Ancheta socială

-Unde e domnuu…?
-Domnul Florescu, o ajut eu pe doamna inspector. Apoi o ajut să-și dea jos paltonul și îl agăț în cuier. Un miros plăcut de parfum, discret și tonic inundă holul întunecos. Doamna inspector privește curioasă în jurul ei, nu știe încotro să meargă.
-E chiar aici, veniți după mine, și intru în camera în care, pe o canapea domnul Florescu doarme. Camera e foarte îngustă dar știind că va veni cineva de la Direcția de Asistență Socială am rugat-o pe Lucreția să pună două scaune lângă canapea.
-Domnu’ Florescu!…îi ating umărul și îl zgâlțâi ușor, sculați-vă că a venit o doamnă de la handicapați…
Am observat că doarme foarte mult, mai ales după ce face efort fizic. Dacă se duce la toaletă sau la bucătărie, cu un cadru de sprijin, ajutat de cineva, de obicei de Lucreția sau uneori de mine, obosește foarte repede, ochii i se închid și capul îi cade în piept. Uneori are vizite, prieteni sau rude, dar la fel, după câteva minute începe să caște, se vede că i se face somn și atunci trebuie să-l ajutăm să meargă la culcare.
-Domnu’ Florescu! doamna inspector are o voce sonoră, vorbește clar și răspicat, așa cum vorbește o educatoare cu elevii ei. Câți ani aveți domnu’ Florescu?
Domnul Florescu și-a deschis ochii, sunt sticloși, umezi, nesiguri. Privește în gol, e confuz, încă nu a înțeles ce se întâmplă cu el.
-Optzeci și șase…spune deodată domnul Florescu cu o claritate și forță surprinzătoare. Doamna inspector și-a pus pe genunchi dosarul cu formularele pe care trebuie să le completeze.
-Cum vă simțiți acum?
-Foarte bine, mă simt foarte bine!.
Și aude bine, se poate vorbi normal cu el, nu trebuie să se țipe. A înțeles imediat și doamna inspector. Doar că domnul Florescu își dă la o parte pătura și încearcă să se ridice în șezut. Se trage spre marginea canapelei, stând pe o parte, așa cum dormise, apoi își îndoaie genunchii, coboară amândouă picioarele, apoi se împinge cu mâinile subțiri și uscățive, pline de vânătăi din cauza perfuziilor. Vreau să-l ajut dar el nu vrea, îmi spune că poate și singur. S-a ridicat în fund, dar capul îi cade pe spătarul canapelei.
-De câte ori mă scol așa, amețesc, am nevoie de un timp să-mi revin. Vorbește săsăit, proteza e scoasă și într-o parte nu mai are dinți.
-E mai bine acum?
-Da, începe să-mi treacă.
-Puteți să vă sculați și în picioare?
-Da, pot.
-Cum să puteți domnu’ Florescu? poate dacă e ajutat, dacă îl ridic de subțiori sau de mână. Lucreția îmi face semne disperate din ușă și își dă ochii peste cap, doamna inspector nu o vede.
-Dar la toaletă puteți merge singur?
-Da, pot.
-Cum puteți să mergeți singur la toaletă? nu vin întotdeauna cu dumneavoastră, vă țin de mână, vă mut cadrul?…N-ați căzut acum câteva zile când ați vrut să vă sculați singur din pat ? Doamne ce prostii spune!. Lucreția dă din cap. Are dreptate, doar tot discutăm, de câteva zile toți trei că domnul Florescu trebuie să pară cât mai bolnav, neputincios, neajutorat, să fie cât mai evident că are nevoie de ajutor și supraveghere permanente. Ăsta este scopul anchetei, să rezulte că are drept la ajutor social suplimentar pentru plata unui însoțitor, pe lângă pensia de bătrânețe. Nouă ne e clar că nu are cum să se descurce singur, trebuie ajutat să meargă la toaletă unde Lucreția îl așază pe veceu, îl șterge, îl spală, îl schimbă, apoi îi gătește, îi dă să mănânce și câte și mai câte. Eu mă ocup de bani, de medicamente, de mici cumpărături. Și acum de dosarul ăsta. Era mult mai bine dacă rămânea în pat, nu trebuia să se ridice în fund și să mai și vorbească.
-Apartamentul acesta al cui este?
-Al meu, al cui să fie? Eu l-am cumpărat, cu soția. Soția a murit, acum patru ani. Și am rămas singur.
-Copii nu aveți, domnu’ Florescu?
-Ba da, cum să n-am!. Am și noră, și nepoți.
-Și ei unde sunt acum? Unde locuiesc?
-Locuiesc în străinătate, de mulți ani.
