Anton

Chiar aşa se trezi Anton: cu faţa la perete, transpirat, cu gânduri înnegrite de visul ce-i populase întreaga noapte, obosit peste mãsurã. O mare de ruginã tot creştea în zare, se umfla şi se întindea, îl sorbea din privirea-i roşcatã, iar el stãtea acolo, neputincios şi timid, chiar speriat dacă îşi aducea bine aminte.
Se ridicã Anton cu cearceaful lipit de spate, nu dãdu atenţie arcurilor de metal ce-i ţiparã în urmã şi se duse la uşã, sã o deschidã. Ieşi pe punte şi îi vãzu pe toţi dormind, cu soarele arzându-le feţele posace, gurile îndoite şi ochii ca nişte dopuri, iar de trupuri, ce sã mai vorbim! Ca baloţii de borhot! Cumplit se enervã Anton, începu sã-i înjure cu gura pânã la urechi, sã-i tragă ca pe nişte saci şi câte şi mai câte! Dar ei, nimic! Piraţii lui nemernici, soldaţii lui de cârpã, ce sã facã cu aşa oameni?
Urcã Anton degrabã, pânã-n vârful catargului, sã vadã ce se mai întâmplase între timp: marea se întindea în faţa lui ca şi oglinda în care nu se uitase de mulţi ani, dar în zare, chiar acolo, stãtea o palmã de pãmânt! Văzând minunăţia atât de aproape şi transpirând de nerăbdare, trase Anton de funie pânã jos, trase tare şi pânza se întinse, docilã, în bãtaia vântului; bucuros cã măcar ea îl mai asculta, sãri din vârf şi, cãlcând pe o mânã ce-i stătea în cale, intrã în cabinã. Îşi cãutã Anton pistolul, cureaua, cuţitul, chibrituri, paloşul, mai îndesã şi altele trebuincioase în buzunare, apoi ieşi din nou pe punte şi nici cã mai privi la vitejii lui. De ce ar mai fi fãcut-o?! Bufnitura, lemnul scârţâind, zgomotele corabiei lovind pietroaiele şi iatã-l contemplând plaja; fãrã sã stea prea mult pe gânduri, sãri de pe corabie şi nu dãdu atenţie nisipului moale, ca şi perna lui preferatã, ce-i gâdila tãlpile.
Uitând sã mai priveascã înapoi, se îndreptã grãbit cãtre grota lui secretã şi ieşi de acolo mai ceva ca un rãzboinic curajos ce era, mai sângeros decât o ştiau pânã şi firele de nisip, mai beţiv decât un peşte. Ieşi cãlare!
Dar ce cal avea Anton, lucios ca smoala iadului, iute ca şi focul ce arde fitilul tunului, zdravãn ca butoiul plin ochi, ascultãtor ca şi fecioarele cãrora le pierduse şirul!
Apãru Anton pe calul negru, hotãrât sã o rupă cu cele piratereşti, sã se îmbogãţeascã definitiv şi peste mãsurã, dar nu pe calea apei şi a tunului, ci mult mai uşor, în ropotul calului, pe baza braţului ca stânca şi al paloşului cât toate zilele, sã îşi facã ceva castel, apoi sã-şi cumpere câteva neveste, toate fecioare şi ascultãtoare, chiar aşa, ca şi calul lui, fioros de negru. Şi iatã-l cum se opinteşte în vintrele ferocelui animal, cum goneşte strãpungând pãdurea, lãsând în spate biata lui corabie, sã se facã tot mai micã, mai mãruntã, ca singurul punct negru din viaţa lui strãlucitoare de cãpitan nemilos. Merge el de acum la pas, sã nu obosească prea tare creatura şi ajunge într-un deşert cum nu mai vãzuse vreodatã: roşu ca şi ochii din visul acela nenorocit, mai fierbinte decât însuşi soarele şi plin valuri de nisip care veneau, ameninţătoare, spre el. Anton, însă, nu era chiar prost, ştia ca îl voiau doar pe el, bineînţeles! Se opinti din nou, mângâie bestia care scotea deja flãcãri pe nãri, trase paloşul din teacã, verificã pistolul şi dã-i înainte, cu vitejie, ca-n vremurile bune, asaltând corãbii burduşite cu avuţii sclipitoare. Izbeşte Anton cu lama strãlucind în soare, până sar stropi de apã de pe braţu-i ca un catarg, ies scântei din sabia-i încinsã, iar vântul şterse restul, lãsându-l victorios, încã o datã. Savurând nectarul biruinţei, îşi mângâie Anton calul ce necheza de plãcere, îl bãtu pe ceafã şi îi spuse vreo douã vorbe bune. Apoi, merse mai departe şi trecu de un râu mare, foarte rece şi adânc, însã fãrã nicio problemã!
Şi ce cal avea Anton, lucios ca smoala iadului, iute ca şi focul ce arde fitilul tunului, zdravãn ca butoiul plin ochi, ascultãtor ca şi fecioarele cãrora le pierduse şirul!
