” „Horcăie doi în casă și nu pot să dorm, că tot îmi vine să dorm. Da’ nu mai moare ăștia, să pot dormi!” „Nu mai calci tu iarba verde la primăvară, mă Marine m’!” „Dumnezeu știe, Ilie m’. Tot mi se pare că tavanul se depărtează sus-sus. Și pe urmă mă afund jos-jos, ca atunci când am fost noi cu barca lu’ nea Ion la știucă și ne-a prins furtuna. Ți-aduci aminte?” Ilie și Marin erau din același sat de lângă Brăila.
Pe Ilie îl mai ajutau doi, care umblau tot timpul beți, ziceau că așa fuge boala. Apucau mortul înghețat bocnă, unul de umeri și celălalt de picioare, și huștiuliuc! în sanie. Clopotul de la biserică nu mai prididea să bată. Oamenii își făceau o cruce repezită, ca și cum ar alunga muște, și gata! La cimitir! Ofițerii vorbeau și dădeau comenzi de afară, nu îndrăzneau să treacă pragul caselor, fiindcă le era frică să nu ia boala sau păduchi. Văzând atâta durere, maicile, devenite surori de caritate, nu mai rezistau. Multe erau tinere, din familii „de condiție bună”, și nu știau cum să întâmpine boala și hâda moarte. Hiena cu bale de sânge a războiului le mușca adânc, le omora cu zile. Unele chiar s-au sinucis. Cele mai multe însă își înghițeau lacrimile, își împietreau inimile și mergeau mai departe. Când nu mai puteau să îndure, se ascundeau, bietele, prin grădini, prin alte locuri retrase și își plângeau amarul lor și amarul celorlalți. Se duceau doctorii după ele, le mângâiau, strângându-le în palme capetele chiluge, căci cele mai multe se tundeau zero, fiindcă se temeau de păduchi,  le încurajau, le învățau să fumeze, spunându-le că așa le va fi mai ușor. Apoi, după ce se răcoreau puțin, gata, înapoi la treabă!
Mătușă-mea Marița povestea cum ajuta pe soldați-infirmieri la întreținerea unui foc mare la niște cazane uriașe. Ajutate de infirmieri, surorile de caritate aduceau pe niște bețe lungi rufele soldaților. Rufele erau fierte în clocote, cu leșie. Soldați-infirmieri răscoleau rufele negre pentru ca leșia să pătrundă pretutindeni și să omoare păduchii, dar și lindinii, ouăle de păduchi. Pe urmă mantalele, pantalonii și tunicile erau călcate. Femeile mânuiau dibace mașinile de călcat pline cu jar: Sfâr! Sfâr! sfârâiau mantalele ude sub fierul înroșit. Botul ascuțit al mașinilor pătrundea prin căptușeală, pe la încheieturile încrețite: Sfâr! Sfâr! Mirosul plăcut de proaspăt călcat se închircea  sub exalația de dezinfectant și petrol lampant din părul călcătoreselor. După aceea surorile de caritate cercetau amănunțit la lumină efectele călcate. Nici o lindină nu trebuia să scape! Dacă găseau sămânța albă turtită și opacă, în loc să fie rotundă și lucioasă, erau mulțumite.
Soldații stăteau goi și așteptau, căci cei mai mulți nu aveau decât un rând de haine. Mulți aveau pete roșii pe corp, semn că boala i-a atins deja. Stăteau îngrămădiți unul în altul, rușinându-se de surorile de caritate, care erau în majoritate tinere, ba și călugărițe pe deasupra. Și se rușinau mai ales de maici! Acel organ pe care-l poartă toți bărbații și care, cred ei, e semnul autorității masculine, se vădea a fi acum insignifiant, agățat aiurea, în bășcălie, de un Dumnezeu iresponsabil.
Stăteau goi și cu scrisorile de acasă în mâini, scrisori pe care le ținuseră până atunci în buzunarul de la piept al vestonului. Cei mai mulți erau analfabeți și se hotărau cu greu să dea scrisorile la vreun căprar, ca să le silabisească acesta. Țineau scrisorile la piept săptămâni întregi, până se făceau ferfeniță, până le ardeau sufletul de dorul știrilor de acasă, dar se rușinau să le dea cuiva să le citească. Recunoșteau scrisul lăbărțat și aplecat al părintelui, căci mamele sau nevestele, dictaseră acestuia câteva vorbe din inima lor, iar popa mai adăuga el ce știa că se cuvine, dar nu se încumetau să afle conținutul scrisorilor…
Să mă iertați acum de o digresiune prea puțin literară. Istoria nu are nevoie de hairstiliști, ci de cei care tund zero și ne arată chilugi, așa cum suntem cu adevărat, cu maxilarele noastre proeminente și cu toate vârtejurile de pe cap. Știu că o să sară de fund în sus scriitorii mioritizanți și politicienii lătrători, exaltând global țărănimea trecutului. Nu ne prea întrebăm cine este ţăranul? Sau, mai bine zis, cine sunt aceşti ţărani, care fac istoria? Mai sunt? Spre ce zări merg în tăcuta lor săvârşire pe pământ?Adevărul este că a existat întotdeauna o categorie copleșitoare a țăranilor săraci, a analfabeților, a celor fără educație sanitară și civică, a celor care au acumulat frustrări seculare (speculate și transformate în ură de agitprop-ul comunist, dar asta nu e tema noastră acum). Desigur, clasa productivă a țărănimii este definitorie pentru conceptul de națiune română, dar nu putem să-i cerem mereu, n-avem voie, numai mari idealuri, numai eterne calități și o iubire de țară constantă și înălțătoare. Avem voie să le cerem așa ceva?
Dar să revenim.
Soldații trebuiau să scape de bărbile aspre și crescute în neorânduială. Bărbierii, plictisiți și morți de oboseală, nu-și mai dădeau osteneala să-i săpunească ca lumea. Dădeau de două-trei ori cu săpunul pe obraz și treceau la brici. După atâtea bărbi aspre și îmbâcsite de mizerie, briciurile se tociseră și se ciobiseră în gură, așa că hârșâiau pielea înroșind-o până la sânge. Sărmanii soldați ce să facă? Se așezau pe scaun, închideau ochii și strângeau din dinți. A trece și asta! Pe lângă chinul vieții de șobolan din tranșee, era o nimică!
Urma baia. Schilavi, jegoși, cu pielea roasă de murdăria depusă de atâta amar de vreme, militarii așteptau cuminți la rând.  Apa se încălzea afară în decauville-uri și în tot felul de cazane, apoi se turna într-un butoi dinăuntru, unde se găsea și-un butoi cu apă rece. La ordin, militarii se frecau bine cu săpun, apoi li se turna apă să se curețe. De atâta mizerie scursă, apa se împotmolea printre scândurile așternute pe jos.
… Pe la sfârșitul lui martie rânjita moarte a început să-și tocească colții. Mureau mai puțini. Marin s-a făcut bine și se uita cu ochi împăienjeniți ceasuri întregi cum dă colțul ierbii, amintindu-și de spusele lui Ilie. Iar Ilie s-a îmbolnăvit pe la începutul lui aprilie. În trei zile s-a curățat.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).