Apartamentul

„Când mai mergem pe la apartament?“
Întrebare reluată metodic şi probabil din ce în ce mai agasantă pentru tata, care, de când m-a dus prima oară să-l văd, tot continuă să mă amâne. E vorba de noua noastră casă, care încă se construieşte în momentul de faţă, la fel ca blocul din care face parte, dar care e deja a noastră, pentru că apartamentul ne-a fost „repartizat“, adică dat, dăruit, făcut cadou de „Stat“, nu ştiu şi nici nu mă interesează în schimbul a ce, asta dacă o fi fost vreun schimb la mijloc. Am mers într-o seară, ca să nu mai fie muncitorii acolo, şi am făcut un tur scurt, prea scurt ca să-mi dau seama despre ce-i vorba. O platformă la etajul patru, ultimul al blocului, care mie mi s-a părut uriaşă, plus cei câţiva pereţi care vor separa camerele, deşi, dacă-mi amintesc bine, nu erau toţi ridicaţi. Cam atât. Aici va fi bucătăria, acolo baia, dincolo sufrageria, lângă sufragerie, holul. Destul de confuz pentru cineva care-l vedea atunci prima dată, însă nu şi pentru tata, el părea să înţeleagă perfect împărţirea, aşa că m-am prefăcut c-o înţeleg şi eu.
Ce nu ştie el e că, dacă îi pun atât de des întrebarea asta, nu-i pentru că nu mai pot de dorul apartamentului, ci pentru că vreau să mă conving dacă merită cu adevărat să ne mutăm din cel vechi în care stăm acum. Pentru că mie îmi place cel vechi. Ce-i drept, are numai două camere, spre deosebire de cel nou, care va avea trei, are numai o baie, spre deosebire de cel nou, care va avea două, şi are doar un singur balcon, spre deosebire de cel nou, care va avea, din nou, două. Dar şi cel vechi are avantajele lui. E într-un bloc înconjurat de verdeaţă, peste tot unde te uiţi sunt numai copaci, iarbă şi straturi de flori, zona e liniştită, departe de orice trafic intens şi poluare şi, mai presus de toate, are o debara numai şi numai a mea, unde îmi ţin jucăriile şi cărţile şi tot ce am eu mai de preţ, un concept destul de vag, pentru că, în afară de nişte clasoare şi o cutie mare în care am pus alte câteva cutii mici cu tot felul de lucruşoare mai moi sau mai tari vârâte în ele, nu prea am nimic care să fie de preţ. Oricum, e ceva deosebit la debaraua asta. În primul rând, aerul dinăuntru e altfel, are un miros aparte şi, aş zice, chiar şi-un alt gust, diferit de aerul inodor sau banal mirositor din celelalte încăperi. Apoi şi lumina bate altfel aici – nu e nici prea intensă, dar nici chioară, ci cumva, nu ştiu, exact cum trebuie să fie lumina ca să te bucuri de ea. Amplasamentul e şi el mai special, o nişă în peretele cel mai îndepărtat al apartamentului, încât la-nceput aproape că n-o observi, iar când închizi uşa după tine (sau ţi se închide, ca atunci când am fost pedepsit şi nu m-au lăsat să mă uit la desene animate) nu se mai aude nimic din afară, niciun sunet, cât de mic, aşa că nu o dată am avut sentimentul că vieţuiesc într-un fel de mormânt sau de criptă, ca Tutankamon, faraonul egiptean despre care am citit de curând într-o carte. Uneori mă gândesc că atâta vreme cât stau înăuntru, de fapt, tot atunci când am fost pedepsit m-am gândit, parcă şi timpul m-ar ocoli, lăsându-mă în pace să fac ce vreau, să mă joc, de exemplu, fără să trebuiască să dau socoteală nimănui, nici părinţilor şi cu atât mai puţin bunicilor, care uită ca prin farmec de existenţa mea, deşi, bineînţeles, eu continui să trăiesc, dincolo de uşa debaralei, într-un prezent perfect, permanent şi ferice. Uneori simt totuşi cum mi se face frică imaginându-mi asta, în special la gândul că aş putea dispărea atât de uşor din minţile lor, şi atunci dau buzna afară şi nu mai intru înapoi cu zilele. După care o iau de la capăt. Dincolo, tata mi-a spus (chiar mi-a arătat) că voi avea camera mea, deci, teoretic, pentru mine ar trebui să fie un mare pas înainte – dar oare chiar merită să dau debaraua, care, deşi e mică, mă face să mă simt atât de bine, pe o cameră mare, în care s-ar putea să mă simt totuşi stingher? „Când mai mergem pe la apartament?“, întreb, de parcă aş vorbi despre un om, despre o fiinţă vie – şi de ce nu?, până la urmă apartamentele sunt şi ele un fel de fiinţe vii, mai ales după ce le locuieşti o perioadă şi le împrumuţi ceva din felul tău de a fi, după ce le dai şi lor puţin din sufletul tău, pentru ca apoi, când e să pleci pentru totdeauna din ele, să-ţi dai seama că ceva se rupe în tine şi doare, ca şi cum ai dezlipi un leucoplast de pe piele.
Ştiu însă că nu-i după cum vreau eu. Şi mai ştiu că oricum e prea târziu, noul apartament ne-a fost, cum spuneam, „repartizat“, doar n-o să ne răzgândim tocmai acum, în ceasul al doişpelea. Singura posibilitate să nu ne mutăm ar fi să nu se mai construiască blocul, ceea ce nu prea cred c-o să se-ntâmple. Uneori mă gândesc la străinii care au să vină în locul nostru. Cine vor fi şi cum are să-i primească apartamentul? În orice caz, odată ce plecăm, n-o să mă mai pot întoarce aici niciodată, nici măcar ca să-mi revăd debaraua, pe pereţii căreia am început să scriu diverse chestii, gânduri care-mi trec prin minte şi cu care, când le aud, nu ştiu ce să fac, aşa că le scriu pe pereţii tăcuţi ai debaralei, care nu se plâng când le scrijelesc pielea, asta fiind chiar o propoziţie pe care am scris-o acolo: pereţii tăcuţi ai debaralei nu se plâng când le scrijelesc pielea. Mă-ntreb dacă nu cumva ar trebui să şterg tot ce-am scris, deşi sunt convins că, dacă n-o fac eu (prea complicat!), o vor face noii locatari, străinii, intruşii care vor veni să-şi ia locuinţa în primire şi s-o aranjeze după chipul şi asemănarea lor. Uneori mă gândesc, deşi ştiu că-i o prostie, că, după ce vom pleca noi, nu numai debaraua, ci şi celelalte camere şi felul în care a fost împărţit apartamentul vor dispărea şi totul va reveni la forma iniţială, pe care nu ştiu prea bine cum s-o descriu, dar care există, momentul când totul se află din nou la-nceput, aşteptând să-i dea cineva o altă înfăţişare.

