A intrat boala în sat

Când a plecat din sat la muncă în Spania le era tare dragă, când s-a întors se fereau de ea ca de ciumă.
Cineva pornise zvonul că avea SIDA și părea că nimeni nu știe ce e și cum se transmite. Gura satului e cea mai slobodă când se vorbește de boală. Se strâng și se pun la înțelegere ca un trib ce moștenește o frică străveche. Se aud în cârciumă și în târg oameni care spun: „Nu puneți mâna pe ea, că se ia de la piele” sau „Să nu beți apă după ea de la fântână, că luați boala și muriți”.
Lili fusese vânzătoare la magazinul din sat și începuseră toți să țină la ea ca la o fiică. Avea pâine bună și moale, ouă proaspete și brânză atârnată în înveliș de pânză din care curgea zerul în găleți mici de plastic. Magazinul se deschisese după revoluție, iar Lili era tânără și voluptoasă, iute la vorbă și dezghețată la minte, chiar și la glumele cele mai nepotrivite. Se pricepea să-l întrețină și pe profesorul de la școală, și pe ciobanul de pe deal.
Dar atunci, ca și acum, gura satului nu tăcea și se întrebau mulți de ce se căsătorise cu prăpăditul de Titi, care buchisea de când se știe printre mormane de hârtii într-un birou din primărie. O femeie așa de frumoasă, veselă și plină de zâmbete dulci cu zdrențărosul cu vestă de lână și ochelari groși.
Tuberculoza i l-a luat pe Titi la vreo șaisprezece ani după revoluție; a căzut la pat și în câteva luni a pus mâinile pe piept. Lili, singură cu toate, și-a dat seama iute că nu e ușor să aibă grijă de bani și de marfă. Săraca, se încurca la calcule mai grele, și se poticnea mai mereu când se găsea unul care lua mai mult de zece pâini. A închis magazinul după două luni și, când s-au deschis granițele, a plecat la muncă în Spania.
Acum, de când se întorsese, gura lumii era și mai spurcată ca înainte. La cârciumă, la târg, și la biserică auzeai câte un moșneag care zicea: „A ajuns curviștină pe acolo, prin Spania, de aia a luat SIDA”, ori vreun bețiv care, vorbind cu inginerul Leancă de la sonde, spunea senin și plin de convingere: „Acuma ar trebui s-o izolăm, s-o trimitem la sanatoriu, nu mai putem s-o ținem aici în sat”.
Leancă nu le răspundea, îi privea cu un soi de dispreț și încerca să ascundă că întoarcerea vânzătoarei îi umplea sufletul de amintiri din adolescență. Avusese o perioadă când îl chinuise visul cu Lili de la magazin, cu decolteul ei generos, șorțul alb și mâinile mai mereu murdare de făină, de la pâine. Pe când era în școala din sat spera să scape de feciorie acolo în spatele tejghelei, să o dezbrace pe loc și să-i frământe în mâini sânii mari și rotunzi. Uitase între timp sentimentele astea, și cu toate că acum Lili avea aproape cincizeci de ani, lui îi părea la fel de frumoasă.
În seara aceea, când a plecat de la cârciumă a ocolit cu bicicleta ca să treacă pe ulița unde stătea ea. A văzut că era lumină în casă, dar curtea încă mai arăta părăsită. Buruienile crescuseră cât gardul și porțile abia se mai țineau în țâțâni. A doua zi de dimineață, înainte de muncă, și-a luat coasa și s-a dus la ea. S-a apucat să-i cosească iarba din fața porții, fără să-i spună. Lili l-a zărit și i-a adus o cană de cafea: „Ce faci, domnule inginer, nu te duci la muncă astăzi?”. Leancă era timid și nici acum la treizeci și cinci de ani nu știa cum să ascundă asta. Se simțea ca atunci când el era doar un elev și Lili avea douăzeci și ceva de ani, o privea cu dorință și teamă, ca înainte.
Într-o zi a venit și i-a sudat poarta, apoi în altă zi a început să-i sape grădina. Seara stăteau pe banca din mijlocul curții și mai mult tăceau, lui îi era rușine să o întrebe, iar ea nu voia să-l supere cu felul ei de-a fi. „E adevărat ce spune lumea?”, a întrebat el într-o seară. „Tu îi crezi?”, a răspuns ea, iar el a dat din umeri și a bolborosit un: „Nu știu, sunt mulți netoți prin sat”, ferindu-și privirea. Într-o dimineață, când el venise să-i lase o ciutură nouă pentru puț, ea i-a spus din senin: „Să știi că nu am SIDA, am leucemie, e tot o boală a sângelui. Dar doctorul mi-a zis că o să mă vindec în doi-trei ani”. Leancă nu a știut cum să răspundă. A întrebat dacă are nevoie de medicamente de la oraș, dar ea a zis că nu, că și-a luat ce i-a recomandat doctorul.
