Primăvara doar aştepta să apară

Îl aştepta o zi cu totul specială. Mark Walker se trezi cu mult înaintea ceasului, cu acea senzaţie de înviorare şi prospeţime dată de gîndul la mulţumirea lucrului bine făcut. Urma o astfel de zi, în care la serviciu toţi îl vor privi cu respect şi recunoştinţă. Mulţi îl vor privi cu teamă. Ca pe un Dumnezeu. Anticipa că experienţa lui va fi apreciată de superiori. “Calmul lui Mark”, “rutina bătută în cuie a lui Mark”, “mai-ceva-ca-regulamentul-Mark”.
Nu se grăbi să se dea jos din pat, aşteptînd mai întîi termostatul programat să urce temperatura cu două grade. Era un început de martie răcoros şi parcă în întîmpinarea vîrstei de cincizeci de ani devenise mai precaut cu capriciile vremii. Ciorapi în picioare pe ceramica din baie, mănuşi, fular şi, iată, de cînd se ştia, primul martie cînd folosea starterul la maşină şi încălzirea scaunului cinci minute înainte de plecare. Începuse deci să îmbătrînească, dar fiecare înaintare în vîrstă aduce, din fericire, şi avantaje. De exemplu, simţea apropierea de Dumnezeu cu mai multă intensitate ca oricînd. Să fie din nou tînăr, rebel, dezorientat, fără credinţă, nefericit? L-ar fi speriat o întoarcere în timp. Nu-şi dorea aşa ceva. Găsea că viaţa lui era perfectă acum aşa cum era.
Ora 8 aduse declicul termostatului. De afară se auzi demarajul autobuzului care adună copiii pentru şcoala de duminică. “Catehism, corală, rugăciuni. Nimic nu s-a schimbat în America… Mulţumesc Celui de Sus şi mă rog Lui să-mi dea o zi binecuvîntată mie, familiei, şi tuturor celor care cred în El. Iar pastorul Degard o să-mi ierte lipsa. Dumnezeu ştie unde mă duc şi oriunde mă duc prin acţiunile mele încerc să îl slujesc pe El.”
Înainte cu un minut de ora programată, opri alarma ceasului deşteptător şi coborî sprinten din pat. Se spală pe dinţi, pe faţă, îşi pieptănă părul grizonat, încercînd să nu facă nici un zgomot, pentru a nu-şi deranja soţia aflată în cel de-al doilea dormitor. Stomacul îl cam supăra noaptea, se culca teribil de balonat de la un timp, şi dormitorul lui mirosea dimineaţa la fel de dezgustător ca un wc înfundat de două zile. În urmă cu doi ani, Stela se mutase pur şi simplu în alt dormitor spunînd că vor dormi amîndoi mai confortabil aşa. Femeie fermă şi sinceră, o respectase întotdeauna pentru onestitate, dar ea n-avea deloc simţul banilor. Mark era cel care ţinea contabilitatea cheltuielilor şi în felul acesta în aproape treizeci de ani de căsnicie nu duseseră lipsă de nimic, ba chiar nu rataseră două săptămîni de vacanţă în vreun an. E adevărat, întotdeauna stînd o zi întreagă ghemuit cu volanul în braţe, conducînd pînă în Key West (cu opririle de rigoare la Burger King sau alte fast-food-uri), apoi la destinaţie: un apartament tip garsonieră închiriat, nu hotel, cu o bucătărioară la care Stela fredona Shania Twain gătind masa de prînz; seara, patru-cinci Budweiser băute în faţa televizorului unde şi pe ea o cîştigase ca suporter Red Sox. Dintr-un salariu de gardian şi unul de secretară este greu să strîngi pentru un concediu la Barcelona. Totuşi, ce ani frumoşi! Nu şi-ar schimba viaţa cu cea a unui finanţist nenorocit de pe Wall Street, unul dintre acei tinerei obraznici, mînuitori de grafice fandosite, care schimbă fetele precum firmele la care lucrează, cheltuitori, oameni fără scrupule, păcătoşi, avari care au mult şi vor şi mai mult – o lăcomie ce, cu stupoare vor descoperi unde îi va duce, imediat după terminarea trecătoarei vieţi pămînteşti: în focurile Iadului, în furcile Diavolului, un infinit faţă în faţă cu Fiara, fără nici cea mai mică şansă de a-ţi răscumpăra păcatele.
