Visul Hermionei

(Text înscris la Maratonul literar – februarie, 2016)

Hermiona supraveghează distrată mișcările plictisite și încete ale menajerei. Angelica și Nelu locuiau la mansardă, de peste douăzeci de ani, de la nenorocirea cu evacuarea, când proprietarii de drept intraseră în posesia apartamentului lor, pe care ei săracii îl amenajaseră și la care munciseră o viață întreagă. Uneori i se părea că fac parte din mobilier. Nelu omul bun la toate, instalator, zugrav, grădinar făcuse minuni amenajând în timp record mansarda spațioasă a vilei, pe care George le-o oferise cu generozitate. Era foarte priceput, mai și gătea când avea chef, sub supravegherea Hermionei, chiar mai bine decât Valerica, bucătăreasa bătrână din Bucovina, care venea la ei de trei ori pe săptămână. Tot el îngrijea cu devotament câinele și motanul, chiar îi iubea. Privind cum șterge Angelica paharele de cristal , de aperitiv, de vin și de apă aşezându-le tacticos în dreptul fiecărei farfurii, cum împăturește elegant șervetele brodate de damasc, pe care aranjează tacâmurile greșind ca întotdeauna ordinea și mărimea lor, uitându-se la ea pe furiș, parcă mirată că încă nu este admonestată, Hermiona se gândește că acum a rămas doar cu ei și cu animăluțele în colivia asta strălucitoare. Copiii au crescut ieșind din viața lor. Încetul cu încetul tot acest lux și programul lui George, nu au făcut decât să îi fure pe nesimțite, cu fiecare clipă, câte o fărâmă de viață. S-a petrecut atât de subtil și totuși uluitor de repede. Într-o bună zi s-a trezit că nu mai vede în George decât un străin. Copiii lor și mai ales cei doi nepoței, rămâneau singura ei bucurie. Dar de ce trebuia să i se strângă inima la fiecare întâlnire de familie, temându-se să nu apară certuri violente din te miri ce? Radu nu își ascultase tatăl, se încăpățânase să facă arhitectura după ce absolvise facultatea de arte. Avusese câteva expoziții personale, acum proiecta case de vacanță, nu o ducea prea bine, dar mereu refuzase cu încăpățânare ajutorul lui taică-su și aversiunea asta a lui, care ei i se părea inexplicabilă, îi otrăvea și mai mult viața. Hermiona lupta să păstreze aparența imaginii unei fericiri închipuite, a familiei perfecte, așa cum fusese ea făurită de prieteni și cunoscuți. Dar asta o măcinase pe dinăuntru mai mult decât ar fi fost dispusă să o recunoască vreodată.
– Nu vezi că le-ai pus invers, cum tacâmurile de friptură primele și pe urmă cele de pește? De câte ori să îți mai repet Angelico, până să pricepi? Șervetele cu broderia în afară, nu în interior! Uite, suntem în criză de timp, acuși ne trezim cu ei la ușă.
– M-am gândit eu că nu e bine, dar nu vă mai necăjiți atâta, că doar nu-s niște străini, Doamne păzește-ne și apără-ne! Parcă ar veni Papa de la Roma.
– Angelico, te rog să fii atentă la ce îți spun. Nu mai comenta, ți-am zis de atâtea ori, îmi plesnește capul, tu cu bună știință o să mă bagi în spital.
– Vedeți că am avut dreptate, verdele închis vă vine mult mai bine decât bejuliul ăla șters. Catifeaua e așa elegantă!
Se și auzise ușa de la intrare. George intrase cu pași apăsați și ca întotdeauna, cățelul se strecurase înăuntru gudurându-se pe lângă el. Hermiona îl sărută apăsat ascunzându-și enervarea. Afară era o burniță fină. Urmele de lăbuțe se imprimaseră de la ușă până la covorul bej și pufos de sub consola cu vasul de rosenthal, în care avusese grijă de dimineață să așeze trandafirii galbeni proaspăt aduși de Nelu din mica seră cochetă, de care se îngrijea cu atâta pricepere.
– Angelico, adu-mi te rog un ketonal. Îmi plesnește capul.