Seara a venit de la muncă direct la ea, fără să mai treacă pe acasă. Lili l-a invitat în bucătărie, i-a dat țuică fiartă cu piper și au vorbit despre ulucile rupte de la gardul din spatele casei, pe care Leancă ar fi vrut să le înlocuiască sâmbăta următoare. „Cine să intre aici? Nici hoții nu au ce să ia”, îi spunea Lili, iar el îi zicea că ar fi bine să-și ia un câine ca să-i țină de urât, și să aibă grijă de curte. Au stat până târziu în bucătărie, ea simțea pentru prima dată după mult timp că are un suflet adevărat lângă ea, iar el se dezmorțise și se simțea în largul lui la ea în casă, țuica îl ajutase mult.
Lili i-a povestit că în Spania a lucrat mult la câmp, mai ales în vie, la cules struguri, apoi și-a găsit un bărbat mai în vârstă care o întreținuse. După câțiva ani se despărțiseră, el a plecat din Castellon să se stabilească în Republica Dominicană, iar ea a descoperit că e bolnavă și a decis să se întoarcă acasă. „El oricum nu ar fi putut să aibă grijă de mine”, a zis, resemnată.
Atunci Leancă a înțeles că dacă vrea să rămână cu ea trebuie să se împace cu situația aceasta, dar ea îi întrerupse gândurile: „Nu vreau să ai grijă de mine, tu ești tânăr, trebuie să-ți vezi de viața ta”. El își luă inima în dinți, se apropie de ea, îi puse mâna stângă ușor pe gât și o sărută. Ea îi răspunse, limba îi alunecă și atinse limba lui în jocuri senzuale și pline de dorință, dar după câteva secunde se opri. Îl sărută pe obraz și se ridică în picioare. Nu zise nimic, dar el înțelese că poate încă nu e pregătită. Peste noapte rămase acolo, întins într-un fotoliu. Înainte să se culce, ea îl sărută ușor pe buze și îi șopti la ureche: „Nu în seara asta, mai așteaptă, te rog.”.
Nu se făcuse încă lumină când gălăgia de la drum îi trezi pe amândoi. Își luară câteva haine pe ei și ieșiră în fața casei ca să vadă ce se întâmplă. În fața porții douăzeci de săteni, cei mai mulți bărbați, se strânseseră și țipau tot felul de lucruri: „Să o ducem la sanatoriu!”, „Să plece din satul nostru!”, „A intrat boala în sat, hai s-o stârpim!”.
Cei doi, speriați, au încercat să le răspundă celor strânși la drum, dar un băiețandru aruncă o piatră în geamul de la bucătărie. Zgomotul și cioburile i-au înflăcărat și mai mult pe sătenii care se apropiară de poartă și strigară și mai tare.
Leancă începu să meargă spre poartă, cu toate că Lili îi spusese să se adăpostească și că nu e nevoie să o apere, că acei oameni vor pleca singuri. Dar sătenii nu aveau de gând să plece, se apropiau de porți, doi dintre cei mai tineri urcau gardul. Din spatele casei se auzi un zgomot. Leancă se întoarse și văzu doi bărbați cu barbă și obraji roșii care se apropiau hotărâți de el. Apucă doar să strige spre ei să plece de acolo și unul dintre bărbați se aruncă asupra lui și îl lovi cu pumnul în tâmplă, doborându-l la pământ. Cei de la poartă văzându-l pe Leancă jos, inconștient, își făcură curaj și intrară în curte.
Lili încerca să nu verse nicio lacrimă în timp ce bărbații o prinseră de mâini și îi dădeau palme și pumni, unii încercau să o dezbrace, iar alții îi opreau spunându-le „Se ia, n-auziți, vreți să muriți și voi dacă o violați?”. După o jumătate de oră Lili nu se mai împotrivea, nu se mai mișca, stătea ghemuită pe pământ doar cu fusta ruptă care îi acoperea fundul și coapsele. Nu mai făcea nimic, doar respira. Avea fața și mâinile vinete, și din bărbie îi curgea sânge.
S-au oprit, fără să mai zică nimic, fără să mai înjure sau să strige, s-au întors spre poartă și au ieșit în liniște. Se răcoriseră, acum plecau spre casele lor împăcați că au făcut ce era de făcut. Nu aveau de gând să povestească despre asta, știau că nu e motiv de laudă. Dar aveau convingerea că acum satul fusese vindecat și că își pot vedea liniștiți de viețile lor.

Teodor Dumitrescu

Născut în 1990, lucrează în domeniul finanțelor (economist) și nu a publicat până în 2024. E pasionat de literatură, mai ales de romane istorice sau care prezintă situații de criză, printre autorii lui favoriți numărându-se William Faulkner, Mario Vargas Llosa și Philip Roth.