Dupa multe zile, ajunge într-o pãdure sinistră, cu o singurã potecă în ea. Anton nici nu gândi prea mult şi, strâmbându-şi gura a dispreţ, îi dãdu înainte, mai repede, mai adânc, pentru a câta oarã?! Iatã-l, dintr-o datã, înconjurat de tufe uriaşe, copaci mai groşi decât vinul pe care-l bãuse cu o searã înainte, insecte enervate, furnici cât pumnul, o groazã. Toate îi voiau viaţa, calul, aurul de pe degete şi, dacã l-ar fi avut, sufletul, însã Anton nu era naiv, aşa cã trase, din nou, paloşul din teacă, verificã pistolul şi izbi cu sete într-o furnicã ce tocmai se uita, invidioasã, la brãţara lui din aur, mânã avid calul lui negru care fornãia fericit şi necheza mai rău ca tunetul norilor îmbibaţi cu apã, dar nu-l deranja de la munca sa. Şi era Anton ocupat pânã peste cap, ba muncea la o ditamai insectã (sã-i taie capul), ba dãdea o gaurã cu pistolul într-un copac (sã se scurgă seva din el) în timp ce gura-i împroşca scuipaţi şi înjura înfricoşãtor. Ieşi Anton din pãdurea cu sens unic, mai ceva ca din grota unde-şi gãsise calul. Plin de el, fãrã nicio zgârieturã, cu sabia netocitã, doar cu ceva gloanţe lipsã. Trufaş, îşi potrivi tricornul pe capul ca un obuz, aranjã sabia la brâu şi îşi mângâie mulţumit, bestia lucioasã. Obosit de atâta muncã, poposi la umbra unui copac din ale cărui frunze rãzbeau arome de ambrozie şi aţipi Anton cu capul aplecat pe paloş, în ritmul împãciuitor al calului pãscând şi visã. Dar ce mai vis…! Ochii aceia roşiatici erau şi mai aproape, iar valul de ruginã se adunase la picioare, îl strângea de glenze, iar el era atât de mic şi negru, atât de speriat şi neputincios…
Aşa sãri Anton, lovindu-se cu capul de copac, suflând din greu şi strângând din paloş! Ei, fir-ar sã fie, mãcar în vis sunt un nimic, spuse neauzit de nimeni, dar mai bine doar acolo! În realitate, sunt chiar eu, necapturat căpitan de piraţi de cea mai sângeroasã speţã! Tuşi Anton, privindu-şi cu mândrie calul. Dar ce cal avea Anton, negru ca smoala iadului, iute ca şi focul ce arde fitilul tunului, zdravãn ca butoiul plin ochi, ascultãtor ca şi fecioarele cãrora le pierduse şirul!
Calul, potrivindu-şi gândurile cu ale lui, se lãsã pe picioarele din faţã şi iatã-l din nou pe drum, vibrând câmpia sub potcoavele de aur, speriind toate umblãtoarele pãmântului şi zburãtoarele înãlţimilor. Merse Anton, sigur pe el, pânã ajunse în faţa unui castel. Dar ce castel…! Alb, cu turnuri ce ascundeau turnuleţe şi mai mici, placat cu argint şi ţigle din aur. Un palat, ce mai! Se opri Anton şi privi la el preţ de câteva zile şi câteva nopţi. Tare se minuna când, noaptea, vedea bogãţiile adunate în camere, aurul strãlucind în lumina caldã a candelabrelor (care erau şi ele, mai mult ca sigur, fãcute din cel mai scump cristal). Tare îi mai bãtea inima când vedea fecioarele învelite în mãtãsuri, râzând şi sorbind vinuri alese din pocale de argint. Cu toate astea, observã ochiul lui abil ca al unui uliu, nici urmã de bãrbaţi! Nu se auzeau sãbii încrucişându-se, nu se auzeau plãcutele împuşcãturi, horcãieli, urletele victorioase ori înjurãturi percutante. Aici, e nevoie de un bãrbat adevãrat, ca mine, gândi Anton rotindu-şi calul. Dar ce cal avea, negru ca smoala iadului, iute ca şi focul ce arde fitilul tunului, zdravãn ca butoiul plin ochi, ascultãtor ca şi fecioarele cãrora le pierduse şirul!
Sãri Anton dintr-o mişcare direct în şeaua bãtutã-n pietre preţioase, trase paloşul din teacã, potrivi pistolul şi dã-i înainte, dã-i cu furie! Totuşi, nu era el chiar atât de fraier, aşa cã ocoli castelul de vreo douã-trei ori, doar, doar, o sã-i gãseascã porţile ferecate. Spre uimirea lui, nici urmã de aşa ceva; cât îl ţinea privirea, numai zidurile de argint îi orbeau sufletul şi-i incendiau dorinţele! Fãrã sã mai stea mult pe gânduri, ridicã Anton paloşul şi izbi cu sete în zidul arginitiu, dar, surprizã, acesta, imediat, îi sãri din mana vreo zece braţe înapoi şi un sunet de cutie goalã îi bubui în urechi. „Asta-i chiar culmea”, gândi Anton, culegându-şi dezamăgit paloşul de pe jos.
