Amalia ON and OFF

Cât despre Amalia, nu am cunoscut pe nimeni care să trăiască lucrurile mai intens decât ea. Când râde, aproape că se tăvălește pe jos, dă din mâini și din picioare ca o posedată. Când plânge, inundă la propriu birourile și pe oricine se află în jur. Când e deprimată, pare mai mult moartă decât vie… Dar v-ați făcut deja o idee, așa că trec mai departe. Asta însemnând de fapt ziua de ieri, undeva în jurul orei 11, pe care de obicei mi-o petrec ascuns în cutia mea de hamster, așteptând pauza de masă – ca mai apoi să aștept ora plecării. Atâta timp cât salariul merge, nu am de ce să-mi fac sânge rău – dăunează grav sănătății.
Amalia și-a făcut deodată intrarea – mai ceva ca Muma Pădurii aflată pe urmele Greuceanului – în spațiul de doi metri pătrați unde îmi trăiesc jumătatea de viață, alături de mormane de hârtii, câțiva gândaci și un șoarece care mai traversează câteodată încăperea și pe care l-am botezat Biluță, în amintirea unui fost coleg de liceu folosit pentru poantele zilnice.
– Ai treabă, Mortăciune? m-a trezit Amalia din amorțeală.
– Dar ce, îți închipui că ard gazul de pomană pe-aici? Unii mai și muncesc în firmă, să scoată banii de salariu și pentru ceilalți.
– Lasă că te știu eu. Probabil că stai toată ziua și te uiți la pornoșaguri.
– Doar dimineața, la prânz și înainte de culcare.
– Obsedatule!
– Mulțumesc!
Colțurile buzelor ei s-au lăsat rapid în jos. Sprâncenele aproape că i s-au împreunat. Toate astea nu prevesteau nimic bun. Puteam să văd la propriu un nor negru formându-i-se deasupra capului.
– Am nevoie de tine, a spus ea și a sunat mai mult ca o comandă.
– Nu sunt chiar atât de disperat.
– Normal, nu te duce mintea la altceva.
– Fiecăruia cum i-a fost dat de la cel de sus.
– În cazul tău, cred că vorbim despre cel de jos.
– Nu-i același lucru?
– Haide, nu mai face pe deșteptul, și-a îngroșat ea glasul. Vorbesc serios, am nevoie de tine.
Ultima dată când dăduse buzna peste mine, cu aceleași cuvinte, trebuise să îmi înghit mândria cu totul, puținul ăla cât mai rămăsese din ea, de fapt, și să mă reped până la primul magazin ca să-i cumpăr o cutie de tampoane. Câteva săptămâni după aceea fusesem subiectul preferat al glumeților din firmă. Câte nu îndurăm noi, bărbații, pentru sexele slabe.
– Spune-mi despre ce-i vorba, am spus, după o lungă ezitare.
– Nu, nu aici.
– Așteaptă atunci să intrăm în pauză.
– Nu pot să rabd atâta.
Ca pentru a-mi demonstra cât de serios vorbea, creionul pe care îl plimba de câteva secunde între degete – se pare că am omis să-l aduc în discuție – s-a rupt de la jumătate, cu un pocnet.
– Să mă ia naiba, surioară, încep să cred că nu vorbești prostii și chiar ai nevoie de ajutorul meu.
– Oh, în fine! Haide!
– Unde?
– Nu aici. Putem să mergem la tine.
– Nu vreau să par nesimțit și tu nu ești deloc o bucățică de lepădat, dar chiar nu pot, m-aș simți ca și cum i-aș trage-o unei surori…
– Idiot obsedat mâncător de rahat!
Jumătatea de creion mi-a zburat pe lângă ureche.
– Bine, bine, i-am spus, ridicându-mă de la birou. Dar ce facem cu Ștompy?
Ăla era administratorul și obișnuia să dea câte o tură printre cubicle-uri la fiecare jumătate de oră.
– Ștompy poate să-mi sugă pula, a strigat Amalia, suficient de tare cât să o audă cel puțin un sfert din angajați.
M-am grăbit să o scot afară de acolo. Pentru binele amândurora.
– Uneori chiar am impresia că ai una, i-am spus. Nu ți-am povestit, te-am visat o dată – să știi că de obicei îmi apari prin vise doar ocazional, nimic porcos sau așa ceva – și nu știu cum se face că începem să ne giugiulim…
– Ieach, scârbos.
– Și ne giugiulim noi și când să-ți dau țoalele jos, hopa, ți se ridică dintre picioare ditamai șerpălăul de negrotei și eu dau să fug și tu mă urmărești cu pula sculată, până ce mă trezesc ud leorcă.
– Efecte secundare, de la prea multe pornoșaguri.
– Efecte secundare pe naiba! Ăla a fost cel mai creepy coșmar din viața mea.
– Nu ești normal.
– În ziua de azi, a nu fi normal e o virtute.
