„Anora” sau cum să cucerești Oscarul cu un vis american prăfuit

Să ne înțelegem: nu sunt genul care să creadă orbește în premiile Oscar. Adică, dacă ar fi să mă iau după Academia Americană de Film, Leonardo DiCaprio n-ar fi fost bun de nimic până la 40 de ani, iar „Shakespeare in Love” ar fi mai valoros decât „Saving Private Ryan”. Și totuși, iată-mă, intrând sceptic la „Anora”, câștigătorul trofeului suprem, cu un popcorn într-o mână și o doză sănătoasă de ironie în cealaltă.

Filmul lui Sean Baker începe într-un New York pe care l-am mai văzut de atâtea ori: neonuri pâlpâind, cluburi de striptease, fete care visează la mai mult și tipi care cred că banii le pot cumpăra orice. Nimic nou, ați putea spune, doar că Baker are talentul de a transforma clișeul în cinema autentic. Anora, sau Ani pentru prieteni, este o dansatoare exotică ce-și croiește existența între banii aruncați de clienți și speranța că, într-o zi, va ieși din joc. Apoi apare Ivan, un rus bogat cu alură de prinț exilat și zero instincte de supraviețuire în jungla americană. O căsătorie spontană, un weekend nebun, o schimbare de destin. Sau nu?

Hai să recunoaștem: povestea nu e tocmai nouă. Am mai văzut-o în toate formele posibile, de la basme cu prinți și prințese, până la comedii romantice ușor de digerat. Diferența e că Baker are flerul de a o ambala altfel: realist, murdar, cu umor sec și un ritm care nu te lasă să te plictisești. Dacă e să credem în magie, atunci să spunem că magia lui Baker e că reușește să facă dintr-o premisă banală un film care te prinde. Aici ajută și imaginea brută, fără strălucirea hollywoodiană tipică, cu o estetică ce amintește mai degrabă de un documentar despre viața urbană și mai puțin de un film artistic lucrat la perfecție. „Anora” pare viu, pulsant, te face să simți mirosul de alcool stătut și iluzii sparte din cluburile pe care le portretizează.

Mikey Madison, în rolul Anorei, e cel mai bun lucru din toată povestea. O combinație de vulnerabilitate și sarcasm, de speranță naivă și realism cinic. E genul de personaj care îți amintește de cineva cunoscut, poate o tipă pe care ai văzut-o într-un bar, poate un prieten care a crezut că a dat lovitura doar ca să descopere că viața are un simț al umorului cam sadic. Oscarul ei e pe deplin meritat, spre deosebire de multe altele. Nu e doar un rol bine jucat, e o prezență care umple ecranul, un personaj care respiră și trăiește în afara poveștii. Madison reușește să transmită o gamă impresionantă de emoții fără să pară că face vreun efort. De la scenele de euforie la cele de disperare, e convingătoare până în măduva oaselor.

Problema filmului e că, pe cât de proaspăt pare la început, pe atât de previzibil devine pe măsură ce avansează. Ai momente de tensiune, de umor, de melancolie, dar finalul vine și îți șoptește la ureche: „Ai mai văzut asta, nu-i așa?”. E un film bun, chiar foarte bun pe alocuri, dar nu e revoluționar. Și totuși, a câștigat Oscarul.

De ce? Poate pentru că Hollywood-ul are o slăbiciune pentru poveștile despre visul american, chiar și atunci când ele vin la pachet cu o doză de cinism. Poate pentru că Sean Baker e un favorit al criticilor, iar stilul său semi-documentar a părut suficient de „real” ca să dea bine la voturi. Sau poate, pur și simplu, pentru că în anul ăsta concurența n-a fost atât de puternică. Oricum ar fi, „Anora” e un film care merită văzut. Nu pentru că e cel mai bun film al anului, ci pentru că are destul suflet și inteligență încât să te țină atent până la final. Și, în ziua de azi, asta e deja o realizare.

Notă: 7.5 | „Anora” nu e un film care să-ți schimbe viața, dar e un film care știe exact ce face. E sincer, direct și surprinzător de emoționant. Dacă vrei o experiență cinematografică fără artificii inutile și fără un final cusut cu ață albă, s-ar putea să-ți placă. Dar dacă sperai la ceva cu adevărat inovator, poate că Oscarurile ar trebui să-și revizuiască alegerile.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *