„American Sniper” – “Unul pentru mine, unul pentru ei”

Un fenomen adesea întîlnit în lumea cinematografului american e versiunea modernă a “pactului cu diavolul”: odată ce ai primit bani de la un studio de film, eşti obligat să faci ce ţi se spune, şi nu poţi spera să dictezi vreo condiţie pînă nu ţi-ai demonstrat în mod repetat valoarea. Pe măsură ce un regizor ajunge la un înalt nivel de profitabilitate (sau, în cazuri mai rare, devine un nume respectat printre semenii săi), restricţiile sînt ridicate, şi se ajunge la un compromis: ”one for you, one for them”, sau pe româneşte, ”unul pentru mine, unul pentru ei”. Cu alte cuvinte, un regizor bun (dar nu extraordinar) poate ajunge în situaţia în care i se oferă cîrma unui proiect pe care analiştii îl consideră extrem de profitabil comercial (indiferent de meritele artistice), în schimbul finanţării unui proiect personal şi fără mari garanţii lucrative. Acelaşi lucru este valabil şi pentru actori: John Cusack recunoaşte astăzi că a jucat în ”Con Air” (1997) la cererea unui prieten care se întîmpla (!) să fie directorul studiourilor Disney, primind în schimb rolurile principale din ”Grosse Pointe Blank” (1997) şi ”High Fidelity” (2000). Exemplele pot continua cu nemiluita, însă ce e important aici este să pricepem modul de funcţionare al sistemului.

Odată ce ţinem minte aceste condiţii, ne e mult mai uşor să înţelegem cîteva din raţiunile aflate în spatele unei pelicule precum ”American Sniper”. Clint Eastwood, dincolo de simpatiile sale politice pentru partidul republican, a avut aici ocazia să împuşte două păsări dintr-un foc: a făcut un film extrem de profitabil (în momentul în care scriu aceste rînduri, totalul încasărilor de pe piaţa americană e de aproape 400 milioane de dolari, peste şase ori mai mult decît bugetul întregii producţii), şi şi-a plătit datoriile pentru proiecte anterioare controversate şi fără succes de box-office, precum ”J. Edgar”, un portret lipsit de căldură şi simpatie al legendarului director FBI.

Aceeaşi lipsa de căldură şi de simpatie se remarcă în mod repetat şi în filmul de faţă; de vreme ce nu-i pot reproşa lui Eastwood că îi lipseşte inteligenţa, nu pot decît să deduc că deciziile sale sînt luate în mod calculat, pentru a se distanţa de subiectul filmului său. La prima vedere, întreaga poveste este de o simplitate înşelătoare: pe parcursul a 130 minute, a căror linearitate este întreruptă de flashback-uri, urmărim un individ sfîşiat între identitatea de lunetist de elită pe frontul irakian şi cea de familist american tipic. La această primă vedere, povestea lui Chris Kyle este suficient de patriotică şi de înălţătoare pentru mulţi americani care nu se mai ostenesc să arunce o privire în culisele din spatele unui asemenea personaj, sărbătorit astăzi ca un erou naţional în Texasul lui de baştină. Însă un film nu e un produs la care ”te uiţi” în mod pasiv, ci şi un lucru care poate fi ”citit”. Eastwood rămîne în mod esenţial un patriot – cuvînt suspect în ziua de azi, avînd în vedere felul în care e abuzat de tot felul de lichele – dar un patriot mult mai lucid decît îşi închipuie mulţi din cei care îl laudă sau îl critică. Mesajul său cel mai important în acest film este ”America este puternică pentru că are oameni precum Kyle, care nu se sfiesc să facă o treaba murdară dar necesară, fără să-şi pună întrebări”. E o temă pe care Eastwood a mai explorat-o în trecut, dar nu vă grăbiţi să stabiliţi linii de corespondenţă între Kyle şi personajul Harry ”Dirty Harry” Callahan, pentru că nu le veţi găsi cu uşurinţă. Chris Kyle e mult mai puţin cerebral decît Dirty Harry, şi asta-l face mult mai puţin interesant.

Cel mai sîcîitor amănunte în privinţa lui Kyle este felul banal – de-a dreptul stereotipic – în care sînt tratate toate secvenţele sale de viaţă civilă. Banalitatea iese cel mai mult în evidenţă, părînd aproape forţată, în scenele în care Kyle îşi curtează viitoarea soţie şi în reacţia cuplului la evenimentele din 11 septembrie 2001. Cu două excepţii notabile, conversaţiile dintre Kyle şi soţia sa Taya sînt atît de previzibile şi lipsite de o încărcătură emoţională reală, încît te întrebi dacă cei doi simt cu adevărat ceva, sau sînt mult prea preocupaţi să reacţioneze conform unui scenariu prestabilit şi impus de societatea în care s-au format şi din care fac parte. Pentru Taya, nevoia crucială de a urma o cărare ”ordinară” în viaţă este evidentă la fiecare pas: te măriţi, tragi repede un copil, apoi al doilea copil, şi-ţi vezi apoi de treabă ca femeie casnică, fără alte preocupări. Nici un fel de îndoieli asupra acestui ”destin manifest”, nici un fel de reacţie intelectuală, nici un pic de gîndire critică de genul ”de ce vrea soţul meu cu adevărat să se tot întoarcă pe front?” nu sînt evidente în acest personaj. Cele două excepţii de care pomeneam mai devreme sînt cele în care Kyle şi Taya vorbesc prin satelit în timpul unor ofensive sîngeroase; convorbirile lor nu sînt la fel de previzibile ca discuţiile pe care le au faţă în faţă, şi umanitatea le apare pe ecran cînd te aştepţi mai puţin. În mod curios, scenele respective nu crează însă simpatie pentru personaje; dintr-un punct de vedere strategic, faptul că cei doi vorbesc atît de lipsiţi de restricţii prin telefoanele mobile în mijlocul unor operaţiuni militare pe un teritoriu ostil pare un gest de o stupiditate vecină cu inconştienţa. Cred, însă, că e din nou vorba de o alegere făcută în mod deliberat de regizor, care ne arată – fără să ne-o spună făţiş – pericolul banalizării răului în viaţa de toate zilele.