– N-am chef de filozofelile tale acum.
– OK, mă anunți când ești pregătită. Am o listă lungă lungă de tot. O să-mi mulțumești după aia. Va fi o revelație, vei privi lumea cu alți ochi, chestii tari, nu prostii, surioară.
Amalia cea de toate zilele abia ar fi așteptat să-mi dea replica. Acum doar mergea înainte, mă trăgea practic după ea, cu o mutră serioasă, prevestitoare de uragane și alte cataclisme în mijlocul cărora îmi era cam teamă să mă arunc așa, cu capul înainte, fără nici un echipament de siguranță.
– Nu am deloc bani la mine, i-am atras atenția Amaliei, când mi-am dat seama că ne îndreptam spre nu taxi parcat lângă trecerea de pietoni.
– Când ai tu bani la tine?
Avea dreptate, nu se întâmpla prea des. Am ajuns lângă taxi și am bătut discret în geam. Un cap rotund și trist ne-a întâmpinat cu expresia „hă?”. I-am spus numele străzii și l-am întrebat dacă e liber.
– Cam în ce zonă e asta? a ezitat să ne dea un răspuns.
– Pe lângă Piața Muncii.
– Îmi pare rău, boss, e prea aproape. Nici nu îmi scot benzina dus-întors.
– O să găsești sigur alți clienți pe-acolo. Blocul e chiar aproape de intersecție.
– Nu merită.
Cât timp am stat noi să ne tocmim, Amalia sărise deja în taxi, pe bancheta din spate.
– Hai dracului odată, mi-a strigat.
M-am înghesuit rapid lângă ea. I-a întins șoferului două hârtii de câte zece.
– Ia banii și pornește dracului odată, i-a poruncit.
– Imediat, șefa! Țineți-vă bine.
Cauciucurile au scârțâit, s-au auzit câteva claxoane și cinșpe minute mai târziu ne aflam în bârlogul meu compus dintr-o singură cameră care-i și dormitor și cameră de zi și bucătărie și bordel și tot ce vreți și nu vreți. Amalia se dusese țintă la frigider și mă păgubise cu o doză din rezerva de bere pentru săptămâna în curs. A băut-o pe toată din câteva gâlgâieli zgomotoase, a tras un râgâit prelung în urma căruia i-au dat lacrimile, din lacrimi a dat în plâns, din plâns în tremurat și în cele din urmă a revenit treptat la starea inițială. În timpul ăsta, eu îmi făcusem de lucru rozând o unghie și scobindu-mă în urechi.
– Nenorocitul de Sebi m-a înșelat, a dat ea drumul bombei într-un final.
– Pe bune?
– Crezi că am chef de glume?
– Sebi? Mai degrabă te-aș fi crezut pe tine în stare, decât pe el. Nu îmi vine să cred.
– A, da? Ce șoc îți închipui că am avut eu? Sebi cel cumsecade, Sebi cel cuminte, Sebi cel minunat… Curvar ticălos mincinos împuțit jeg de om, ăsta e Sebi cel adevărat, m-a înșelat, nenorocitul.
Am mai lăsat-o un minut să-și verse supărarea.
– Ești sigură, ai dovezi?
– Dovezi? Ce alte dovezi am nevoie? Uite, să vezi cât de fraier poate să fie și cât de idioată sunt eu că nu mi-am dat seama mai devreme.
Mi-a povestit că începuse să miroasă ceva putred în relația lor de câteva luni, de când Sebi își schimbase locul de muncă și deodată era nevoit să muncească mai mult, să bage ore suplimentare la serviciu, să aibă tot timpul ceva de făcut și să fie prea obosit ca să mai performeze cum trebuie în pat. Nu că l-ar fi solicitat Amalia prea des în sensul ăsta. Nu e obsedată de sex, m-a asigurat ea. Dar când se-ntâmplă, preferă să fie unul bun și de durată. De-aia fumează și țigările lungi.
– Iar ieri, nu știu ce mi-a trecut mie prin minte, intuiție feminină, habar n-am, am plecat mai devreme de la muncă și i-am umblat în laptop. Știi că te-am întrebat cum pot să văd fișiere ascunse… Și am deschis laptopul, am dat acolo la opțiuni la folder Show Hidden Files… Drace, nici dacă mi-ai fi pus o farfurie cu căcat în față nu aș fi fost mai surprinsă.
De acum, Amalia își recăpătase stăpânirea. Vorbea cu siguranță și ironie, poate cu prea multă siguranță.
– Poze cu el dezbrăcat, cu mâna pe pulă, cu vibratorul meu… ah, oribil, oribil.
– Nu e nevoie să îmi spui mai mult. Mi-am făcut deja o idee. Dar de-aici până la înșelat e cale lungă. Avem fiecare păcatele noastre, micile secrete pe care nu trebuie să le știe nimeni, scheletele din dulapuri.
