„Iubitule,
La noi plouă de o săptămână. Blacky a fătat șapte pui. A trebuit să alung șase. Am plâns două zile. Chiar a trebuit să o fac. Crede-mă că a trebuit, altfel muream cu toții. L-am rugat pe domnul Atanasiu să-i ducă departe, la marginea orașului. Le-am pus într-o sacoșă o jumătate de pâine muiată în apă. Poate că îi va găsi vreun animal acolo și vor supraviețui. Mă rog lui Dumnezeu să aibă milă de ei. Erau orbi. A trebuit să o fac, jur. Să nu mă cerți și tu, știu, sunt o asasină, dar a trebuit să o fac. Am să-mi primesc răsplata, dar a trebuit să o fac. Noi o ducem greu cu mâncarea. Nu mai avem decât pâine și ceapă. Nu știu cât mai durează războiul ăsta. A venit poliția militară acum 2 săptămâni și ne-au rechiziționat toată aparatura electrică din casă: celulare, televizor, laptopul tău și al meu, cuptorul cu microunde, frigiderul, absolut tot, absolut-absolut tot. Nu mai avem curent electric decât o oră pe zi. Și uneori nici atunci. Stăm pe întuneric și ne rugăm pentru oameni. Să oprească odată măcelul ăsta fără sens. Mă gândesc cel mai mult la tine. Te iubesc mult-mult. Chiar mai mult decât pe mine. Vreau să știi că ți-am salvat toate poeziile când au venit militarii să ne ridice laptopurile. Mă anunțase în prealabil domnul Atanasiu. E un om de treabă. Tot el m-a pus în contact cu un chestor. Mă va ajuta să o duc pe mama într-un spital. Mama e tot mai rău, vomită des și nu poate să mai înghită. Are nevoie de o cură cu lactate. Săptămâna viitoare mă întâlnesc cu chestorul. Am auzit că e un domn politicos, înainte de război a fost redactor la o revistă de literatură. Sper să fie bine, am să mă rog în fiecare noapte.
Te sărut peste tot, iubita ta.”
Ploua de 3 zile încontinuu. Urăsc ploaia. Stăteam într-un tranșeu plin cu apă. Pereții de pământ murdar se scurgeau pe lângă noi odată cu ploaia care uitase să mai se oprească. Am închis ochii. Simțeam că o să am iar un atac de panică. Exact ce-mi lipsea. Popescu fuma, privindu-și arma cu patul ud. Știam cum să evit atacul: trebuia să vorbesc. Am deschis gura, mi-a ieșit doar un „bă!” schimonosit și bâlbâit. Nici măcar nu mă auzise. Mi-e frică, am să mor ca un boschetar în tranșeul ăsta mocirlos. Ce viață de câine mai am și eu?!
– Popescule, știi cât durează războiul ăsta?
– Până la final, nu?
Replica lui m-a enervat cumplit. Aveam nevoie de cineva care să mă asculte, nu să facă pe spiritualul.
– Ești prost? Dacă Dumnezeu ar avea o vârstă exprimată într-o viață de om, războiul ăsta de rahat ar dura exact cât ar clipi din ochi. Clipește o dată și se duce jumătate de planetă dracului. O planetă avem și de asta ne batem joc. În loc să mergem pe alte planete, ne omorâm ca idioții pentru niște biete concepte. Dacă gândeau vreo clipă cretinii ăștia de conducători, investeau banii în ceva mai interesant: revitalizau programul Apollo. Dar e mai ușor să extermini un popor, decât să ajungi lângă Alpha Centauri. Și e mai rentabil, mult mai rentabil.
– Alberto, iar ai fumat marijuana?!
– Sclavi și carne de tun, asta suntem…
M-a întrerupt râzând.
– Ori nu ți-a mai scris gagică-ta, de faci pe nebunul pe aici? Mă exaspera. Dacă nu purta aceeași uniformă ca a mea, jur pe Dumnezeu că l-aș fi pleznit cu patul armei direct în gură. Să-l văd ținându-se de gură, țipând isteric cu bărbia plină de sânge: „De ce dai, bă?! De ce? Ai înnebunit?!”
Făcusem un atac de panică în avion spre Zaragoza. Eram fără aer, pereții se strângeau spre mine ca o menghină. Mișcam degetele picioarelor repede. Ca și când mi-aș fi verificat capacitatea creierului de a mai controla mușchii. Am inspirat profund. Aveam impresia că oricât de tare aș deschide gura să inspir în plămâni, nu-mi ajunge nicio moleculă de aer. Nemțoaica de lângă mine mă privea și nu înțelegea nimic. Avea un zâmbet de vită politicoasă. „Vacoooooo, nu vezi că nu am aer????”