-Și vă vedeți des?
-Da, la câteva luni. Vin ei la mine, mai ales băiatul meu. Vine des. Eu nu am mai fost de mult la ei dar ei vin, vin mereu.
-Când au fost ultima dată să vă vadă?
-Acum o lună, când eram la spital.
Doamna inspector mă privește întrebător cu ochii ei albaștri, iscoditori. E o femeie frumoasă, are părul blond și cârlionțat.
-Eu sunt un vecin, stau chiar deasupra. Ne cunoaștem de mult, de când ne-am mutat aici. Cu mine ați vorbit la telefon înainte să veniți.
Eu tocmai divorțasem, nu cu mult timp înainte să mă mut aici și îmi trăiam cât mai intens libertatea nou dobândită. M-am trezit cu o mulțime de prieteni, veneau la mine zi de zi, veneau cu femei, aduceau băutură și țigări, ascultam muzică, am dus-o într-un chef continuu luni de-a rândul. Familia Florescu m-a suportat stoic, doar câteva atenționări într-un registru extrem de civilizat, mai mult în glumă. Făceau și ei petreceri, cu prietenii lor. Se îmbrăcau cu toții frumos, uneori chiar dansau în apartamentul lor strâmt. De cele mai multe ori se apucau de cântat. Doamna Florescu se așeza la pian, apoi începeau să cânte romanțe, arii din operete, opere, cântece de petrecere. Aveau un repertoriu larg. Prin pereții subțiri se auzea și la mine dar îmi plăcea să-i ascult. Aveau un prieten, avea o voce puternică de tenor. Se auzea în tot blocul dar vecinii nu se revoltau, mai ales că domnul Florescu ne anunța dinainte când organiza câte o petrecere. Dacă nu organizau nimic, în week- end, atunci plecau undeva. Îi vedeam ieșind din scara blocului îmbrăcați elegant, cu câte un buchet de flori sau dulciuri, cum se duceau la prietenii lor. Deși sunt mai tânăr, pe mulți dintre aceștia am ajuns să-i cunosc și să ne salutăm, și chiar să mai schimbăm câte o vorbă căci i-am întâlnit de nenumărate ori venind la vecinii mei, sau plecând.
,,Știu că porunca Lui viață veșnică este’’, stă dăltuit în piatra frontispiciului de deasupra porții cimitirului nostru municipal. Știu asta pentru că am lucrat în administrația cimitirului ultimii doisprezece ani înainte de pensionare, adică până acum câteva luni și am trecut aproape zilnic pe sub acest frontispiciu în drum spre clădirea cu birouri. Cimitirul este foarte mare și e împărțit în parcele, cea a comunității ortodoxe, a celei catolice, protestante și o parcelă mai mică a comunității evreiești. Fiecare parcelă are capela ei mortuară, mare cât o biserică. În zilele frumoase, însorite, am văzut oameni care vin aici doar să se plimbe. Sunt multe cripte și monumente funerare vechi, foarte interesante și o plimbare pe aleile cimitirului se poate constitui într-o incursiune în istoria noastră comunitară, mai ales dacă ești cât de cât familiarizat cu numele vechilor sau, de ce nu, noilor familii de aristocrați locali. Dacă nu ești familiarizat, atunci poți doar să faci mișcare, să respiri aer curat, să te plimbi pe alei, printre morminte și să stai cu gândurile tale căci la așa ceva un cimitir cu siguranță te predispune, mai ales atunci când știi că de data asta poți să și ieși de aici, nu doar să intri, dar ești conștient că asta nu se va întâmpla veșnic.
În ultimii ani, am început să-i cunosc și mai bine pe prietenii familiei Florescu, pe măsură ce au început să vină la mine, la administrația cimitirului, în căutarea unui loc de veci. Din propriile mele observații pot să spun că foarte mulți oameni se ocupă de mormântul lor cu mult înainte ca trecerea lor în neființă să devină previzibilă în timp, își construiesc monumentele funerare cu multă dăruire, implicare și generozitate, își gravează pe placa de piatră numele, eventual profesia și apoi data nașterii, iar pentru data decesului lasă loc liber. Curios, dar nici soții Florescu nici prietenii lor, deși sunt convins că ar fi avut resursele materiale necesare, nu au făcut acest lucru. Veneau la mine ori atunci când deja evenimentul tragic se petrecuse, fulgerător, ori atunci când se confirma diagnosticul fatal. De fiecare dată am încercat să-i ajut atât cât puteam, le procuram câte un loc mai bun, în zone mai puțin aglomerate și mai aproape de aleile principale. Vrând-nevrând, lucrând în acest domeniu am început să conștientizez importanța laturii administrative a morții în detrimentul celei emoționale, văzând cum familia celui răposat se lovește de toate procedurile care trebuie parcurse din momentul confirmării decesului, fie că acestea țin de primărie, de parohia de care a aparținut mortul, de firmele private specializate în servicii funerare sau restaurantele pentru pomeni. În jurul cimitirului s-a format în timp o lume care trăiește exclusiv pe seama morților. Și eu am făcut parte din această lume, îi știam toate detaliile și dedesubturile, cunoșteam preoții și patronii de firme, groparii și făcătorii de morminte.