Era inutil să-l mai întrebe pe George cum i-a fost ziua. Îi urase ”la mulți ani” dimineață la cafea, iar el, după un sărut glacial, plecase la minister la fel de morocănos cum venise acum. Hermiona nu avea nicio putere să înlăture ura asta, care se revărsa asupra lui din toate direcțiile, chiar și din partea unor foști prieteni apropiați, dar ce o durea mai tare era că nu știa cum să stăvilească nici măcar agresivitatea și disprețul propriului fiu. Ăsta fusese destinul lui George. A avut încă din tinerețe stofă de politician. Ea îl înțelegea, nu îl condamna pentru asta. Dar atunci când trecuse de la un partid la altul începuse circul. George îi explicase că nu mai credea în principiile de stânga, că se lăsase amăgit de personalitățile, care îi ghidaseră la început cariera și de fosta lui clică de prieteni stabiliți în Franța. La un moment dat s-a simțit mai apropiat de liberali. Pe urmă a urmat cireașa de pe tort și ăștia toți s-au unit unii cu alții într-un fel de struțo-cămilă, acel odios USL. De atunci Radu a devenit de nerecunoscut dezlănțuindu-se cu o ură furibundă asupra lui taică-su. Au început să se jignească reciproc. Se întâlneau cu cele mai bune intenții și se despărțeau dușmani. Asta se repeta invariabil pe nervii Hermionei, o duminică pe lună, apoi de Paște, de Sf. Gheorghe, de Crăciun, și la fiecare sfârșit de noiembrie, de ziua de naștere a lui George. Radu și Simina, acum stabilită în America, nu erau recunoscători pentru nimic, nici pentru casa de vacanță, nici pentru studiile în străinătate pe banii părinților, nici pentru mașinile scumpe primite la majorat. Ba din contra, le urau considerându-le un handicap, o barieră în calea normalității. La ultima masă de familie, Radu țipase că îi fusese frică să curteze fetele în liceu de teamă să nu fie privit ca un sac de bani, din cauza blestematei cariere politice a lui George. Superioritatea mucalită cu care George răspundea tuturor atacurilor îl scotea și mai mult din fire pe Radu.
Se auzi soneria. George încă se schimba în dormitor. Angelica se duse să deschidă. Au năvălit lăsând tălpi mari și negre pe covor. Au pupat-o în grabă. Radu și Irina erau agitați și îngrozitor de urât îmbrăcați cu blugii ăia sfâșiați, de parcă îi atacase cineva pe stradă.
Îi oferi un pahar de Whisky lui Radu, iar Irinei unul de coniac, ca de obicei. George coborî încruntat. Avea cravata de mătase cadou de la ea, de anul trecut. Era încă un bărbat frumos. Se mai îngrășase, tâmplele îi încărunțiseră, dar ochii albaștri rămăseseră la fel de limpezi și de profunzi. În timp ce îl pupau urându-i la mulți ani, Hermiona se gândi așa dintr-o dată, la basmul copilăriei ei cu Frumoasa din pădurea adormită, unde toți curtenii rămăseseră împietriți, iar pădurea se transformase într-un uriaș mărăciniș de nepătruns. Așa i se părea acum și casa lor, încremenită în așteptarea unei mari schimbări, care ar fi trebuit să îi trezească pe toți la viață, dar care nu venea niciodată.
Nici nu apucase Angelica să aducă primul fel, că Radu deja țipa.
– Dar chiar ești inconștient, chiar nu îți dai seama ce se întâmplă în jurul tău? Nu pricepi că puteam să fiu și eu acolo, sau Irina, sau nepotul tău iubit?
– Dan nu frecventează astfel de spelunci.
– Ai impresia că dacă e ziua ta o să îți permit aberațiile și nesimțirea ? Ai îmbătrânit degeaba, gândindu-te doar cum să te îmbuibi. Speluncile astea unde se distrează lumea, ție și altora ca tine li se datorează, asta le oferiți voi proștilor, împreună cu sticla de ulei și găleata galbenă de plastic.
– Potolește-te. Nu-ți permit să-mi mai vorbești așa. Am fost zilnic la spital. Nu te lăsa isterizat de ce spun unii și alții. Astfel de situații se gestionează cu stăpânire de sine. Crezi că dacă urlăm ca descreierații și ne dăm de ceasul morții rezolvăm ceva? Sunt eu proprietar acolo? Am adunat eu cu inconștiență lume peste capacitatea sălii? Am șpăguit eu pe cineva pentru autorizații? Atunci de ce sunt eu mereu ăla vinovat în ochii tăi? Nu știți să vedeți mai mult de lungul nasului. Și Miles Davis a cântat la New York într-un club dintr-un subsol nenorocit. Aia era muzică, frate! Astfel de locuri sunt peste tot în lume.
