Parcul Tineretului. Rațele își țin ochii închiși și mai împing din reflex stuful de pe marginile inundate ale insulelor. Mii de vibrații animă în noapte membrana lacului înțepată de pești și țestoase. Cafenelele de pe mal sunt închise. Alergătorii nocturni și workaholici nu mai înconjoară lacul. Cicliștii mulați și excitați psihomotoriu lasă iarba să crească din nou pe dealurile parcului. În absența studentelor de pe băncile iluminate slab, stalkerii din semiobscuritate nu și-o mai iau în mână. Singurele vibrații mecanice sunt produse de pistoanele unui Duster. Paznicii patrulează pe aleile largi, iar geamurile închise estompează Radio Taraf: Într-o zi ce mi-a venit, mă pusei în pat lungit / Mă pusei în pat lungit, să se creadă c-am murit! Mașina înconjoară o dată la două ore parcul închis din cauza pandemiei. În Cimitirul Bellu Catolic se aud șoapte și râsete înfundate.
Pe parcelele dinspre lac, printre arbuști și cruci, mișună în liniște tineri. Lumânări sunt aprinse în felinarele de tablă ale mormintelor sau direct pe lespezile de piatră, pături de picnic impermeabile acoperă iarba și plăcile de marmură. Cuburi de gheață sunt turnate în ghivece goale de piatră. Fotonii diluați radiază sticle transparente de Absolut, brune de Jack și roz de Whitley Neill. În curând, toate lucrurile sunt așezate la locurile lor.
Forfota silențioasă încetează și mulțimea paralizează în așteptare. Trei degete se ridică în aer. Cade unul. Cade ultimul. Concomitent se aprind șaizeci de lumini plutitoare – câte una pentru fiecare ureche. Corpurile inerte se lăsă străbătute de vibrații inaudibile în exterior. Sunt treizeci și își zvâcnesc căldura în mișcări asimetrice. Spasmodic-robotice. Lin-senzuale. Se chem, se ating, se freacă, se resping magnetic într-o masă vibrantă de căldură. Cauciucul adidașilor sfâșie iarba. Țesăturile de poliester se ciocnesc unele de altele. Respirațiile intense condensează pielea de pe gâtul fetelor. Limbile îmbibate în alcool ies în aerul rece și încălzesc epiderma pentru o secundă, înainte ca vântul să înghețe saliva.
O dronă cu ledurile acoperite cu bandă adezivă neagră decolează din parc. Din cimitirul catolic sclipesc zeci de luminițe. Zidurile de copaci dinspre bulevard și cel de piatră dinspre parc captează orice dovadă a existenței vieții. Perechile de căști trimit ritmuri în corpurile tinerilor. Fiecare nuanță corespunde unui gen muzical. Grupul cu cele roșii ascultă rap portughez creol și caraib, cele galbene pompează K-pop și electro, iar albastrele se mișcă hipnotizant pe afrobeats și afro-swing. La o apăsare de buton schimbi frecvența și te alături altui grup, după vibe. Tu controlezi volumul, tu alegi muzica, tu poți s-o oprești și să lași cimitirul să-ți arate douăzeci și nouă de corpuri dansând în liniște. Douăzeci și opt. Douăzeci și șapte. Culori diferite se ating. Fiecare în propria realitate senzorială. 100 de m2 de frecvențe bluetooth dintr-un mormânt săpat cu o zi în urmă. De acolo, DJ-ul mixează playlisturile și sincronizează perechile de căști cu o stație și un laptop așezate pe o măsuță pliabilă de camping. Două lanterne puse pe fundul gropii aruncă un dreptunghi de lumină din pământ. Praful răspândit de adidași plutește prin fascicule. Capul DJ-ului, acoperit cu o mască fosforescentă de schelet, iese din când în când din mormânt.
— Jandarmeria română! Culcat! La pământ toată lumea! Mâinile la ceafă!
Tinerii continuă să danseze. Căștile lor over-ear măsoară frecvența vocii căpitanului și o anulează cu un semnal opus prin funcția de Acoustic Noise Cancelling. Câțiva petrecăreți cu volumul redus se trântesc la pământ. Dansatorii încep să improvizeze mișcări deasupra lor, să îi călărească. Se aude un țipăt de bărbat și o împușcătură.
Un tip cu Șatra B.E.N.Z. în căști se contorsionează și cade. Un stol de corbi, nederanjat până acum de petrecerea silențioasă, își ia zborul. Tipul împușcat se legănă înainte și înapoi de durere, cu căștile pe urechi: Ieși în față, ieși în față și arată-ți adidașii! Și arată-ți adidașii! Și arată-ți adidașii! Sângele i se scurge pe picior. Câțiva tineri încă dansează. Jandarmii ies din întunericul copacilor și încep să-i pună pe petrecăreți la pământ. DJ-ul stinge lanternele. O puștoaică o ia la fugă. Un plutonier aleargă după ea și cade în mormânt. Îl strivește pe DJ și dărâmă laptopul care începe să cânte: Talpă spumă ca să dea balans să meargă cântarea. Dat cu spray în adidas să nu s-așeze candeala. Perimetrul e asigurat, tinerii încătușați și duși în dube. Căpitanul, cu o mustață umedă care lucește în farurile dubelor, răcnește:
— Drepți!
Ce bine mă simt în adidașii mei, noi, Nike 23.
— Opriți ăla! Așaaa…
Îi zvâcnește ochiul.
— Cine a tras, proștilor? Care a descărcat arma? De ce pula mamii voastre ați tras, animalelor?!
— Da` șefu`, era întuneric și noi n-am văzut nimic de întuneric că e negru! N-am tras noi!
Își freacă limba stânga-dreapta sub buza de jos.
