Allied (2016) Dragoste între spioni

După ce am luat biletele la Allied am auzit pe cineva spunînd că e asemănător cu Mr. and Mrs. Smith. Sala era aproape goală şi deja aşteptările mele erau minime pentru cum nu putusem rezista pînă la finalul porcăriei de Mr. and Mrs. Smith…

Dar filmul începe cu o scenă super – Max Vatan (Brad Pitt) paraşutat deasupra deşertului marocan, cu dune fără sfîrşit, o panorama de vis, un drum către nicăiri şi un Ford de anii ‘40 condus de un şofer care nu prea vorbeşte -, şi în scurt timp ajungem în Casablanca. Filmul nu este noir, cum este “Casablanca” cu Bogart, ci este un film de dragoste cu multe elemente de suspans şi suficientă acţiune să satisfacă şi iubitorii acestui gen. Vreau să spun că filmul place şi spectatorului care vrea să vadă un film de dragoste dar şi pe cel care doreşte un film de acţiune – cu toate că, la pînă la final, se transformă într-un foarte bun thriller psihologic.

În 1942, Maroc era controlat de Franţa, aservită la rîndul ei Germaniei naziste prin regimul de Vichy. Ambasadorul Germaniei era de fapt şeful acestei colonii franceze şi Max Vatan, un canadian francofon înrolat în Forţele Aeriene Britanice, primise misiunea să-l înlăture. Contactul lui este o franţuzoaică, membră a Rezistenţei Franceze, Marianne Beausejour (Marion Cotillard) aflată deja în Casablanca şi infiltrată în lumea mondenă de acolo – o amestecătură de ofiţeri de stat major germani şi ex-pats francezi. Într-un bar, unde Marriane era la masă cu cîţiva prieteni, Vatan ne este introdus ca fiind soţul lui Marianne şi urmează o primă scenă simpatică în care doi oameni care nu se văzuseră niciodată se sărută ca un soţ şi o soţie şi se comportă ca atare, apoi fac cunoştinţă cu adevărat cîteva minute mai tîrziu în maşină.

Misiunea lor este de a-l împuşca pe ambasador în timpul unui dineu oficial şi de a nu atrage atenţia asupra lor pînă în seara dineului. Lucru care se anunţă dificil datorită a tot felul de încurcături: Max e recunoscut de un ofiţer german care-l interogase în trecut, franceza lui este cu accent de Quebec ceea ce nu este în concordanţă cu faptul că Marianne spusese tuturor că soţul ei este parizian, etc.

Decorurile sînt mereu perfecte, costumele ambilor deasemenea, dar le-am remarcat mai bine pe cele ale lui Marianne, inclusiv sutienele (le poartă tot timpul, în concordanţă cu vremurile☺) portjartierul, cămăşile de noapte de mătase care acum nu se mai găsesc decît în şifonierele bunicilor.

În paralel cu pregătirile şi tatonările de rigoare, există un joc de apropiere/respingere între cei doi. Marianne pare dornică să aibă o aventură cu Max dar este refuzată de cîteva ori.(““We both know people who fucked each other and fucked up, and now they’re fucking dead,” o respinge el, iar replica ei este “That’s a lot of fucks.”). Dar replica cheie a lui Marianne din această parte a filmului apare atunci cînd, legat de contactele ei din Casablanca, va spune “Trebuie să pui sentimente reale, să te implici cu adevărat. Întotdeauna funcţionează.”

Urmează o scenă de sex în maşină în mijlocul deşertului în timp ce o furtună teribilă ridica vîrtejuri peste tot în jur şi izbea tabla maşinii precum un aparat de sablat, din ăla de curăţat piesele metalice cu jet de nisip. De ce să nu spun, mi-a plăcut scena, deşi în realitate maşinile alea de la 1940 nu erau etanşate ca lumea, ar fi fost disperaţi să accelereze din calea ei ca să nu le intre nisip prin cutia de viteze şi motor, mai ales că noaptea locuiau în acelaşi apartament care dispunea de pat☺ . Ok scena cu maşina, sărim înainte să credeţi că mi s-a lipit prea tare de retină.

Misiunea, ambasada, fuga, revenirea în Londra şi Max o cere de soţie. Urmează cîteva minute bune în care acţiunea pare că s-a oprit complet pînă la punctul în care, fiind exact jumătatea filmului, te întrebi “asta a fost tot!?” şi începi să te gîndeşti că poate totuşi ai luat plasă. Dar momentul e de scurtă durată şi de aici încolo filmul devine psihologic. Londra bombardată noapte de noapte, imagini extraordinare cu escadrila de bombardiere Stukas şi antiaeriana RAF şi, pe fondul bombardamentelor, neîncrederea lui Max care va escalada din ce în ce mai tare pînă la punctul culminant, cel de la final.

Vă las pe voi să-l descoperiţi.

Un film care trebuie văzut, un director de care nu auzisem, Robert Zemeckis şi un joc actoricesc fără reproş. Scenariul, excelent, semnat de Steven Knight care a mai făcut şi Locke cu Tom Hardy (l-am pus deja pe listă pentru vacanţa asta).

Nota 8 din 10.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.