Există scriitori – cum este de exemplu laureata Nobel pentru literatură de anul trecut, Alice Munro -, care preferă proza scurtă romanului, în timp ce alţii, cum ar fi Orhan Pamuk sau Steven King, nu au scris niciodată altceva decît romane.
Cred că dacă dintr-un motiv sau altul, prima formă de proză încercată a fost romanul (cazul meu), scriitorul va fi tentat să continue procesul de creaţie măsurîndu-şi forţele cu provocarea care i se pare lui mai mare. Pe de altă parte, alţi scriitori cred că povestirile scurte sînt mai dificil de scris decît romanele. Mai exact, pentru a compara mere cu mere, aceşti scriitori consideră 200 de pagini de proză scurtă ca fiind mai dificil de scris decît 200 de pagini de roman. Într-un fel au dreptate. De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar să capteze atenţia cititorului.
Cititorul de proză scurtă are anumite aşteptări – iar acele aşteptări sînt destul de diferite de ale celui care preferă romanul. Este ca şi cum am încerca să convingem un individ care intră într-o expoziţie cu chef de-a admira nişte tablouri, să se ducă mai bine să vadă un film în locul tablourilor. Tabloul ar semnifica povestirea scurtă, iar filmul, prin aceeaşi construcţie analogică, romanul.
Povestirea scurtă are de cele mai multe ori un singur cadru temporal şi o miză clară. Personajul sau personajele nu se transformă, nu au timp să evolueze. Într-un fel se poate spune că povestea scurtă este ca o imagine 2-D, în timp ce romanul ar fi una tridimensională, tocmai datorită acestei axe a timpului. În roman pot fi utilizate tot soiul de tehnici aşa cum sînt descrise pe capitole de Vargas Llosa în cartea lui cu sfaturi despre scris (Spaţiul, Datul ascuns, Cutia chinezească, Nivelul de realitate, Timpul etc.), pe cînd într-o povestire scurtă lucrurile pot scăpa uşor de sub control şi puţini scriitori pot jongla cu tehnici complexe – eu cel puţin cunosc un singur exemplu, Borges, care abordează povestirea scurtă exact ca şi cum ar fi roman. Dar Borges nu este accesibil oricui…
Dacă ar fi să îmi spun sincer părerea, luînd în considerare anvergura, planificarea, tehnica, planurile temporale, dezvoltarea/transformarea personajelor, aş zice că săgeata unei balanţe care ar compara pe un talger 200 de pagini de povestiri scurte şi pe altul 200 de pagini de roman, s-ar înclina cu cîteva gradaţii în direcţia romanului. Poate că simt astfel deoarece primele mele trei proze scurte au apărut în momentul în care am redus cîteva zeci de pagini din Escroc SRL. Mai mult ca sigur, judec părtinitor tocmai pentru că, în cazul meu, prima proză scurtă a apărut ca un by-product, un rezultat neintenţionat survenit din fabricarea unui produs mai mare.
Care sînt totuşi avantajele prozei scurte?
În primul rînd, dacă vrei să te faci remarcat, sînt mult mai multe concursuri de proză scurtă decît debut roman. Motivul e simplu: nu e uşor să găseşti un juriu dispus să-ţi citească pe gratis zeci de romane şi să-l aleagă la final pe cel mai bun. Apoi gîndiţi-vă la partea de publicare. E o mare diferenţă între a publica un singur roman cîştigător şi o culegere de texte de proză scurtă: un loc unu, un loc doi, un loc trei, cinci menţiuni, un premiu special al juriului, un premiu al cititorilor… şi aşa mai departe… poţi scoate o cărticică cu zece poveşti, toate cîştigătoare şi poţi fi sigur că cei zece autori (prietenii şi rudele lor) vor face mai multă publicitate cărţii decît acel unic autor de roman.
În plus faţă de asta, în ziua de azi povestirea scurtă este folosită ca unealtă publicitară. Se cumpără puţin, iar dintre cumpărătorii de carte, majoritatea preferă ca gen romanul. Şi atunci povestirea scurtă se oferă pe gratis, pe pagina autorului sau pe blog. Cititorii pot face astfel cunoştinţă, pot remarca anumiți scriitori şi-i pot revizita mai tîrziu pentru a le cumpăra romanele. Probabil că la fel poate funcţiona şi poezia/poemul în cazul romancierilor foşti poeţi. Poemele lui Octavian Soviany pot fi găsite pe gratis peste tot pe net (mie mi se par extraordinare) şi pe bună dreptate te pot îndemna să-i încerci romanele.