Fără să vrea, în minte avea acum ochii profetici, grimasele carismatice ale pastorului Degard, acest predicator înnăscut pe care îl ştia de mai bine de douăzeci de ani, datorită unui ciocănit ferm în lemnul uşii, la care iniţial nu dorise să răspundă – dar o făcuse forţat de lătrăturile furioase ale căţelului (pe vremea aceea îl avea pe Stardust deabia luat).
Minunate sînt căile Domnului şi nimic nu este lăsat la voia întîmplării.
Cu douăzeci de ani în urmă, în mijlocul vacarnului creat de Stardust, primise puţin contrariat fasciculul multicolor din mîinile predicatorului apoi închisese repede uşa. Erau numai patru pagini, dintre care pe prima scria cu litere de-o şchioapă,

Milioane vor paricipa, TU VEI FI PRINTRE EI?

Păstrase cu sfinţenie acel fascicul, acum cu pozele voalate şi hîrtia uşor ondulată din cauza umidităţii. O hîrtie peste care anii puseseră o nepreţuită valoare sentimentală. Isus a spus: continuaţi să vă amintiţi de mine! şi alături de pastorul Degard comunitatea supuşilor întru cuvîntul sfînt, crescuse la mai bine de patru sute de suflete.
Îşi întinse un strat gros de unt pe felia de pîine prăjită. Mînca cu poftă, sorbind grăbit din cafeaua cu lapte, în timp ce îşi arunca un ochi pe Virginia Gazette la pagina de decese. Dumnezeu să-i ierte! Restul ziarului nu era interesant. Obama, Israel, Orientul mijlociu, criza din Europa şi alte asemenea lucruri care nu aveau nici o legătură cu Virginia sau cel puţin cu ce se întîmpla pe Coasta de Est: negroteii din ghettouri care azi-mîine or să intre peste tine în casă să-ţi pună pistolul la tîmplă pentru cîţiva dolari de droguri, sau ceva despre cubanezii obraznici care au ajuns să-şi caute joburi pînă aici, sau, bun!, dacă astfel de adevăruri nu pot fi tipărite datorită cenzurii – pentru că ei au acum mai multe drepturi decît un bun american de opt generaţii –, atunci să fie măcar expuse minciunile aşa-zişilor oameni de ştiinţă care apar neîncetat pe toate posturile de ştiri pentru a bate toba despre încălzirea globală – ce altă modalitate de a introduce noi taxe mai există?!
De pe balcon nu se auzea vreun zgomot nici în această dimineaţă, ceea ce îl făcea să spere că metoda lui funcţiona şi prin urmare, datorită lui, Stela avea să doarmă liniştită şi în acest week-end. Cu aceeaşi grijă care îi caracteriza toate dimineţile, depuse farfurioara, cuţitul şi cana în sertăraşele protrivite ale maşinii de spălat vase apoi se strecură în living-room, trase perdeaua de la geam şi aruncă o privire nerăbdătoare spre balustrada balconului. Dintre cele opt capcane de prins şoareci care se aflau aliniate pe ea, nu rămăseseră decît şapte.
Deschise uşa surescitat, nu înainte de a o sălta puţin în sus, pentru a evita acel uşor scîrţîit binecunoscut căsniciei lor (la fel cum ştiau că toaleta trebuia trasă uneori de două ori “ca să se ducă”, că telefonul a cărui baterie se descărca imediat trebuia ţinut mereu la încărcat şi multe alte mici particularităţi ale căminului lor). Păşi în aerul rece al dimineţii, îmbrăcat încă în pijamale. Nici o capcană pe podeaua balconului. Se aplecă peste balustradă, privi atent peluza proaspăt tunsă cu-o zi înainte de Rogriguez, administratorul clădirii. Nici o capcană căzută în iarbă. Prin urmare capcana fusese declanşată, o nenorocită de pasăre guralivă venise pînă la urmă atrasă de mîncare. Îşi imagină pescăruşul care zburase îngrozit cu piciorul strivit între sîrmele capcanei sau poate numai cu penele cozii prinse definitiv acolo. Îi scăpă un hohot de satisfacţie în timp ce rearanjă echidistant cele şapte capcane rămase. Cu siguranţă nu avea să mai revină vreodată! Afurisite păsări care o trezeau pe nevastă-sa din somn cu croncănitul lor! Nu pricepea ce găsise Noe atît de deosebit la mîncătoarele astea de stîrvuri de peşte, de le găzduise în Arca lui biblică! Pe religion channel, pe care îl urmărea cu fidelitate, arheologii descoperiseră deja rămăşiţele corăbiei lui Noe, undeva pe teritoriul Turciei. Oare în Turcia or fi mai mulţi pescăruşi decît în Virginia? Dacă el ar fi fost Noe, nu ar fi luat pescăruşii, ciorile, aligatorii sau şerpii în barcă, îşi spuse, schimbîndu-se de pijamale.