Acum patru ani a venit și domnul Florescu la mine să discutăm despre un loc de veci căci se confirmase că doamna Florescu are cancer. Sunt foarte mulțumit și acum pentru faptul că am reușit să găsesc un loc de mormânt minunat, în parcela protestanților, într-un pâlc de mesteceni albi, tineri și mlădioși, aidoma sufletului răposatei doamne Florescu, un ,,loc luminat, loc cu verdeață, loc de odihnă, de unde a plecat toată durerea, întristarea și suspinarea’’, un loc unde, de câte ori am mers mai târziu cu domnul Florescu, am simțit cum inima îmi tresaltă de bucurie și emoție. Abia a fost terminată cripta mormântului și la foarte scurt timp domnul Florescu a rămas văduv. Apoi, timp de patruzeci de zile, mai ales noaptea auzeam sunetele unui pian, dar nu așa cum cânta doamna Florescu, cu amândouă mâinile ci doar cu un deget pe câte o clapă, ca un copil care învață acum să cânte. În aceeași perioadă, trecând prin fața apartamentului lor, coborând sau urcând scările, am simțit diferite mirosuri plăcute, fie de vanilie, fie de cetină de brad sau aromă de tămâie, mirosuri pe care nu le simțisem niciodată nici înainte și nici după acea perioadă. După săvârșirea parastasului de patruzeci de zile toate acestea au încetat.
-Mai aveți și alte proprietăți, afară de apartamentul acesta?
-Cum să nu!. Mai am o casă de vacanță la țară și o grădină de două mii de metri pătrați, am și o mașină și un loc de veci la cimitirul comunal.
-Ați condus mașina înainte să vă îmbolnăviți?
-Nu, nu mai văd prea bine, mi-e frică să conduc.
-De când nu mai conduceți?
-Cam de opt, nouă ani. Am dezlipire de maculă la amândoi ochii, văd ca prin ceață. Curios, dar seara văd mai bine, iau și niște medicamente, sper să-mi revin până la primăvară.
-Pe noi ne vedeți acum, domnu’ Florescu?
-Sigur, dar nu prea clar. Văd că aveți păr blond, natural, ondulat, văd o eșarfă la gât…e verde nu?, o rochie neagră, pe corp și…coboară privirea…cizme, înalte, maro…Doamna inspector roșește puțin.
-E suficient, deci totuși vedeți, apoi scrie ceva în formularele ei.
-La primăvară, când se încălzește vă invit la mine, la casa de la țară, e foarte frumos, putem să și dormim acolo, am patru camere, baie cu apă curentă, o să ne ducă Lucreția cu mașina mea…Ea gătește foarte gustos, e o fată foarte bună.
-Da, da, că altă treabă n-am, decât să vă duc pe voi, se aude cum bodogănește Lucreția în drum spre bucătărie unde se pregătește să-și aprindă țigareta. Doamna inspector se uită apăsat în formularele ei, mai scrie ceva, în timp ce dă din cap și zâmbește, aproape că o pufnește râsul.
Urmărind mâna întinsă într-o parte a domnului Florescu, în prelungirea acesteia, deasupra canapelei, pe perete văd acum, pentru prima dată o fotografie veche înrămată frumos, înfățișând un bărbat chipeș, îmbrăcat în costum, brunet și cu mustață tunsă îngrijit.
