Bărbatul în uniformă închise dosarul brusc, cu un pocnet, vădit iritat. Cel tânăr tresări, aproape imperceptibil.
— Ce porcărie! Nu pot să cred că am consumat benzina de la Bucureşti până aici pentru tărăşenia asta. Mă înţelegi, cred, am şi eu o vârstă! Acum treizeci de ani aş fi plecat pe teren ţopăind într-un picior! Dar acum… O singură noapte dacă mai dorm în patul ăla, cred că-l împuşc pe recepţioner cu pistolul din dotare!
De două zile salonul-rezervă fusese transformat în birou de anchetă, la cererea maiorului colţat. Trei bolnavi din salonul ticsit de alături îl înjurau în gând pentru lipsa de aer.
— Să recapitulăm ce avem la dosar!
— Da, domnule maior! aprobă poliţistul tânăr, fără nici un rost.
— Prezentul manuscris, nenumerotat, fără cap şi fără coadă, furnizat de domnişoara Preda…
— Mai exact furnizat de călugărul Nicodim, care l-a înmânat domnişoarei Preda…
— Poate să-mi explice cineva ce hram poartă părintele în povestea asta? se zborşi maiorul.
Tânărul aruncă o privire inutilă în jur. Nimeni nu se strecurase neobservat în cameră, cum sperase pentru o secundă. Era în continuare singurul interlocutor al maiorului. „Ce mod ciudat de exprimare au hârşiţii ăştia din capitală!“ se miră singur, apoi răspunse politicos.
— Călugărul Nicodim. Şaptezeci şi doi de ani. Pe numele de buletin Ştefan Andronic. În sihăstrie din 1972. Declară că a fost abordat de inculpat în urmă cu aproximativ opt luni. Inculpatul a cerut să se mărturisească, dar până la urmă nu a făcut-o, pe motiv că nu ţinuse ultimul post. În loc de asta se oferă să facă mărturisirea în scris, deşi nici călugărul, nici altcineva nu-i solicitase acest lucru. Călugărul uitase complet incidentul, când, în urmă cu două săptămâni, primeşte din nou vizita inculpatului. De data aceasta în miez de noapte.
— Unde spui că este schitul?
— În mijlocul pădurii Bazna. Există un drum de acces forestier, precum şi câteva cărări ce fac legătura cu diverse sate din jur. Cel mai apropiat sat este situat la o distanţă de vreo şapte kilometri.
— Şi aşa, pe una din cărările astea, a ajuns diaria asta întinsă pe sute de pagini în mâna călugărului! Iar călugărul citind atent…
— Permiteţi să intervin! Călugărul doar a răsfoit paginile, dar nu le-a citit cu atenţie, pentru că limbajul e mult prea scârnav, după cum a declarat. El doar trimite un om de la schit să cheme ambulanţa atunci când inculpatul îşi pierde cunoştinţa. Numai ce păşise în chilie…
— Am înţeles! Deci domnişoara Preda a fost de fapt per-soana care, citind cu atenţie manuscrisul, solicită sprijinul poliţiei judeţene.
— Exact aşa stau lucrurile, domnule maior!
— Şi de când e în comă?
— Inculpatul a fost adus la spital, în stare de inconştienţă, în urmă cu patrusprezece zile. Pe fişa individuală de urgenţă de la internare s-a consemnat puls slab, stări convulsive, slăbiciune accentuată pe fondul consumului excesiv de alcool şi înfometării. A intrat în comă două zile mai târziu.
— Droguri, etnobotanice, ceva?
— Nici o urmă, de nici un fel!
— Am înţeles! Ai spus că aţi chestionat-o deja pe domnişoara Preda, nu-i aşa?
— Aşa este, domnule maior!
— Ai stenograma? Pot să o văd?
— Acum, domnule maior?
— Păi ce mai aştepţi!?
Tinerelul îşi scoase precipitat mobilul şi formă un număr.
— Tase, adu de urgenţă dosarul pe care scrie Preda. Domnul maior vrea să-l vadă! Preda să scrie pe copertă, da? Nu altceva.
Maiorul scoase, oftând, o ţigară şi se aşeză mai comod pe scaun. Tinerelul aşteptă câteva secunde, apoi, observând că maiorul nu scosese bricheta, i-o întinse politicos pe a lui. Străbătu spaţiul camerei făcând trei paşi grăbiţi.
— Hehe! râse maiorul, amuzat. Este că te-a păcălit şi pe tine? E o ţigară electronică, dar nu din alea de duzină. Când sunt absorbit de gânduri, mai că mă păcăleşte şi pe mine!
— Într-adevăr, imită formidabil de bine! Dar ce, încercaţi să vă lăsaţi?
— Ei, aşa… le mai răresc un pic! se scuză, parcă, maiorul. Uşa se deschise şi intră cu sfială un bărbat corpolent. Purta chipiul uşor împins spre ceafă. Broboane de transpiraţie îi acopereau fruntea, iar cămaşa îi era umezită la subraţ. Faţa rotundă nu oferea prea multe indicii în privinţa vârstei. Putea avea oriunde între patruzeci şi cincizeci de ani.