Kyle este un individ greu de descifrat chiar şi pentru conaţionalii săi; unii îl venerează, alţii îl detestă. E oricum greu pentru non-americani să înţeleagă felul lipsit de întrebări în care o întreagă generaţie de indivizi crescuţi cu valori precum ”biblia, calul şi puşca” s-a dus să moară (şi să-i omoare pe alţii) în Irak, în urma unui atentat terorist comis de saudiţi bazaţi în Afganistan. Parelelele cu războiul din Vietnam sînt inevitabile. Îmi amintesc că la două zile după 11 septembrie un prieten american care pînă atunci părea echilibrat şi raţional îmi scria prin e-mail că e gata să se încorporeze în armată, ca să-şi apere ţara şi să se răzbune. „Pe cine, bre?” l-am întrebat eu. Prea puţin conta pentru el faptul că nici nu ştia încă cine erau inamicii; absolventul de ştiinţe politice capabil să discute în mod calm şi bine argumentat tot felul de subiecte dispăruse, făcîndu-i loc unui individ surescitat şi gata să verse sînge. Prin contrast, Eastwood este conştient de faptul că războiul nu e un act moral sau absolut necesar. Felul în care Kyle se dedică în întregime activităţii sale de lunetist e prezentat în mod laconic, fără prea multe comentarii; nici măcar faptul că rămîne pentru o întreagă zi într-o poziţie camuflată şi ajunge să facă pe el (ca să nu-şi trădeze prezenţa) nu e exploatat precum ar fi făcut-o Spielberg, de exemplu. Pînă şi felul în care protagonistul e încet-încet afectat de stressul post-traumatic în viaţe civilă e redat sec, fără dramatism exagerat.

Finalul filmului rămîne singurul loc în care Eastwood pierde controlul. După cum a ieşit la iveală ulterior, regizorul avea în minte un alt sfîrşit, dar studioul i-a cerut să-l schimbe. Aşa se face că avem încă o situaţie stereotipică în care nevasta lunetistului declară că e mai fericită decît oricînd cu soţul ei, înainte să-şi ia rămas bun de la el (fără să ştie că e pentru ultima oară). Întreagă scenă e atît de previzibilă, încît te face să-ţi dai ochii peste cap.

Aşadar, ce e ”American Sniper”? Dacă ne luăm după isteria naţional-patriotică declanşată în Statele Unite zile astea, e un film care glorifică eroismul şi dîrzenia unui american de rînd hotărît să-i pedepsească pe duşmanii ţării sale. Făcînd un pas mental înapoi, dacă înlocuim cuvîntul “american” din descrierea de mai sus cu ”sovietic”, am putea să-i atribuim liniştiţi filmului epitetul ”stahanovist”, şi l-am găsi înrudit ideologic cu ”Stolz der Nation” (imaginara poveste de propagandă nazistă din ”Inglorious Basterds” al lui Tarantino, tot despre un lunetist). Din fericire, realitatea e uşor diferită. Cei care văd în filmul lui Eastwood o glorificare a războiului sînt la fel de orbi precum eroii filmului ”Jarhead” (2005), care, aflaţi tot în Irak în timpul primei acţiuni militare din 1990-1991, se uită în mod repetat la scena atacului aerian din ”Apocalypse Now”, fredonînd în cor muzica lui Wagner şi ignorînd complet faptul că intenţia regizorului Francis Ford Coppola fusese tocmai aceea de a condamna războiul şi iraţionalitatea sa monstruoasă. Ambiguitatea care permeaza întreagă poveste spusă de Eastwood nu le-a scăpat colegilor săi de breaslă: deşi filmul a fost nominalizat la Oscar pentru mai multe categorii, n-a reuşit să ia decît un premiu minor pentru sunet.

Eastwood nu a făcut un film bun, ci un film în care, realmente, nu există bine şi rău. Succesul financiar repurtat de ”American Sniper” – care, după doar două luni pe piaţă, e deja cel mai profitabil film din întreaga carieră a regizorului, lucru care ar trebui să ne pună serios pe gînduri! – ne asigură că Eastwood va avea mai departe mînă liberă să facă filme personale. Peste cîţiva ani, pelicula de faţă nu va mai fi decît o curiozitate pentru colecţionarii de istorie militară, la fel ca şi protagonistul său.

“American Sniper” (“Lunetistul american”). 2014. Regia: Clint Eastwood. 132 minute. 

Notă film: [s3r star=6/10]

Alex Săvulescu

Jurnalist si specialist in comunicare.
Fotograf amator, pasionat de tehnologie.
Devorator de filme si carti.