Fără aer. Am mai inspirat încă o dată. Popescu s-a uitat speriat la mine.
– Albertule, ești bine?
Prima mea mișcare a fost în sus în afara tranșeului, un recul al crizei. M-am ridicat în picioare. Vântul îmi sufla chiar în față, rece. Pentru o clipă am avut senzația că, orice mi s-ar fi întâmplat, eu câștigasem și de data asta. Mantaua de ploaie era udă, grea și mă sufoca. Dar mă simțeam bine, învinsesem și acum. Moartea rămăsese departe de tranșeul nostru, mușcându-și degetele de ciudă. Numai fraierii renunță așa ușor.
– Albertule, stai jos!
Nu-l auzeam. Mă uitam în sus, vedeam soarele printre norii grei. Criza îmi trecuse.
M-am întors spre el, venise târâș până la mine.
– Stai jos, idiotule! Vrei să te sinucizi?
– Popescule, de ce are atâta lumină ziua asta întunecată?
S-a aruncat peste mine, arma mi-a căzut în noroi. Exact la timp. Lunetiștii din cealaltă parte mă remarcaseră. Câteva gloanțe porniseră. Dar eu eram în mocirlă, gloanțele au șuierat a pagubă deasupra mea.
– Vezi, mă, Popescule?! Pe mine nu mă omoară nimic, sunt nemuritor! Râdeam.
– Ești nemuritor pe dracu! Ești doar un cretin sinucigaș. Doamne, oare în plutonul ăsta sunt cel mai sănătos?!
– Gata, mă, mi-am revenit, stai calm, azi nu moare nimeni.
Am tăcut amândoi, mi-am ridicat arma, i-am șters puțin patul. Părea să funcționeze.
– Dar ce pula mea ai avut?
Mi-am scos din buzunar pachetul de țigări. Era ud.
– Băga-mi-aș pula în tranșeul ăsta. E ceva ce nu s-a udat pe o rază de 3 kilometri? Furia m-a cuprins brusc. Cred că și inima mi s-a udat, e într-un borcan cu mocirlă la fezandat.
M-am scotocit prin buzunare după brichetă. A doua scrisoare o țineam la piept. Avea un scris tremurat.
„Iubitule, mama e salvată. Acum e într-un spital la București. Doctorii au spus că va trăi. A trebuit să o fac, jur pe dragostea noastră că a trebuit să o fac. Dumnezeu nu mi-a lăsat altă alternativă. M-am culcat cu chestorul. A trebuit să o fac, te implor să mă ierți. Trebuia să mă culc cu el, altfel murea mama. Te iubesc mult. Te sărut.”
Am recitit-o. Scrisul tremurat, aplecat spre dreapta. Chestorul penetrând-o pe la spate. O picătură de apă a acoperit „te iubesc”. Apoi a pus-o să-i facă un blow-job și a terminat pe fața ei. La baie s-a spălat pe față. Stropii de spermă se amestecau cu lacrimile. S-a îmbrăcat repede și a plecat spre casă. Mama era salvată. Va trăi mai mult. Oare i-a plăcut și ei? Mai mult ca sigur… Sau poate că nu. Ia mai dă-o dracului. A făcut un bine. A salvat o viață. Și în plus nu făcea păianjeni acolo jos, așteptându-mă pe mine să mă întorc fără un picior de pe front.
M-am ridicat vesel. În fond, o partidă de sex pentru o viață salvată. Ce ușor se rezolvă lucrurile pe timp de război, nu?!
Am să-l omor pe chestor, o să moară sufocat. Numai să scap de aici. Trebuie să fiu atent să nu mai fac vreo prostie. Am nevoie de o permisie.
– Popescule, când primim și noi permisie?
– Pentru ce vrei permisie? Nu-ți ajunge câmpul ăsta plin cu bombe? Vrei pădurice liniștită unde să te spânzuri? Peste tot se moare la fel. Și în ștreang, și în glonț.
– Du-te-n pula mea cu glumele tale de căcat! Zi, mă! Când se dau permisii?
– Habar nu am. Peste vreo lună, cred. Am auzit că, dacă rupem linia frontului aici, nu mai primim permisii vreo 6 luni.
Am tăcut, cu ciudă. Nu voiam să rupem linia frontului. Nu voiam nimic, nici măcar să se termine războiul. Dacă sunt fraieri, să se omoare între ei până la sfârșitul lumii! Ăsta nu e războiul meu, eu am alt război, chestorul mi-a deschis alt front de luptă. Șase luni??? E inadmisibil. Trebuie să-l omor pe ăla săptămâna asta. Nu pot aștepta 6 luni. Trebuie să dezertez.