Din acest punct de vedere (al celor expuse mai sus) povestirea scurtă capătă o altă importanţă/valoare. Poţi cîştiga trei-patru concursuri de proză scurtă care îţi vor aduce ceva faimă, te vor face cunoscut celor din juriu şi poate că în timp vei ajunge astfel să ţi se publice şi vreun roman.
Dar cum scrii mult dorita proză scurtă de calitate?
Am mai spus-o: cred că cel mai important este alegerea subiectului. Şi aici nu te poate ajuta nimeni, e vorba de fler.
Dar odată ce ai ales povestea, întrebarea următoare este: cum o spui?
O greşeală pe care cred eu că o fac mulţi scriitori de proză scurtă este că pornesc povestea cronologic cînd de fapt pentru a capta atenţia e preferabil să arunci o nadă asupra a ce urmează a fi spus, chiar de la început. Spune, dar fără să dezvălui prea mult, fă-o doar pentru a aţîţa curiozitatea. Începe unde vrei tu să începi, cît de “departe” doreşti, şi apoi revin-o. Revizitează-l pe cititor, aşa cum ar reveni un tigru pe potecă, după ce în prealabil a făcut un ocol, regăsindu-şi urmele lăsate acolo intenţionat pentru a surprinde pe urmăritor.
Nu începe totuşi cu ce ai mai bun de oferit. Odată ce focul primei pagini s-a stins, nu vrei să dezamăgeşti, să cobori ştacheta la pagina doi. Show, but don’t tell – spune zicala englezească pe care toţi scriitorii o ştiu. (Arată dar nu dezvălui). În loc să construieşti introducerea pentru a prezenta intriga, începe prin a arunca o miză mare pe masa de joc, exact ca la poker: tot ce ai în buzunare. Fă-l pe cititor să creadă că povestea ta merită al naibii de tare să fie citită.
Regîndeşte povestea. Ce vor personajele, ce scop au, de ce sînt ele introduse ?
Acolo, la scop trebuie cumva începută povestea.
Toate povestirile mele scurte sînt aici, pe site. La un moment dat am vrut să traduc una dintre ele în engleză pentru a o trimite la un concurs. I-am cerut sfatul Feliciei Mihali. În trecut, ea făcuse parte din mai multe comisii care alegeau laureaţii unor premii (mai bine spus granturi) cu valoare substanţială (de ordinul zecilor de mii de dolari).
Iată ce feed-back folositor am primit de la ea pe marginea povestirii mele “Primăvara doar aştepta să apară”: Despre şansele de a cîştiga, problema mi se pare în alegerea subiectului. Cred că ar ieşi un roman bun, nu prea lung, pentru că ai avea timp de toate aceste detalii, în care străluceşti, derularea lentă, iar la final un deznodămînt scurt, ca un fulger, care vine în contradicţie cu lentoarea dinainte şi mai ales cu aşteptarea. Eu, sincer, credeam că merge la un shooting, ceva într-o biserică, sau un loc cu negri – observ că Mark prea nu îi are la suflet. De cîte ori am fost în jurii am preferat nuvele care îţi pun de la început ghiara în gît şi nu te lasă să respiri. A ta, te lasă să respiri, îţi dă puţin cîte puţin, cu pipeta, un detaliu după detaliu, ceea ce e ok în roman dar nu în nuvelă, şi nu la concurs. Ca juriu, am observat că se preferă cele care în primele fraze ai aproape deznodămîntul, iar restul poveştii este să îl infirme sau să îl confirme. Cred că o nuvela de concurs e puţin ca un roman poliţienesc. (Felicia Mihali)
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Din punctul meu de vedere, proza scurtă e ca un fel de antrenament (recomandabil, dacă nu chiar obligatoriu) pentru roman. E mult mai greu să oferi un text compact de câteva sute de pagini, bine alcătuit, care să capteze atenția, decât un volum construit din texte individuale. Pentru roman (unul calitativ, se înțelege) e nevoie de mai multă disciplină, muncă și de altele asemenea. Pe de altă parte, cu ajutorul prozei scurte poți experimenta mai multe. Poți să-ți dai mai ușor seama ce funcționează și ce nu, te ajută să fii concis. Proza scurtă e ca o săgeată bine țintită, romanul e ca un obuz. Referitor la cum ar trebuie să fie o proză scurtă (deși, mai înainte de toate, tocmai asta e, că nu trebuie să existe reguli), proza mea care s-a bucurat de cele mai multe premii poate fi considerată mai degrabă clasică, dacă vorbim din punctul de vedere al desfășurării evenimentelor.