– Da, prin anii ’50. Tată, acolo au murit oameni în chinuri groaznice. Speluncile astea cum le zici tu, există sub ochii voștri. Tu faci parte din guvernul ăsta de rahat. După atâtea zile încă mai mor oameni pe capete. Prietena Irinei are arsuri pe tot corpul. Ai ei au vrut s-o ducă în Austria, dar nici nu poate fi transportată și tu vorbești de calm și stăpânire? Ești reptilă, sau ce dracu?
– Știi bine că fac parte din comandamentul pentru situații de urgență. Mă duc în fiecare zi la toate spitalele. Am mobilizat fundații, sponsori, Medicii fără frontiere.
– După cât timp?
– Crede-mă, Irina că sunt la curent cu situația prietenei tale. Eu i-am sfătuit pe părinții ei cum să procedeze. Acum transportul cu avionul i-ar putea pune viața în pericol. Am vorbit personal cu medicul ei.
– De parcă ți-ar păsa. N-o mai linguși pe Irina, pe mine nu mă păcălești.
– Dragule, voi vă păcăliți singuri. Vă inflamați și propagați tot felul de aberații. Ăștia cu emoții puternice, crede-mă, nu sunt capabili să judece și nici să găsească rezolvări în situații extreme.
– S-au furat medicamentele și hrana și ajutoarele. Oamenii umblau înnebuniți căutându-și rudele pe la morgă și prin toate spitalele. Când se întâmplă așa ceva, nu poți să nu realizezi că ești guvernat de haos. Aici e un război clar și tu ai ales să fii de partea cealaltă a baricadei.
– Doamne ce copil ești Radu. Am auzit și tâmpeniile cu spitalul mobil. Că de ce nu s-a dispus instalarea lui și se tratau oamenii pe paleți, pe trotuar. Păi s-au gândit dobitocii care au zis asta câți oameni ar fi putut să mai moară în timp ce se instala spitalul mobil? Ori se instala ăsta, ori se acorda primul ajutor așa cum se putea? Au stat să cronometreze secundele, în cât timp veneau salvările, ăștia sunt psihopați, tu nu vezi că s-a creat o isterie mediatică?
– Vă rog să încetați, interveni Hermiona. Dumnezeu să îi ierte pe toți care și-au pierdut viața și să le dea putere familiilor lor.
– Da de ce să îi ierte mamă? Să îi odihnească pe morți și să îi ierte pe cei care au permis să se întâmple așa ceva.
George bătu cu pumnul în masă răsturnând fără să vrea paharul Hermionei:
– Gata, Radu, ajunge, ori mă respecți, ori acum ieși afară din casa mea!
– A cui e vina că tinerii noștri se distrează prin garaje și subsoluri, ca șobolanii, că se duc la terase în coșmelii și dughene insalubre, care se pot prăbuși peste ei în orice moment? Asta le oferiți voi? Astea sunt programele voastre pentru bunăstarea națiunii? A cui ar fi fost vina dacă Dan ar fi ars acolo de viu? Tu știi că a fost invitat de niște colegi și a renunțat în ultima clipă fiindcă s-a dus cu o fată la film? Din fericire nu îi plăcea formația aia. Ei trebuie să îi mulțumim că Dan și-a schimbat programul atunci. Ei trebuie să te duci și tu să îi mulțumești că nepotul tău, pe care îl adulezi cum niciodată nu m-ai iubit pe mine este acum în viață.
Se lăsă o tăcere apăsătoare. Hermiona lăcrima cu gândul la imaginile cumplite de la televizor. Nu îndrăznea să se uite la George.
Într-un târziu Irina rupse tăcerea:
– Nu vă mai certați ca niște puști fără minte. Ieri a fost prima zi când am dormit. Nu mai sunt om după ce am văzut la mine la spital. Am ajuns eu ca medic să nu mai am încredere în medicamente. Am căutat și leacuri băbești, dar de unde să faci rost de atâta ceară de albine? Am aflat că s-ar putea prepara un unguent, care face minuni. Urechea unui om, arsă aproape complet prin anii ’70 a crescut miraculos la loc, după ce l-a tratat o babă cu ceară de albine și bandaje ușoare de borangic. Fata lui a făcut publică rețeta asta. Știți că și când se deschide ușa de la camera lor, oamenii ăștia simt o durere cumplită, de la aerul care circulă prin încăpere? Nu vă mai las să vă certați ca chiorii. N-a fost zi în care să nu mai moară cineva. Radule, gândește-te, George e un singur om, nu poți să dai vina pe un singur om. Aici e vorba de tot sistemul.