Căpitanul s-a furișat tiptil spre noi doi. Își ținea casca verde cu mâna dreaptă, iar cu stânga ducea repede țigara la gură. Avea o barbă mare, din compania noastră nu mai ieșise nimeni din tranșee de o săptămână.
– Am nevoie de un voluntar din plutonul vostru. Anunțați-i pe toți. Îmi trebuie un om curajos. Trebuie să minăm podul din fața noastră. Cel care reușește, primește Crucea Militară și două săptămâni de permisie.
Popescu a început să râdă.
– Două săptămâni pe lumea cealaltă, poate. Ha-ha. Ce nebun se va duce în bătaia lunetiștilor? Sunt aproape 4 kilometri până la pod și cel puțin 300 de puști ascunse peste tot.
Am sărit în sus. Aproape că îmi pierdusem casca. Venise momentul să-i tai testiculele chestorului.
– Domnule căpitan, mă ofer voluntar!
Căpitanul m-a privit înduioșat. Îi eram drag, nu se aștepta să mă duc la moarte atât de ușor.
Popescu a țâșnit, placându-mă. Ne-am prăbușit amândoi în mocirlă.
– Domnule căpitan, nu-l băgați în seamă, are o depresie. L-a lăsat gagica, de asta face pe eroul.
Căpitanul a încredințat tacit din cap. Și el credea că o luasem razna. S-a întors, cu intenția vădită să caute alt voluntar.
L-am împins cu furie pe Popescu de pe mine, m-am ridicat și am făcut doi pași după căpitan. L-am apucat isteric de mână, aproape bruscându-l. Căzusem în genunchi în fața lui.
– Domnule căpitan, vă implor, vreau să distrug podul ăla blestemat. Sunt gata să-mi dau viața pentru țara mea. Vedeam ochii chestorului bulbucați, sufocându-se cu testiculele. Trebuie să-mi dați șansa asta. Mă ofer voluntar. Sunt voluntarul ideal. Sunt cel mai motivat să îndeplinesc misiunea asta. Ascultați-mă, până mâine podul e distrus complet!
Căpitanul a răspuns sec. Aproape metalic.
– Bine, soldat. Ți s-a încredințat misiunea. Vino cu mine să primești instrucțiuni suplimentare.
Fumam singur, departe de tranșeele noastre. Până la pod mai aveam câteva sute de metri. Rucsacul cu explozibil îl lăsasem lângă mine. Furasem un baton de explozibil din el. O să i-l bag chestorului în fund. Obosisem. În câteva minute podul va fi minat. Simțeam că trăiesc. Distrug podul și apoi îl minez pe chestor.
Am început să alerg aplecat spre pod. Îl distingeam perfect prin noapte.
– Uite-l. Îl vezi?
Cei doi lunetiști de la marginea podului scrutau noaptea cu binoclurile performante.
– E a treia oară săptămâna asta când încearcă un disperat de-al lor să distrugă podul. Eu cred că trebuie să fii drogat să ai un asemenea curaj.
– Am auzit că le dau droguri să lupte ca niște animale.
– Ia să-l lăsam să se apropie. Nu-l omorî acum. Lasă-l să vină mai aproape.
– Ești nebun??? Dacă se aruncă în aer când e aproape de noi?!
A ridicat arma. Un zgomot puternic. Soldatul cu rucsac în spate s-a răsucit prin noapte și a căzut cu fața în mocirlă.
Au trecut câteva minute. Nicio mișcare.
Soldatul cu rucsac s-a ridicat încet.
– Bă!!! Ești nebun? Ăsta e nemuritor?
Îmi plac Beethoven, Anton Bruckner, Soljenițîn etc-etc. Am câteva premii literare câștigate acum un deceniu în urmă.
Cărți publicate: El sueno espanol – jurnal de căpșunar (editura Nemira, 2010)
Bine descrise frustrarea și furia personajului, ele devin un adevărat catalizator pentru curajul nebunesc menit să îl facă invincibil în luptă, aproape nemuritor, fiindcă acum are de purtat două războaie. Se creează o atmosferă tensionată prin contrastul dintre planul confesiunii și cel al acțiunii, mai ales că scrisorile sunt citite chiar în tranșee. Schimbul de scrisori dintre cei doi iubiți are mai mult impact asupra cititorului pe fundalul ororilor războiului pe de o parte și al lipsurilor și crizei generate de acesta trăită de cei de acasă, pe de altă parte. Este clar că dacă scapă va suferi de un post traumatic stres foarte puternic, chiar dacă nu îl va ucide pe chestor.
Mulțumesc frumos pentru atenție și lectură!