Noul intrat salută, apoi întinse respectuos dosarul către tânăr. Acesta îl luă şi îl dădu mai departe maiorului.
— Pot să plec? întrebă ultimul intrat, cu timiditate.
— Nu, băi, Tase, rămâi! Rămâi, ca să-ţi dai şi tu cu părerea. Ai o părere, nu-i aşa?
— Da-da-da! Ca toată lumea, să trăiţi! Toată lumea are o opinie, până şi asistentele au, dacă le întrebaţi.
— Lasă tu asistentele. Eu vreau o părere profesională, măi, Tase. Ia spune, ce crezi tu despre cazul ăsta? Infracţiunile pe care le-a pus omul ăsta pe hârtie, cum ţi se par? Este ficţiune sau realitate? Asta-i întrebarea! spuse maiorul, cu o undă de ironie în glas.
— Nu există, domnule maior, să trăiţi…, omul care să joace tot aparatul cum vrea el! Jonglerii d-alea, cum spune el acolo, cu justiţia noastră?! Ce să mai vorbim de justiţia lor! Păi noi nu ştim ce justiţie are Vestul?! Să spună dom’ locotenent, că doar a fost la o specializare în capitala Europei! Dânsul a spus un adevăr extraordinar! Băi, Tase, mi-a zis, n-ai văzut cum se schimbă tonul poveştii imediat după ce are coşmarul ăla în care e numit găinar ? Suspectul a făcut un oarecare număr de găinării pe-afară şi atât. Restul, tot ce scrie după aceea, este pură… este o dezvoltare… este saiăns-ficşăn… Spuneţi, vă rog, dumneavoastră, domnule locotenent.
(.…)
— Ai spus că aţi recuperat o maşină?
— Da. Toyota Prius, model 2013. Găsită abandonată într-un şanţ, cu şasiul rupt, la marginea pădurii. Am luat toate satele din jur la rând şi n-am găsit nici un martor care s-o fi văzut. Nici un indiciu. Sat cu numele Periş nu există în judeţul nostru!
— Şi numărul de înmatriculare?
— Din păcate nu a dus nici el spre vreo pistă. E înregistrată în Bulgaria.
— În Bulgaria?!
— Încă un indiciu că personajul nostru nu este atât de bogat pe cât se laudă, dacă s-a pretat să fenteze taxele auto ca s-o înregistreze la bulgari.
— Sau pur şi simplu a vrut să rămână fără identitate. Bun! S-o lăsăm şi pe-asta. Hai să citim stenograma domnişoarei Preda şi în felul ăsta văd şi eu cât de bine stăpâneşti arta inte-rogatoriului. La capitolul deducţii psihologice am văzut că nu stai rău.
— Mulţumesc, domnule maior, spuse tinerelul, nesigur dacă fusese luat la mişto sau dimpotrivă.
— Citeşte tu, că mie mi se usucă gura când citesc, ceru maiorul.
— Am înţeles, domnule maior! Deci: stenogramă luată la data de 24 iulie 2012. Focşani, Vrancea, secţia unu de poliţie, între Diana Preda – martor – şi subsemnatul Paul Iorgovan, locotenent…
— Lasă, lasă… Sari peste întrebări de rutină şi treci direct în subiect.
— Am înţeles, să trăiţi!
„— Puteţi să-mi spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră?
— Mă numesc Diana Preda. Treizeci şi doi de ani, nemăritată, încă locuind cu părinţii, aceasta-i cartea mea de vizită. Am terminat jurnalistica la particulară şi cred sincer că nu mi-aş fi găsit serviciu nici dacă aş fi terminat-o la stat, pentru că nu sunt destul de arătoasă ca să trec cu bine de faza cu hi hi hi şi ho ho ho, adică de primul interviu. Dar ştiţi cum e! În orăşelul nostru de provincie, cheltuielile nu sunt mari, şi din pensia de militar de carieră a tatei trăim toţi trei destul de bine. În plus, prin relaţiile mamei, mi-am găsit un post de suplinitoare aici, la colegiul Unirea, unde predau part time teologie şi engleză. Mărturisesc că sunt atee şi cunosc mai bine franceza, dar nu este ca şi cum eu mi-am găsit ocupaţiile astea, ci mai degrabă ocupaţiile m-au găsit pe mine…
— Vă mai amintiţi dialogul pe care l-aţi avut cu părintele Nicodim în ziua când aţi obţinut manuscrisul de la el?
— În cel mai mic detaliu. Încă îl am înregistrat pe re-portofon.
— Cum se face? Călătoriţi de obicei cu un reportofon după dumneavoastră?
— Într-adevăr, port întotdeauna reportofonul cu mine. Ca şi aparatul de fotografiat şi ceva de scris.
— Sunteţi scriitoare?
— Nu, dar v-am spus că am terminat jurnalistica. În fine, din amor propriu şi ca să nu simt că am făcut facultatea chiar degeaba, public când şi când câte-un articol în ultima pagină a ziarului local. Muncă patriotică.
— Am înţeles. Ce impresie v-a făcut părintele?