Hermiona se ridică de la masă afundându-se într-un fotoliu. Angelica sosește cu tortul din bucătărie, dar îi face un semn discret să se retragă. Radu observă și izbucnește din nou:
– Stăm aici să ne îmbuibăm, e dezgustător!
– Atunci du-te în stradă că nici tu nu știi ce strigați acolo! țipă George pierzându-și stăpânirea de sine
– Ba știm foarte bine. Vrem schimbare. Să nu mai moară nimeni din cauza voastră.
– Tu și toți tâmpiții ca tine trebuie să știți foarte bine ce cereți. Dar te previn. Pe valul furiei voastre se vor ridica o puzderie de gunoaie și vai de noi toți când putregaiul va ajunge la vârf. Să nu vă pară rău. Așa s-a confiscat și revoluția. Mă condamni mereu, dar nu există politică fără compromis. Pentru mine nu principiile liberale au reprezentat compromisul. Eu cred sincer în ele. Greșeala mea a fost alta.
– Crede-mă că nu mă interesează motivațiile tale de rahat.
– Radu!
– Lasă-mă, Irina!
Hermiona aproape prăbușită în fotoliu își aprinse o țigară. Ca să schimbe vorba o întrebă pe noră-sa:
– Irina, tu așa cu blugii ăștia te duci la spital? Sau e halatul lung și nu se văd prea bine.
– Nu totdeauna, Hermiona, nu totdeauna. Acum e weekend, dar crede-mă, n-aș putea să îți spun cu ce m-am îmbrăcat în ultimele două săptămâni. Rareori am mai dat pe acasă. Noroc că mai am niște haine pe la cabinet.
Sună telefonul lui George.
– Alo, mulțam dragule! Sigur că poți. Te așteptăm.
Toți îl privesc mirați.
– Era Dan. Vine încoace. M-a întrebat dacă poate să-și aducă prietena. Spune-mi Irina, sincer, Dan chiar ar fi trebuit să se ducă în seara aia la ”Colectiv”?
– Da. Nu v-am mai spus, nu mai avea rost. Important e că ne-a ferit Dumnezeu de o mare nenorocire.
Angelica a tras cu urechea din bucătărie. Știe că vine Dan și se bucură. Se apropie discret de Hermiona și îi șoptește ceva la ureche.
– Ai dreptate Angelico, adu-l când vin copiii, spuse Hermiona pe jumătate absentă, dar ai grijă la ușă să nu mai intre cățelul cu noroi pe covor.
Ușor amețită de amestecul șampaniei cu pastila de ketonal, Hermiona se simți mai liniștită după sosirea lui Dan și a Andreei. Se mai ridicase din fotoliu doar ca să îi întâmpine. După ce tăiaseră tortul, se întorsese la locul ei, de unde îi vedea pe toți, afundată în tapiseria moale și pufoasă. Ce bine că nu mai țipau, acum că veniseră copiii. O mai văzuse o singură dată pe prietena lui Dan, într-o dimineață când el venise să îi ceară niște bani. O fată frumușică, foarte slabă, cu un chip ca al Julietei lui Zeffirelli, cum o chema pe actriță? Parcă Olivia Hussey. Dan era atât de frumos. Nu fiindcă era nepotul ei. Dincolo de frumusețea tinereții, luase cele mai delicate trăsături și de la Radu și de la Irina. Dumnezeule, toți tinerii ăia de vârsta lui. Gândul o săgetă ca un fulger. Simți un junghi în inimă. Privindu-i pe Dan și pe Andreea, revăzu scene fericite din tinerețea ei și se gândi că și ea și George fuseseră la fel de frumoși și de plini de speranțe. N-ar fi trebuit să mai bea paharul ăla de șampanie.
George se înveselise de venirea lui Dan, iar Radu acum se abținea să mai țipe la el.