-E tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească. A murit la Cotul Donului, în primele săptămâni de război. Nu am primit nici o înștiințare despre moartea lui, în acte e trecut dispărut. Era sublocotenent rezervist iar înainte de mobilizare a fost profesor de istorie. Mai târziu, un consătean i-a spus mamei cum a murit. Zice că a plecat cu o grupă de cercetași într-o noapte și nu s-a mai întors la regiment. Ceilalți, care erau și consăteni cu el, s-au întors. L-au lăsat acolo singur, l-au ciuruit rușii și m-au lăsat orfan de tată. Cum de a murit doar el? era comandant de grupă. Nu mai știe nimeni. Că m-ați întrebat unde m-am născut. În Dobrogea! Am avut moșii întinse, pământ, herghelie de cai, bostană de pepeni, batoză. Bunicii mei au fost oameni foarte bogați. Neam de moșieri, o verișoară de-a mamei s-a măritat cu contele Caton Movilă, din neamul Movileștilor și trăiau pe atunci la Eforie Nord, aveau acolo hotel și conac și veneau duminica la Constanța să ne plimbe cu trăsura pe mine și pe mama, pe faleză, apoi ne duceau la cofetărie și mâncam savarine…
Cred că ar trebui să-l opresc, sare de la una la alta, probabil fabulează din cauza bolii dar doamna inspector îl ascultă fără să-l întrerupă. Unde s-a născut domnul Florescu nu se poate înțelege din istorisirile sale. A trăit și la Crucea, undeva la Dunăre, apoi lângă un șantier arheologic unde tatăl său a găsit niște megaliți cu texte săpate în piatră într-o limbă necunoscută despre care i-a scris lui Nicolae Iorga, și la Constanța unde le-au bombardat americanii casa, și la București, a fost director de unitate, inginer, cercetător științific principal gradul doi, profesor la un liceu și multe altele. Eu nu-l mai pot urmări dar doamna inspector îl ascultă în continuare cu interes. Apoi domnul Florescu trage lângă el cadrul de sprijin și încearcă să se ridice. Nu poate și acceptă să-l ajut, se ridică și se îndreaptă spre ușa camerei mutându-și singur cadrul pe care se sprijină. Piciorul stâng nu-l ascultă, rămâne în urmă dar încet-încet ajunge în hol și apoi în sufragerie. Doamna inspector se ridică de pe scaun și, cu dosarul în mână merge în spatele lui, chiar îl prinde de mână și îl ajută când se dezechilibrează puțin. Este o femeie zveltă, chiar dacă nu mai e foarte tânără, rochia strâmtă de jerseu subliniază formele unui corp ferm și armonios. S-au așezat pe scaune. Domnul Florescu vorbește fără încetare. Lucreția ne face câte o cafea dar eu rămân în cameră, nu vreau să merg cu ei în sufragerie. Mă simt inutil acolo. Răsfoiesc dosarul cu istoricul bolii, scrisoarea medicală, referatul medical, scala de incapacitate Barthel care se întocmește și pentru cei care au suferit un accident vascular cerebral, pun hârtiile în ordine pentru pasul următor, la Direcția Generală de Asistență Socială. După cum s-a manifestat domnul Florescu în cadrul anchetei sociale de astăzi nu cred că referatul va fi în favoarea dumnealui și nu cred că se va califica pentru ajutorul social cu drept de însoțitor. Din sufragerie se aud sunetele pianului, cântă, destul de timid, cum face cineva care nu a mai cântat de foarte mult timp dar e ajutat de memoria mâinilor, a degetelor, o piesă simplă și antrenantă, poate de Czerny. Ultima dată la acest pian a cântat doamna Florescu atunci când boala încă îi permitea să se scoale din pat. Acum cânta doamna inspector. Probabil că a învățat să cânte în copilărie și de atunci nu a mai exersat.
O conduc pe doamna inspector până la ușa scării, săptămâna viitoare voi putea să vin să iau referatul anchetei sociale de la sediul lor.
Când m-am întors, domnul Florescu, ajutat de Lucreția, deja e culcat pe canapea, învelit cu pătura și cu ochii închiși, gata să ațipească. Se pare că ancheta socială l-a epuizat complet. Dar nu-l las să adoarmă, ne-a dat peste cap toate planurile, am discutat una și a ieșit alta.
-N-am ieșit prea bine domnu’ Florescu, îi spun cu voce tare, să fiu sigur că nu adoarme sau dacă a adormit deja să-l trezesc.
-De ce n-am ieșit bine?
-Am discutat de ieri să stați în pat, să nu vă mișcați, să nu vorbiți, să se vadă că sunteți complet neajutorat, paralizat, orb, surd, mut.
-De ce trebuia să fac așa?
-Ca să primiți ajutor de la Asistența Socială, bani, cum de ce?
-Păi fata asta de unde era?
-Era exact de la Asistența Socială, inspector, asta era?
-De ce nu mi-ai spus? Am crezut că a venit să-mi facă masaj.
Nu vreau să mă enervez. După câteva secunde deja respiră uniform, se aud câteva suspine adânci. A adormit. Și doctorul de la spital ne-a spus că e bine să doarmă cât mai mult, să se refacă ce-i de refăcut, dacă se va mai putea. Doamne ajută!

________________
Sibiu 02.02.2018

E. Rădulescu

.