Scrise un scurt bileţel Stelei: “Draga mea, cel tîrziu la prînz sînt acasă. Nu uita să scoţi pieptul de pui de la dezgheţat. Am luat eu hainele uzate pentru Salvation Army, pentru că sînt în drumul meu. Te iubesc. Mark “
Se urcă în Fordul pick-up F-150 luat cu şase luni în urmă.
Voi ieşi sper la pensie în maşina asta… Noi, Americanii, trebuie să cumpărăm produse asamblate de firme americane pentru a susţine economia. Lasă-i pe germani să cumpere maşini germane, şi pe asiatici să-şi cumpere Toyotele, dacă nu le place Fordul! Dar nu înţeleg cum un bun creştin american se poate simţi confortabil conducînd jucării pline de motoraşe şi led-uri. Să porneşti motorul fără să răsuceşti o cheie în contact – trebuie să fii tîmpit să cumperi aşa ceva!
Depăşi un VW Passat argintiu, cu număr de înmatriculare “Shikan01” care mergea prea încet pe banda din stînga, îi aruncă şoferului măsliniu o privire dispreţuitoare de la înălţimea cabinei spaţioase şi-şi spuse ca pentru sine: “Da, tuciuriule, chiar arăţi ca un Shikan! Ai bunul simţ şi schimbă-ţi numele cu ceva care se poate pronunţa de nişte oameni normali…”
Trecu pe lîngă clădirea impunătoare a sfintei Biserici evanghelice a bunilor martori, se închină, apoi citi cu interes mesajul pe care îl postase pastorul Degard pentru a saluta pe enoriaşii sosiţi la sfînta Evanghelie.

Dacă Dumnezeu ţi-ar striga numele astăzi, ai fi pregătit?

Mesajul i se păru provindenţial, avînd în vedere că nu îi spusese pastorului despre misiunea pe care avea s-o îndeplinească în această duminică. Pastorul era un om atins de harul dumnezeiesc, se convingea încă o dată de acest lucru. Se închină de cîteva ori, înfiorat de emoţie. Conduse următorii cîţiva kilometri ca şi cum se afla pe pilot automat, de parcă nu s-ar fi aflat la volanul maşinii lui, ci la slujbă, ascultînd cu evlavie predica pastorului Degard ce se desfăşura chiar în momentele acelea.
În depărtare, în mijlocul pădurii dese, îl aştepta o fortăreaţă impenetrabilă a cărui cheie de acces, el şi puţini alţii o avea. Ieşi de pe Clintwood Hwy şi intră pe drumul regional 361. Crengile copacilor începuseră să freamăte mai elastic, parcă ajutate de o spumă verzuie ce doar apăruse. Ca şi cum peste noapte, nişte spiriduşi s-ar fi jucat prinselea pe sprayatelea, urmărindu-se şi zburînd din copac în copac. O salcie mîndră, înfoiată, o luase înaintea tuturor şi Mark se gîndi că poate Dumnezeu o exilase acolo dintr-o altă pădure mai sudică, poate din America Centrală, ca să o înveţe minte să se mai înfoaie cu atîta obrăznicie. În ciuda frigului, ascunsă poate după un deal, primăvara aştepta să apară. Aştepta probabil doar un semn ca să-şi facă apariţia, poate un mic sacrificiu sau o ofrandă, cum ar vrea orice femeie capricioasă.
