N-ai de ce să te gândești la moarte când țârâie telefonul în miezul nopții.
Pe întuneric, strigătul are culoarea pământului și miroase a frunze mucezite și a fum. Respirația se oprește în gât iar inima pompează și mai multă frică.
Prima dată deschid ochii și privesc panica direct în față. Ne cunoaștem bine noi două, ca două surori gemene dar de culori diferite. Știe că nu cedez ușor și că îmi fugăresc temerile așa cum plivește bunica buruiana dintre straturi. Amenințările ei îmi par glod printre degete iar după ce îi șoptesc asta la ureche, doar atunci îmi face loc și mă lasă să trec.
Cobor din pat direct pe podea și mă târăsc în coate, ca atunci prin tranșee. Nu vreau să trezesc pe nimeni.
Drumul e anevoios iar din când în când mă zgârii pe burtă cu câte un șurub sau vreun cauciuc de mașinuță abandonat în urma exploziei. Aerul e greu și cețos cu iz de praf de pulbere. Înaintez greu mai ales unde vegetația e mai înaltă, am fața udă de la transpirație iar crengile mi se lipesc de frunte. Îmi miroase a sânge închegat, ca atunci când scotea mama mațele din găină și îmi arăta pe unde iese oul.
Ciorapii mi s-au încrețit la genunchi, flaneaua de corp mi s-a ridicat peste buric iar podeaua are temperatura derdelușului. Iarăși a înghețat caloriferul. Săracul.
Cu brațele încordate mă proptesc de scaunul de lângă perete și mă ridic în picioare. Inamicul se ascunde pe aproape căci îi simt mirosul greu ce vine cu suflul vântului. Apuc binoclul cu infraroșu și arunc cu praștia o pietricică în partea opusă a camerei. Singurul zgomot care se aude este inima mea care amenință să îmi dea tot planul peste cap. Îmi țin răsuflarea, conștientă că mi-a amorțit mâna pe mitraliera cu laser. Drumul pare liber dar nu se știe niciodată.
Dau de perete ușa de la debara, ușă ce se deschide greu, cu un scârțâit ce îmi îngheață sângele în ureche. Am învățat atâtea privindu-l pe Rambo cum își coase rana de la braț încât nimic nu mă mai sperie. Nici atunci când am văzut-o pe străbunica dezgropată nu mi-a fost teamă. Moartea nu e atât de îngrozitoare mai ales dacă ești spovedit înainte.
În debara am deja totul pregătit, căci așa e la război. Niciodată nu știi când trebuie să fii gata de atac, sau de apărare.
Îmi verific sacul de dormit și rucsacul. Flasca cu apă e umplută, lanterna are bateriile încărcate, țeava e plină cu cornete iar cuțitul de vânătoare e bine legat. Busola arată deja spre nord, iar tocul pistolului e pitit între hărți și grenade. Parcă mi-aș lua și o carte cu mine dar sunt indecisă. Aventurile lui Tom Sawyer mi-ar fi de ajutor numai că eu mereu am fost de partea lui Huckleberry Finn iar pe cartea aia trebuie să o duc luni la bibliotecă. N-aș vrea să iau vreo amendă căci cine știe când mă întorc. Pe Robinson Crusoe l-am citit de atâtea ori și parcă nu se potrivește de data asta. Mă opresc la Povestea fără sfârșit de parcă unde mă duc eu aș avea timp să citesc.
Dau prelata verde la o parte și scot scrinul cu zestre. Acolo, sub costumul național, se ascunde uniforma cu epoleții înstelați și cascheta militară ce miroase a naftalină. O mângâi ușor pe creștet și mi-o potrivesc pe cap, având grijă să îmi ascund cozile înăuntru pentru a nu mă da de gol. Nimeni nu trebuie să știe că sunt fată.
În noaptea asta strategia va fi diferită căci și inamicul e mult mai puternic. Pentru a reuși, trebuie să fiu de nerecunoscut.
Trec de sufragerie și mă îndrept tiptil, tiptil spre hol, rostogolind-mă de două ori între fotoliu și canapea. Acolo mă fixează oglinda cu ochiul ei sfredelitor.
Da… încă nu sunt pe deplin pregătită.
Deschid cu grijă dulapul rezemat de perete având grijă să nu fac nici un zgomot.