Când Angelica aduse două farfurii cu tort, îl găsi pe Nelu așezat la micul bar de mahon, pe unul din scaunele înalte de piele roșcată. Bucătăria spațioasă avea formă de potcoavă iar într-o nișă din dreapta, imediat după geamul mare, oval, domnu George fusese cu ideea amenajării barului. Chemase un arhitect prieten de familie, în ruptul capului nu dorise să se consulte cu domnu Radu. Avuseseră multă bătaie de cap acum un an, când se făcuse modificarea. Moloz, harababură, curățenie. Atunci spărsese castronul ăla de supă din porțelan de nu știu care, franțuzesc, de la bunica Hermionei și iar se făcuse foc pe ea, deși Angelica chiar nu pricepea de ce le trebuie castronul ăla în care nu puneau niciodată supa. Câte mai pătimise cu barul ăsta. Puse felia de tort pentru Nelu pe tejgheaua lucioasă, fiindcă el era ocupat să desfacă o sticlă de vin roșu ”Chateauneuf-du-Pape” din anul 2007. Angelica înmărmuri:
– Măi Nelule, tu nu ești sănătos? Nu vezi că a rămas atâta vin în sticlele deja desfăcute? O să se supere domnul George dacă te prinde. Ce ai mai căutat în pivniță? Nu aveai aici destulă băutură ?
– Habar n-ai. Din ăsta nu a desfăcut nicio sticlă la masă. E ăla mișto, care miroase a nuci verzi. N-are decât să mă dea afară. M-am săturat de urletele lor.
– Mai încet , dacă te aude? Vrei să ajungem în stradă?
– Uite l-au stresat pe bietul motan, că nu mai are curajul să iasă din debaraua aia. Mișu, vin’ la tata, pis, pis pis! Hai la tata, băiatule!
– Șșșt!
– Mai lasă-mă naibii. Nu vezi că au de toate și urlă unii la alții ca smintiții, iar fata noastră săraca, crește copiii altora pe acolo și nu ne mai sună cu lunile. De bine ce merg lucrurile în țara asta servitorește prin străini. Merit și eu un pahar de vin bun de cât îi slugăresc și nu mai am viață. Are dreptate domnu’ Radu, pe toți nu îi interesează decât ciolanul. Ce a făcut don’ George pentru mine personal, în afară de faptul că îmi iau salariul la timp? Mă, rog, ne-a dat mansarda aia, care arăta ca o cocină. El a știut când să cumpere pământuri la greu și la preț de nimic și s-a îmbogățit când a prins momentul. Și el e de la țară. E împătimit după pământ. Un șmecher. De când ne tot promite că ne duce în Creta la fată pe banii lui, da pentru noi niciodată n-are timp și nici n-o să aibă. Vorbe aruncate la vrăjeală.
– Lasă sticla aia Nelule, te rog frumos! Doar nu don George a
trimis-o pe coclauri pe Cristina noastră.
– Ba exact don George, Angelico! Vezi că ești toantă și nu pricepi nimic? Mie mi-e milă doar de doamna Hermiona din toată casa asta. N-am auzit-o niciodată să ridice glasul. La cât ești de tută și câte i-ai făcut, nu ți-a zis nici dă-te mai încolo.
– Nelule, nu mai ai ce vorbi cu mine o săptămână dacă mă mai jignești și lasă dracului sticla aia s-o duc de aici, să n-o mai vadă careva.
– Du-te, cred că pleacă trupa. Mișuuu! Pis, pis, pis, hai la tata Mișulică!
Angelica făcu câteva drumuri aducând farfuriile și paharele murdare în bucătărie:
– Gata, s-au dus sus la culcare. Mișcă-te de acolo și ajută-mă să strâng. Sau măcar șterge-le tu cu prosopul de hârtie și așează-le în mașina de spălat vase.
Hermiona se trezi cu gâtul uscat. George nu era lângă ea. Dimineața se anunța mohorâtă. Își puse halatul lăsându-se învăluită cu voluptate de mângâierea fină a mătăsii de culoarea piersicii. Știa că se potrivește bine cu tenul ei de porțelan. Coborî în bucătărie și o rugă pe Angelica să îi facă un suc de portocale.
– Vai, doamna Hermiona, îi zise cu o mutră speriată. Mișu nu vrea de aseară să mai iasă din debara, dar asta nu-i nimic. Să știți că domnu George a adormit în birou la dânsul toată noaptea. Când am intrat să aerisesc dormea pe fotoliul de la geam . Eu zic că nu-i a bună. Strângea la piept icoana aia ferecată în argint de la mama dumnealui, cu sfântul Gheorghe ucigând balaurul.
– Lasă-l să doarmă, Angelico. Mă duc și eu să mă mai întind puțin. Doar e duminică. Mulțumesc pentru suc.