Urma să vină căldura. Se deschidea sezonul de vînat curcani sălbatici şi îşi luase o carabină Remington pe care deabia aştepta să o încerce. Peste cîteva săptămîni urma să vină la servici în cămaşă kaki şi pantaloni de doc, uniforma de vară. Mark Walker se lăsă cuprins de un sentiment de mulţumire, amintindu-şi că lăsase un sac de plastic plin cu haine vechi de iarnă în faţa tomberonului de donaţii al lui Salvation Army. O faptă bună te aduce cu un pas mai aproape de rai. Arătă legitimaţia paznicului de la primul pichet.
“ ‘neaţa, Mike!” şi bariera se ridică.
Repetă de trei ori procedura pînă se găsi cu adevărat în interiorul închisorii Red Onion, cea mai dură închisoare a Americii. 713 deţinuţi păziţi de un personal complet de aproape 800 de oameni, muncind în trei schimburi. Omul şi animalul, cum îi plăcea lui Mike să spună. Majoritatea paznicilor albi, majoritatea deţinuţilor, negri sau hispanici. O treime dintre ei se aflau tot timpul încarceraţi în izolare completă. Una dintre puţinele închisori construită astfel încît să minimizeze nu numai interacţiunea gardian-deţinut, dar şi comunicarea deţinut-deţinut. Aşa că majoritatea problemelor care apareau la deţinuţii din Red Onion erau de natură psihică. Cele fizice, cînd apar, sînt aproape exclusiv legate într-un fel sau altul de auto-mutilare. Dacă însuşi Mark Walker ar fi conceput singur închisoarea, n-ar fi putut-o concepe mai bine. Cu menţiunea că el nu ar fi ţinut numai o treime în izolare, ci pe toţi 713.
Îi plăcea să se gîndească la ei ca la nişte pustnici, fiecare cu chilia lui. Cu diferenţa că pustnicii lui se rugau la Diavol, nu la Dumnezeu. Cu diferenţa că pustnicii lui nu purtau mătănii, ci tatuaje întinse pe tot spatele. Cu diferenţa că pustnicii lui aveau porţile închise cu zăvoare ale căror chei le avea el, Mark Walker.
Se opri în faţa celulei cu numărul 257, verifică încă o dată numărul, se uită prin vizor şi-l întrebă pe Marven Lee dacă putea merge pe picioarele lui sau dacă prefera să fie dus cu un scaun cu rotile.
“Scaun cu rotile.”
“La serviciile tale pînă în ultima clipă!” spuse Mark pe un ton amabil, atent să-şi ascundă ironia pentru că nu avea nevoie de reclamaţii.
Dumnezeu nu a orînduit aşa. Să-ţi ştii dinainte sorocul. 7 martie. Astăzi e ziua cînd, peste un an, voi muri. Doctorul le spune bolnavilor. Ai cancer. Ai între şase luni şi un an. Dar nici un doctor nu va spune cu certitudine, 7 martie. Dar Marvin Lee merită cu prisosinţă să-şi ştie ziua morţii cu doi ani avans, pentru că fusese complice la patru crime. Singurul regret pe care îl încerca Mark acum era faptul că împuţitul de negru urma să aibe o moarte de o mie de ori mai bună decît domnul Walker senior, care se zvîrcolise în chinuri groaznice, şi murise după o lungă suferinţă măcinat de un cancer la ficat.
Ultima moarte prin spînzurătoare avusese loc în 1996, în Delaware.
Ultima moarte într-o cameră de gazare avusese loc în 1999, în Arizona.
Ultima moarte prin împuşcare avusese loc în 2010, în Utah.
Iar ultima prin electrocutare, care fusese specialitatea lui Mark Walker, avusese loc în 2013, aici în Virginia. Fusese ultimul care apăsase “butonul de prăjit creiere umane”.
Pentru prima oară, Mark Walker executa prin injecţie letală şi ca de atîtea ori în trecut simţea că este mîna lui Dumnezeu pe pămînt.
Se gîndi la pastorul Degard şi apăsă acest nou tip de buton.
“Cu Dumnezeu înainte!” îşi spuse, convins că după primul deal primăvara doar aştepta să apară.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.