Ai punctat excelent diferența dintre proza scurtă și roman. Eu prefer romanul pentru că acolo pot divaga, pot visa, mă pot lăsa în voia cuvintelor. Din punctul meu de vedere povestirea scurtă, deși mai puțin apreciată de critica literară, e mai greu de scris. Acolo trebuie păstrată tensiunea, este ca un slalom iar finish-ul trebuie să fie perfect. Mie îmi este mai greu să scriu proză scurtă decât roman, dar o consider un exercițiu foarte bun. Am folosit tehnica ”tigrul pe potecă” în romanul meu ”Petru și Pavel – între lumi” publicat în 2007 dar scris cu mai mulți ani în urma datei publicării – deci de atunci mi-am schimbat considerabil stilul (am mai eliminat anumite înflorituri romanțioase). Dar ca tehnică am alternat trecutul cu prezentul. Primul capitol prezintă un personaj în trecut pentru ca următorul să fie localizat în cu totul altă parte, după mulți ani, în prezent. În această tehnică a alternanței trecut prezent, acțiunea se dezvăluie treptat, iar curiozitatea cititorului este întreținută cu succes, totul se încheagă la sfârșit ca un puzzle. Am avut de curând surpriza ca romanul să îi placă unui scriitor cunoscut și nu mă mai așteptam la asta. El va rămâne așa, nu am intenția să-l mai modific deși acum are părți, care mie personal nu mai îmi plac. Cred că cel mai important pentru un scriitor este să scrie ceea ce simte el că îi iese mai bine. În ”Escroc SRL” este o poveste de viață încadrată foarte bine sub forma romanului. Ca povestire scurtă nu ai fi avut spațiul potrivit să desfășori atât de complex firul narativ. Cred că efectul povestirii scurte asupra cititorului nu este la fel de puternic ca al unui roman. Nabokov, Maugham, Borges, chiar și Graham Greene sunt excelenți povestitori, dar parcă tot romanele lor sunt cele care își rămân întipărite în minte. Eu aș compara povestirea scurtă cu o schiță, un crochiu, iar romanul cu o pictură pe pânză.
@Cornel. Sunt convins ca tema abordata e palpitanta pentru scriitorul in sine. Din punctul de vedere al cititorului, insa, cred ca e o falsa problema, o falsa opozitie nuvela vs roman. Nu exista decat scriitura buna sau mai putin buna ori de-a dreptul proasta. Indiferent daca e vorba de roman, nuvela, teatru sau poezie.
Pe de alta parte, pentru ca articolul tau abordeaza si aspectul asta, al „recunoasterii” scriitoricesti, al faimei, de vrei, ce poate fi obtinuta mai lesne sau mai greu ori deloc – si stiu ca te pasioneaza problemutza… :) – cred ca iar trebuie ca „artistul”, scriitorul, sa stie fie si forul interior de ce naiba vrea sa scrie..pentru ca nu poate altfel sau musai ca sa obtina si faima aceea?
Altfel, ii tragi o „Biblie pierduta” si-ai spart. Nu precum Coelho, dar nici ca „Escrocul” sau „Liftul”, nu? Ah, stai sa vedem ce e si cu romanul lui Chirovici.
Sa fie scrise bine, foarte corect spune Take, despre asta e vorba. Eu incerc proza scurta, nu ma simt pregatit pentru roman, dar imi place sa citesc si una si alta, doar SA FIE bine scrise.