Dau câțiva pantofi la o parte și bâjbâind cu degetele printre șnururi găsesc cutiuța rotundă. Nu o desfac imediat ci mă asigur mai întâi că nu mi-am lăsat amprentele la vedere. Orice m-ar putea da de gol acum.
Cu două degete unse îmi desenez dungile sub ochi și mă gândesc că dacă m-ar putea vedea, nici Winnetou nu m-ar mai recunoaște.
Oglinda îmi face din ochi.
Sunt gata.
Lumina se deschide brusc iar tata cu părul vâlvoi mă ia de umeri.
– Ce faci trează la ora asta? E ora unu noaptea.
– E alarmă, tată! N-ai auzit?
– Eu am auzit, dar ce faci tu aici, asta întreb eu? Treci la culcare imediat și ai grijă să nu îl trezești pe frate-tu.
– Ia-mă cu tine, te rog. Nu mă lăsa acasă. Am totul pregătit.
Tata se așază în genunchi lângă mine și zâmbind îmi șterge crema de pantofi de pe obraz. Ochiul oglinzii se închide înlăcrimat. Vocea lui se scurge ușor pe covorul persan.
– Lasă tată că facem altceva când mă întorc. Ceva mult mai interesant și plin de aventură.
– Ce facem? îl întreb învinsă.
– Te duc să vezi releul. Vezi, sus acolo, pe munte? Mergem amândoi și privim orașul de acolo.
– Promiți?
– Promit. Acum fugi în pat.
Inamicul îmi zâmbește de sub masă. A câștigat o bătălie dar nu și războiul.
Până data viitoare!
S-a născut în 1982 (Constanța) și este absolventă a Academiei de Științe Economice din București, a Colegiului de Asistență Socială Georgian College, York University și a Facultății de Psihologie, Laurentian, din Ontario, Canada.
A publicat Cap de lut (editura Coresi, 2014), O mie de impresii divizate (editura Berg Books, 2018), A thousand Divided Impressions (traducere de Adriana Crăciun la editura Coresi, 2019) și Grădina Sofiei (editura Casa de pariuri literare, 2020).
Povestea ta mi-a adus aminte de o alarma reala, cand tata era chemat “la datorie” si tare mult m-am bucurat cand tatăl fetiței a apărut intr-adevăr la final, exact asa cum am avut prima imagine in minte.
Mi-a plăcut foarte mult cum ai început cu “ N-ai de ce să te gândești la moarte când țârâie telefonul în miezul nopții.”…si totuși ne gândim la ceva rău, pentru ca altfel de ce am fi sunați in creierii nopții? Si-apoi ai reușit sa ma tii in priza cu suspansul creat. Totul pare deformat, senzatiile accentuate, mobila uriașă si imaginația foarte bogata in mintea ei de copil curajos.
Iar releul unde era? Sus, pe Pietricica? :)
M-as bucura sa citesc mai multe povestiri de genul asta. :)
Mulțumesc, Luna. E chiar povestioară adevărată, tata fiind căpitan la vremea aceea și primind alarma în miez de noapte. Eu cred ca aveam in jur de 6,7 ani și eram pregătită de război mai mult ca orice personaj eroic din vreo carte. Releul era pe Pietricica dar din pacate niciodată nu am ajuns la el… a rămas mereu o mare promisiune 😀. Cunosti Piatra Neamțul ?
Ce coincidenta! Deci am simțit bine – si tatăl tau a fost militar. Poveștile inspirate din realitate au o vibratie aparte, pentru ca tot ce descrii se simte foarte real, natural.
Da, am ajuns pe Pietricica de doua ori. E o priveliște superba a orașului. Iti recomand sa urci acolo cand mai ai ocazia sa ajungi. Nu am fost decât de doua ori in Piatra Neamț si a treia oara in trecere prin el, dar e un orășel frumos ca o bijuterie.
Multa inspirație la scris, Suzana.
Cu toate că e realizată impresionist, din câteva peneluri de culoare întinse pe pânză exact atât cât e necesar ca figurile să se întrezărească, proza ta întreține o atmosferă de suspans până la punctul în care este detonată în gingășie. Cum să nu îmi placă, mai ales că primele cărți pe care le-am citit în viața mea au fost Aventurile lui Tom Sawyer, urmate de cele ale lui Huck Finn. Dacă îți spun că am continuat cu Defoe îmi vei spune că inventez. Dar dacă ți-aș mărturisi că după Defoe am încercat Winnetou, ce mi-ai mai spune?