— Extraordinară! Bătrân, c-o barbă cucernică, albă şi fru-mos pieptănată. Nu poartă mătănii, nici ceas, absolut nimic, în afara unui crucifix din lemn, legat cu o aţă pe după gât. Ochi albaştri. Două pete de culoare pierdute într-o lume de alb şi negru. Mi-a făcut o impresie extraordinară. Nu mă mir că Marcel l-a ales ca duhovnic, pentru că şi eu m-am spovedit la el, chiar atunci.
— Puteţi da drumul înregistrării de pe reportofon, vă rog? Voi consemna aici dialogul dumneavoastră cu preotul Nicodim.
— Desigur! Să-i dau drumul acum?
— Vă rog!
— Cum de v-aţi călugărit?
— Apăi eu n-am fost toată viaţa călugăr, am fost însurat, am avut o nevastă şi tare mult am iubit-o. Dar Dumnezeu a vrut să rămân văduv şi, deşi eram tânăr la vremea aceea, aş fi putut să fac ca alţi bărbaţi şi să-mi găsesc o altă soaţă, n-am vrut să-mi caut. Tare bine m-am înţeles cu soaţa mea, şi după ce se duse mi-am crescut copiii singur, dar i-am crescut bine, acum sunt toţi aranjaţi, la casele lor. Şi când au plecat la casele lor şi am rămas chiar fără nimeni, am început să pictez icoane pe sticlă, pentru că de mic copil avusesem meşteşug la colorit. De Sărbători, le vindeam la credincioşi, aici, la mănăstire. Până la urmă, m-am mutat de tot aici, unde fac aceleaşi lucruri pe care le făceam acasă la mine. Citesc Biblia, pictez icoane şi lucrez grădina.
— Dar pe Marcel vă amintiţi cum l-aţi cunoscut?
— Fără îndoială, domniţă, că doară nu ne calcă pragul prea mulţi streini. Prima oară când a sosit la noi era tare bucuros, pentru că el se aşteptase să găsească nişte ruine. Schitul nostru a trecut şi prin vremuri mai de restrişte, pe vremea comuniştilor. A fost câţiva ani pustiu aici, dar mare e puterea lui Dumnezeu, care a reclădit prin credinţa oamenilor acest lăcaş, mai frumos decât a fost, şi ne-a cules pe noi, umilii lui slujbaşi, pentru a-i preaslăvi mai departe cuvântul sfânt. Băietul a vrut să se mărturisească chiar atunci, pe grabă, dar eu l-am amânat, pentru că nu aşa se face sfânta spovedanie. Ea trebuie precedată de post, rugăciune şi căinţă pentru păcatele cele omeneşti. Aşa că l-am sfătuit să urmeze rânduiala bisericească şi să se înfăţişeze când va fi pregătit.
— Şi cred că ceva din ce i-aţi spus atunci i-a dat ideea să scrie cartea. Asta deja ştiu. Dar cum s-a întâmplat a doua oară, puteţi să-mi povestiţi?
— A doua oară a venit noaptea, era oleacă răcoare şi burniţa mărunt. Trecuseră opt luni de când venise să-l spovedesc şi-i cerusem să ţină mai întâi posturile. Stăteam întins, dar nu dormeam şi am auzit nişte paşi târşiţi, apoi bocăniturile în uşă…
— Cred că v-a sărit inima.
— Dar de ce să-mi sară inima, domniţă, că inima sare numai dacă ţi-e frică, iar mie nu are de ce să-mi fie frică, pentru că sunt oricând pregătit să-mi aud numele chemat de bunul Dumnezeu. Nu ştiam cine poate fi, dar eram pregătit să primesc pe oricine. La noi nu obişnuieşte nimeni să încuie. I-am deschis uşa şi l-am poftit înăuntru să se adăpostească de ploaie. I-am spus să stea pe pat şi am vrut să-i dau o cergă uscată să pună pe el, că-i clănţăneau dinţii în gură de frig, ca la un copilandru. Era îmbrăcat subţire, într-o cămaşă şi nişte pantaloni scurţi, până la genunchi, plini de noroi de la căzăturile pe care le luase pe drum.
— Credeţi că era băut?
— Nu mirosea deloc a băutură, dar vorbea ca un om beat. M-a întrebat dacă îmi aduc aminte de el, c-ar fi trecut pe la mine în urmă cu şase săptămâni. I-am spus că trecuseră nu şase săptămâni, ci luni de zile, dar că e mereu binevenit.
(…)
Apoi a început să repete din nou aceleaşi lucruri şi să aiureze ca un om cuprins de fierbinţeli sau posedat de cel rău. I-am spus nişte rugăciuni la cap şi i-am dat să bea un pahar din ţuica cea mai tare, din cea cu care mă trag pe la încheieturi, când încep să mă supere, de la vreme. L-am lăsat în chilie şi am plecat după Sofronie, că-i mai în putere şi el era singurul în stare să meargă în sat după ajutoare, aşa, noaptea, pe ploaie. Restul îl ştiţi. Foile pe care le avea cu el în rucsac vi le-am dat de data trecută.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Lasă un răspuns