Da, cam asta era ideea, sa comparam intre 200 de pagini de proza scurta si un roman de 200 de pagini – ambele „scrise bine”. Greu de diferentiat, sint prea multi vectori acolo si depinde de la scriitor la scriitor, cum am si exemplificat. Chiar si cind scriu o proza scurta eu ma gindesc „poate o sa o folosesc in vreun roman, cindva”, asta pentru ca mi se pare pierdere de timp. Everything is dust in the wind, dar parca e mai usor sa-ti ia vintul 20 de fascicule a cite 10 pagini decit o cartulie de 200. Si atunci am incercat sa gasesc o logica, de ce mai scriem povestiri scurte? (dar tot din perspectiva mea, bineinteles). Uite, Daniela simte ca provocarea mai mare e la povestirea scurta. Si m-am pus in rolul avocatului apararii si cu toate ca nu simt asta, am explicat de ce poate fi asa (motivul Danielei coincide cu ce spun si eu: „De-a lungul a 200 de pagini, scriitorul de proză scurtă trebuie să tot introducă personaje luînd-o mereu de la zero, trebuie să aducă o intrigă complet nouă de fiecare dată, luptînd iar şi iar să capteze atenţia cititorului.”) Nu e usor. La roman, odata ce ai captat atentia, trebuie sa tii firul narativ.. ti-ai gasit „vocea” stai pe ea 200 de pagini.. nu e mare lucru.. Vezi ce se intimpla in Sunt o baba comunista (sau De veghe in lanul de secara) si sint multe carti de succes scrise asa. Eu prefer romanele complicate, nu pe cele cu un singur stil narativ si sa existe ceva „surprize”, un „centru de greutate” (sau miza), incilciri temporale cum spune Daniela ca e al ei.. si de fapt cum e si nuvela istorica postata de ea pe site.
Take, asa e, imi dau seama ca din postura exclusiv-cititor e mai putin interesant. Oricum, noi sintem aici, ca sa spun asa, o armata de pescari cu ceva experienta, super dotati cu scule, momeli si undite dar pe care din nefericire autocarul i-a adus la o balta in care nu mai este peste :) Dar chemarea exista, mirosul de peste e inca in aer, e pestele scos de aia „de dinainte”… l-au curatat, scos matele.. probabil ca alea miros asa si e chestia care inca ne indeamna sa aruncam lanseta :)
Nu am mai urmarit Biblia aia pierduta… dar cred ca nimic nu mai sparge piata acum fara publicitate. Posibil sa nu-ti scoti banii inapoi, cum, culmea, publiciatea in Ro costa mult (e un mister pt mine cum poat efunctiona, unde sint reglajele). Daca s-ar scrie acum Morometii, pun pariu ca ar trece neobservata, cu toate ca Manolescu si Alex Stefanescu i-ar face critica buna. Eu nu stiu cine/cite persoane mai citesc Romania literara sau Convorbiri literare? Eu nu, dar cred ca daca m-ar publica ei acolo as mai citi si eu cite ceva :) Asa stau pe Paris review si altele asemenea. Ideea e, Take, ca spargerea asta in bisericute e o stare de fapt, disensiunile/certurile/mincatoriile/coruptia/concursurile aranjate, lucruri care exista in toata societatea romaneasca erodeaza si (fostul) prestigiu al „omului de litere”. Mi se pare destul de trist ca (si pun pariu ca e asa) daca iei la nimereala 10 persoane, scritori sau cititori – asta conteaza mai putini, oameni interesati de literatura sa fie -, si ii intrebi ce parere au despre un mare scriitor (Cartarescu) sau un mare critic (Manolescu), imposibil sa nu existe cel putin unul (daca nu mai multi) care sa dea raspunsul „e un mare cretin”. (Ai observat ca raspunsurile prezentului nu mai sint nuantate, rezervate, echilibrate? :) )Si de cele mai multe ori raspunsul ala negativ nu e bazat pe ce a scris „omul” ci pe ce a facut dupa ce a scris. E trist. E ca si cum s-ar lua cineva de mine pe motiv ca nu traiesc in Ro si totusi scriu in romaneste.
Pot oricand sa iau 10-15 dintre textele de proza scurta scrise de mine care sa imi placa cel mai mult, sa le imbunatatesc si sa le public intr-un volum, dar un roman nu imi este atat de usor sa il scriu :D