– Păi stai să vezi. Când ajunge nemernicul acasă eu gata, sar pe el să-l iau la întrebări. I-am zis „știu eu acum ce faci când stai peste program și ai multă treabă” iar el făcea pe nevinovatul, că „nu știu despre ce vorbești”, că „e adevărat, chiar am foarte mult de muncă”, că „ce prostii vorbești?” și tot așa iar eu dă-i înainte cu „bulangiu” și „muist” și tot ce mi-a venit la gură și că „am intrat eu la tine pe laptop și am văzut tot, labagiule”. Poc! Uite-așa, deodată, Sebi al meu se schimbă la față. „E mai bine că ai aflat singură”, mi-a zis, că el nu avea puterea să o facă, încercase dar degeaba, și tot așa el cu a lui, eu cu a mea, până ce mi-am dat seama că vorbim de lucruri diferite. „Despre ce naiba vorbești?” l-am întrebat. Mi-a zis „o cheamă Roxana.”
– Asta chiar e ceva.
– Ceva? Parcă a trecut un camion peste mine, așa m-am simțit. Eu mă pregăteam să-l cert de pozele alea. Ba chiar mă simțeam cumva ușurată că era vorba doar de atât. Iar el, tembelul, îmi trântește chestia cu înșelatul.
Amalia a mai făcut un drum până la frigider și înapoi și-a repetat schema de dinainte cu doza de bere.
– Cică vrea să trăiască cu aia, că o iubește, că lucrurile nu mai merg între noi, căcaturi de-astea.
– Dacă vrei, pot să mă duc să-i trag o mamă de bătaie, am încercat eu să destind atmosfera.
– Ești dus cu capul.
– Poate că te va face să te simți mai bine.
– Nu vreau să mai am de a face cu el. Nu vreau să mai aud nimic de el.
O contrazicea faptul că se afla în garsoniera mea și-mi umpluse canapeaua de lacrimi și-mi băuse două beri.
– Ce ai de gând mai departe? am întrebat-o.
– Azi își ia lucrurile și se cară. Când o să ajung acasă, o să fie dus pentru totdeauna.
– Da, un mod foarte matur de-a rezolva problema.
– Ce vrei să zici?
– Ați încercat să vorbiți, să vedeți unde-i problema sau dacă se mai poate repara ceva?
M-am lăsat instinctiv pe spate, căci Amalia părea gata să-mi tragă una în mutră.
– Rahat îmbârligat! Nu fii și tu tâmpit. Nu acum.
– Încerc să ajut.
– Mă ajuți dacă taci din gură.
Deci ăsta fusese rolul meu. Amalia avusese nevoie de niște urechi în care să-și verse supărarea. Nu mă deranja neapărat, dar aș fi vrut să-mi pot folosi mai mult atribuțiile de prieten.
– Nici o șansă de împăcare? am insistat.
– Mai degrabă fut un cactus.
Deocamdată era o cauză pierdută, așa că m-am ridicat de pe canapea.
– Eu mă-ntorc la serviciu. Poate reușesc să-l îmbârlig pe Ștompy să nu-mi scadă ziua din salariu. Tu ce ai de gând?
– Te deranjează dacă mai stau aici puțin, poate până te întorci? Nu am niciun chef de nimeni.
– Nici o problemă, poți să stai să-ți plângi de milă cât vrei.
– Du-te dracului!
– O să-l salut din partea ta.
Mă îndreptam spre ieșire, gândindu-mă cu părere de rău la berile din frigider și la setea Amaliei.
S-au auzit bătăi puternice în ușă și s-au repetat încontinuu, până când am deschis-o. Lunganul de Sebi a dat buzna înăuntru, împingându-mă într-o parte. S-a oprit în mijlocul camerei. Amalia sărise în picioare și rămăsese încordată, într-o ciudată poziție de echilibristică, cu un picior pe podea și celălalt pe canapea.
– Te caut de câteva ore, i-a spus Sebi.
– De ce? Nu mai avem nimic să ne spunem.
– Nu, nu este adevărat. Avem foarte multe să ne spunem.
– Mă faci să râd. Nu te smiorcăiai aseară că o iubești pe aialaltă?
– Am fost un fraier, Ami, nu iubesc nici o femeie în afară de tine.
– Prostule.
– Da, Ami, sunt un prost.
– Ticălosule.
– Da, Ami, sunt un ticălos.
– Nu meriți să te iert.
– Nu merit, Ami, nu merit.
Mă simțeam ca și cum aș fi înghițit un borcan cu miere.
– OK, porumbeilor, le-am spus, scena e a voastră.
Nici o reacție din partea lor. Înainte de-a închide ușa, am băgat capul înăuntru și le-am strigat:
– Dragilor, când vă mai despărțiți, să-mi dați un telefon. Dar data viitoare voi aduceți berile.
Erau prea preocupați să scape de haine ca să mă bage pe mine-n seamă.

Damian Ottis

„Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și cea în care afli de ce.” – Mark Twain