Am fost din nou să văd apartamentul, doar că de data asta am fost de unul singur. Păi ce, trebuia să merg neapărat cu tata? Am urcat scările, era gălăgie, muncitori peste tot, însă nu m-a băgat nimeni în seamă. Ştiam că trebuie să merg până la ultimul etaj, dar când am ajuns acolo mi-am dat seama că nu mai ţineam minte care dintre intrări urma să fie a noastră. Aşa că m-am dus acolo unde nu lucra nimeni, pentru că oricum toate arătau cam la fel. Se construise mult de când trecusem prima dată pe-acolo. De fapt, ce mai, apartamentul era aproape gata. M-am dus în camera despre care tata îmi spusese că va fi a mea şi care dădea înspre stradă şi din balcon am putut să văd în depărtare piscul muntelui care se numeşte Ceahlău. În stânga era gara – şi chiar am auzit şuieratul unui tren –, iar în dreapta se vedea un şir de case, parcă patru la număr, şi, puţin mai încolo, un alt bloc, un pic mai vechi decât al nostru. Peste ani, febril până în pragul delirului, când la sfârşitul unei veri m-am pricopsit cu o pneumonie de toată frumuseţea, din balconul ăsta am fost la un pas să mă arunc în gol, crezând că mă aflu în cu totul alt loc şi cineva urma să mă cumpere.
Tot stând aşa şi contemplând peisajul, mi-am dat seama că atunci când fusesem prima oară cu tata să văd apartamentul nu-mi prea plăcuse, adică mi se păruse rece, indiferent, o construcţie din beton şi cărămidă care nu mă reprezenta nicicum. Acum însă, fără să pot spune ce anume se schimbase între timp sau dacă se schimbase ceva, aveam sentimentul c-o să ne simţim cu toţii foarte bine aici. Mai ales că la sfârşitul incursiunii mele am identificat un minunat perete gol în „baia de serviciu“, cum o numise tata. Poate acolo îmi voi scrie noile gânduri, mi-a trecut prin minte, sau poate nici nu va fi nevoie să le mai scriu. Poate că, odată intrat înăuntru, am să reuşesc cumva să dispar, întorcându-mă în debaraua mea cea veche. Sau, dacă nu, măcar am să reuşesc să-mi închipui că pot lucrul ăsta.

La coborâre m-am împiedicat pe scări şi am căzut câteva trepte pe burtă, dar, în afară de faptul că m-am umplut tot de praf, n-am păţit nimic grav. Un muncitor a vrut să ştie ce naiba căutam acolo, însă mi-am zis că n-are rost să-i răspund.

(din Misterul maşinuţelor chinezesti – Polirom 2017, prima poveste)

Irimia Florin