Chibzui Anton la o soluţie, se gândi acolo, la umbra zidurilor, preţ de câteva zile. În fiecare searã, fecioarele apãreau în lumina vitraliilor, le vedea jucându-se printre catifele, le auzea râsetele cristaline, clinchetul pocalelor, monedele lovind dalele de marmurã şi nu mai putea de nervi. Dar, într-un final, un urlet victorios îi despicã pieptul, anunţând victoria! Trase calul mai aproape de un copac şi, cu mâinile goale, se apucã sã sape. Dacã nu-i nicio o poartã, atunci o va face chiar el! Şi sãpã Anton, aşa cum sãpase gropile oamenilor legii, (dar, asta numai în tinereţe cãci mai apoi o fãcuserã alţii în locul lui) zile, sãptãmâni, luni; în fiecare searã, se odihnea ascultând heruvimii ostoindu-şi setea şi bucurându-se de cele carnale. Dimineaţa-n zori, pornea iarãşi la lucru, cu înfrigurare. Uitase pânã şi de cal, care stãtea nebãgat în seamă, legat de acelaşi copac. Lunile se fãcurã ani iar Anton parcã tot nu avansa. Intra dimineaţa în groapã, ieşea seara negru de supãrare. Şi tot săpă Anton, pânã când, într-o searã, fiorosul cal se lasã pe picioarele din faţă, îl salutã respectuos şi se prãbuşi la pãmânt. Anton se ridică din iarba înaltă în care se odihnea, se duse la el şi îl mângâie pe ceafã însã acesta nu mai fornăi ca pe vremuri şi nici nu mai necheză glorios.
Dar ce cal avusese Anton, negru ca smoala iadului, iute ca şi focul ce arde fitilul tunului, zdravãn ca butoiul plin ochi, ascultãtor ca şi fecioarele cãrora le pierduse şirul!
Privi Anton cu tristeţe, când la calul mort, când la castel, ore în şir pânã când, rãpus de suferinţã, se ridicã cu greutate şi îl târî în groapa pe care o sãpase cu atâta sârg.
Anton era totuşi un bãrbat sensibil, lucru recunoscut şi de nenumãratele fecioare care îl vãzuserã, de atâtea ori, suspinând în faţa frumuseţii lor trupeşti, aşa cã stãtu acolo, de veghe, zile întregi lângã mormântul calului negru ca smoala iadului şi iute ca şi focul fitilului. Suspina Anton, nemaiauzind heruvimii jucându-se prin odãile palatului, neînsetat de vinul ce picura în pocalele de argint, lãcrimând şi amintindu-şi de calul lui! Dar ce cal avusese Anton…
Din mormânt, calul îi auzea suspinul şi îi mulţumea în felul lui, cu aceeaşi credinţã: firişioare subţiri împânzirã pãmântul negru, crescurã pe lângã el, care suspina şi lãcrima neîncetat. Şi avea ochii atât de plini de apa suferinţei încât nu vãzu tulpinile înflorind. Dar ce flori mirositoare aveau, ce culori minunate şi cât de multe erau!
Apoi, roşiaticele piuliţe, şuruburile, şaibele, îşi scuturarã petalele grele ca pe nişte bani de aur aruncaţi cu dãrnicie pe dalele castelului iar tuplinile de sârmã se înclinarã în faţa lui, pentru ultima oarã, un ultim omagiu adus stãpânului, înaintea plecãrii în marea cãlãtorie.
Anton, însã, nevãzând toate astea din cauza suferinţei grele ce-i apăsa coşul pieptului şi-i digera sufletul, se ridicã cu greutate şi, cu ultimele puteri adunate din ungherele trupului, înfipse paloşul în pãmântul moale şi plecã de acolo.
Se întoarse pe jos şi merse mai mult, ce-i drept, însã nici urmã de pãdure, deşert sau marea ca şi oglinda. Schimbã metroul la Victoriei, apoi îl luã pe cel înspre Dristor şi coborî la Obor. Din staţie, îşi luã un pachet de ţigãri şi o Cola la doi litri, traversã strada unde se formase blocaj la stop, intră la magazin şi mai cumpără salam, brânzã, o sticlã de vin şi un program tv pe săptămâna în curs.
Ajunse, apoi, în faţa blocului unde se conversã cu un vecin, după care aşteptă calm liftul; intrã în casã, îşi lãsã haina pe spãtarul scaunului şi deschise sticla de vin. Stãtu pe canapea bând direct din sticlã, dupã care, dãdu drumul la televizor. Vecinii întotdeauna fac zgomot la ora asta, gândi Anton, privind pe geam antenele grele ce răsăreau direct din trupul blocurilor vecine.
Şi totuşi, ce mai cal avusese Anton! Negru ca smoala iadului, iute ca şi focul ce arde fitilul tunului, zdravãn ca butoiul plin ochi…!

Sorin T.

Calatorie inspre multimea vida, Ed. Brumar 2011

Aparitii sporadice in Luceafarul, Liternet, etc…