— Taci, animalule! Când ajungem la sediu, armele și muniția la inspecție! Vedem noi raportul balistic… Nu mă retrogradați voi pe mine, futu-vă-n cur! Ați crezut că e înarmat, ați înțeles?! Asta scrieți în raport, ați înțeles!?
— Da, șefu`, să trăiți! Motivat, șefu`!
— Manole! Ia fă-te-ncoa!
— Trăiți!
Îi pune mână pe umăr și îi șoptește răstit:
— Oi trăi eu, da’ ce le trăiești tu! Puți a alcool de la mă-ta din Obor! Te-am avertizat să nu mai vii beat în misiune, morții mă-tii! Ia dă pistolu`. E cald?
Îi ia pistolul și și-l lipește de obraz.
— Da, șefu`, că nu vedeam decât licurici colorați și un schelete șefu` și m-am speriat când am văzut scheletele cum iese din mormânt șefu`!
Drona de deasupra jandarmilor se retrage silențios către cel cu telecomanda. Un scuter electric cu luminile stinse se îndepărtează cu o siluetă în negru.
*
— Bună seara, doamnelor și domnilor și bine v-am găsit la ediția de astăzi a emisiunii Ținta zilei. Un singur eveniment este pe buzele tuturor, iar acela este petrecerea incendiară de aseară din Cimitirul Bellu Catolic, petrecere ce a împărțit lumea în două tabere: aceia ce condamnă nerespectarea restricțiilor legii în plină pandemie de către tineri și aceia care sunt înfuriați de profanarea mormintelor acoperite de băutură. Alături de noi este invitatul din seara aceasta, domnul Cristian Protopopescu. Primim imagini chiar acum. Priviți! Cioburi împrăștiate prin iarbă, morminte stropite cu alcool, vomă, niște haine… O, priviți, un sutien roz lângă o cruce! Bucăți de plastic. O, Doamne, tampoane! Și, bineînțeles, sânge! Sângele tânărului împușcat aseară în picior. Domnule Protopopescu, ce părere aveți despre cele întâmplate?
— Vedeți, domnule, cum sunt și tinerii ăștia! Și-au pus toată societatea în cap, asta e interesant. Pe deoparte sunt oamenii întregi la minte, raționali, ca mine și dumneavoastră, care înțeleg necesitatea restricțiilor. Nu trebuie eu să calific cât de greșită e o petrecere în pandemie. Dar să spunem că ar fi fost o simplă petrecere. S-ar fi găsit oameni care să le ia apărarea. Antivacciniști, conspiraționiști, se găseau. Dar au ales prost locul. Au făcut-o în cimitir. Bineînțeles că i-au înfuriat pe oamenii Domnului. Uuu! Au dansat pe pietrele alea, unii erau și-ntr-o groapă, din câte am înțeles. Satanic, strigă unii! Eu zic că e revoltător, da, dar nu satanic. Copiii doar dansau. Dar la oamenii legii nu se uită nimeni? La puștiul împușcat nimeni? Din câte înțeleg a fost împușcat degeaba. Genialii ăia, jandarmii ăia, ați văzut ce treabă au făcut. De dimineață reporterii au găsit un cuplu în cavou. Dormeau duși. Bine că nu i-au găsit noaptea, că poate-i împușcau și p-ăștia.
— Da, domnule Protopopescu, dar ce nu ați comentat până acum e că fata găsită în cavou nu e alta decât cântăreața Sandra Gogan. Ea neagă că ar fi participat la petrecere și spune că era în vizită la mormântul bunicii ei, deși a fost găsită în stare de ebrietate și cu aceeași pereche de căști ca ale celorlalți participanți.
— Ok, da, ea e o cântăreață. Înțeleg că are canal de Youtube.
— Da, și pe Tiktok, iar publicul ei este cel de 6-16 ani. Ce vor înțelege copiii de la ea?
— Da, Tiktok, aplicația aia pe care agață Cumpănașu minore, da. Păi ce? Ați vrea să fiu surprins?
— Sponsorii o părăsesc. Nestle, Coca Cola, RedBull au reziliat contractele, iar mulți dintre followeri ei de pe Instagram și de pe Tiktok se dezabonează. Primăria capitalei a anulat concertul prevăzut în primăvară. Părinții sunt îngrijorați de exemplul ei și nu-și mai lasă copiii să o urmărească.
— Da, păi la ce vă așteptați? Sponsorii întotdeauna vor abandona corabia ce se scufundă. Nimănui nu-i pasă de calitatea conținutului. E vorba doar de cifre. Ratingul de la TV scade, abonații de pe canale cresc, bănuții vin.
— Aham, aham. Și despre băiatul de pe trotinetă care a fost călcat și ucis de paznicii din Parcul Tineretului în timp ce patrulau? Patrulau cu un Duster ei. Le era frig?
— Păi ce să zic? Ne mai miră ceva?
Am terminat Facultatea de Litere și Masteratul de Studii literare din cadrul Universității București. Am început cu critică literară și eseu. De mai mult timp scriu proză scurtă. Am crescut în primii ani la țară, o mogâldeață slăbănoagă care se plimba printre șase femei care-și beau cafeaua și spuneau toate poveștile de pe lume – satul. Ciuleam urechile la toate bârfele și încercam să par cât mai nevinovat încât să primesc și eu o sorbitură de cafea. Acele femei, care acum nu mai sunt, ar zâmbi și-ar râde la prozele mele biografice și și-ar face o cruce la cele în care apar Inteligențe Artificiale, modificarea secvențelor de ADN, încâlzire globală, războiul din Ucraina. Pe lângă acestea, își fac loc relația mea cu copiii cărora le predau, parcursul meu în terapia experiențială, studenția, motanul, ateismul, cele opt slujbe pe care le-am avut până să devin profesor de română și engleză.
Lasă un răspuns