În timp ce urca scara elegantă, mângâind florile zvelte de crin și frunzele de acantă ale balustradei din fier forjat, se întrebă dintr-o dată ce îi venise aseară să critice ținuta Irinei. Ce răutate din partea ei! Poate că moda asta, dacă a prins atât de mult, este de fapt o formă de protest, o baricadă spirituală ridicată împotriva luxului și aroganței, un manifest, gen occupy Wall Street. Data viitoare îi va cere scuze Irinei.
Se întinse din nou în pat gândindu-se la visul din timpul nopții.
Deodată George împinse cu piciorul ușa întredeschisă aducându-i micul dejun la pat, pe o tavă albă de lemn, cum nu mai făcuse de foarte mult timp. Toate erau la locul lor, omleta, prăjiturelele, cafeaua. Hermiona zâmbi la vederea trandafirului galben pe care îl pusese în ciocul micului ceainic, la care știuse să asorteze perfect zaharnița, ceșcuța și farfuria. Probabil că îl luase din vaza de pe consola din hol și mai mult ca sigur că o zăpăcise de tot pe Angelica.
Când se aplecă să o sărute, recunoscu înfiorată privirea aceea caldă și bună pe care nu o mai văzuse de foarte mulți ani la el. Era transfigurat așa cum o privea lung, contemplând-o acum în tăcere, din jilțul mic de lângă pat. Dintr-o dată simți nevoia să îi povestească:
– George, ce vis ciudat am avut azi noapte! Știi tu basmul ăla care îmi plăcea cel mai mult când eram mică, ”Frumoasa din pădurea adormită”. Am visat că eram foarte, foarte tânără și dormeam întinsă pe un pat cu cearșafuri de mătase dar ele erau împietrite, tot așa eram și eu, numai că rămăsesem perfect conștientă și vedeam cum împietriseră toți în jurul meu, Valerica cu o tigaie în mână, foaia de clătită rămasă suspendată în aer, Nelu și Angelica la dreapta și la stânga patului meu, cu pisoiul și cu câinele la picioare, tot împietriți și ei. Mișu avea o labă ridicată, de parcă tocmai vroia să prindă o gânganie. Și deodată ai apărut cu o sabie lucitoare de oțel în care mi-am oglindit chipul. Pe unde ai trecut au dispărut mărăcinii și s-a ivit renăscută pădurea. Și tu erai la fel de tânăr ca mine. M-ai sărutat, simțeam că plutesc și totul a revenit la viață.
– Vise de noapte, Hermiona, tu cu firea ta romanțioasă!
– De ce ai stat toată noaptea în birou și ai adormit acolo ?
– Am să-ți spun ceva și nu știu cum să încep…
– Ah, de asta te-ai străduit atât cu micul dejun la pat? Mă miram eu.
– Nu, nu de asta, nu mă înțelege greșit. Am avut o noapte groaznică. M-am rugat pentru toți tinerii care au murit acolo. I-am mulțumit lui Dumnezeu că l-a lăsat pe Dan în viață.
– Nu prea îți stă ție în fire, dar înțeleg.
– Hermiona, iartă-mă!. Pentru tine am vrut toate astea, fata de familie bună, al cărui tată mereu mă privea de sus. Se vor duce toate, poate mai rămânem doar cu casa. N-o să mai trăim la nivelul ăsta, vilă la Snagov, vacanțe în fiecare an, Paris, Londra, New York. Vreau să finanțez o fundație pentru tineret, o să văd. Iartă-mă Hermiona, am hotărât. Demisionez. Mă retrag din politică. Revin la catedră. Nu pentru mine, pentru Dan, pentru viitorul lui. Ăsta a fost un semn mare de la Dumnezeu. Puteam să rămânem fără el. Iartă-mă.
Mâna Hermionei rămase cu ceașca de cafea suspendată în aer. Un zâmbet larg îi lumină fața întinerind-o cu zece ani:
– Dar George, acum înțeleg perfect. Toate astea erau mărăcinii, care ne sufocau zi de zi. Am fost atât de nefericiți. Asta a însemnat visul meu. Te-am regăsit. Dumnezeu să te binecuvânteze.
Hermiona așeză cu grijă tava pe noptieră și se duse să se cuibărească în brațele lui, pe jilțul prea mic pentru amândoi. Se răsturnară râzând pe carpeta pufoasă de la marginea patului. Sărutul lui era la fel ca în vis.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