Armata 1 (fragment Escroc SRL)

Aveam în armată un căpitan, Ducu îl chema, dar noi îl porecliserăm Femeia, deoarece avea cele mai îngrijite mâini din unitate. Asta pe lângă faptul că şi le spăla ca obsedatul: înainte şi după masă, înainte şi după ce se ducea la veceu… Coman, unul din plutonul meu, se nimerise în baie când Femeia îşi scosese din buzunar o foiţă de săpun învelit în hârtie igienică şi se clăbucise ca la carte.

— Uite, bă, cum făcea, ne-a explicat Coman noaptea, în dormitor, iar noi stăteam pe paturi, aliniaţi pe două nivele, ca la teatru, şi ne tăvăleam de râs.

Ţineam lanternele pe el precum reflectoarele şi-al dracu’ Coman se umfla în pene de parcă era pe scena Teatrului de Comedie, şi poate şi de-aia îşi intrase atât de bine în rol, pentru că noi făceam atmosferă cum n-o să vezi vreodată la teatru, pentru că acolo sunt şi femei.

— Uite-aşa îşi ţinea degetele răşchirate şi uite-aşa plimba săpunul printre ele, jurai că a prins un peştişor alunecos, că se chinuie să nu-i scape printre degete, şi nu s-a lăsat până n-a produs atâta clăbuc că m-am gândit că, bă, să vezi că ăsta a observat că n-am avut timp să mă bărbieresc de dimineaţă şi acum mi-o pune. Da’ ce, mă, că avea destul clăbuc cât să ne bărbierească pe toţi şi eram al naibii de curios ce-o să facă mai departe cu el, dar n-aveam curajul să mă uit direct, mă uitam cu coada ochiului în oglindă, când văd: ţuşti îşi bagă mâinile sub jet, înveleşte săpunelul la loc într-o hârtie curată, iar pe cea veche o ia în căuşul palmei, ca să nu atingă clanţa direct cu mâna, deschide larg uşa, o ţine deschisă cu piciorul, aruncă hârtia contaminată la gunoi şi iese uite-aşa.

 Şi Coman a făcut o mică piruetă de balerin, ca să ne arate cum evitase dom’ căpitan Ducu orice contact cu uşa la ieşire, iar mâinile şi le-a ţinut sus, deasupra capului, ca un felcer după ce şi-a pus mănuşile de vinilin, cu figura terorizată de-un posibil contact cu bacteriile. Şi atunci dormitorul nostru a vuit atât de tare, încât pentru o secundă ne-am panicat, pentru că se dăduse stingerea de juma’ de oră şi ar fi fost nasol să ne fi auzit maiorul şi să ne fi scos la instrucţie pe gerul ăla. Aşa că am stins repede lanternele şi Coman a sărit lângă mine, într-unul din paturile de sus, unde dormea jumătatea mai şmecheră a plutonului.

Ăia de jos nu erau chiar toţi nişte pulifrici, de exemplu lui Moroşanu nu i-ar fi zis nimeni „dă-te mai încolo!“, era cel mai bun din toată unitatea la aruncarea cu grenada şi oricine ştie că asta-i sinonim cu tendoane de oţel în umăr, aşa că ar fi omorât şi-un bivol dacă şi-ar fi pus mintea, dar el preferase totuşi un pat jos, din comoditate, şi le spusese celor de deasupra lui că dacă-l calcă vreunul din greşeală pe mână să-şi pregătească dinainte comprese cu gheaţă. Clar, nu avusese nimeni curaj să-l calce pe bătături. Deasupra lui stătea Amoc, care era din oraş şi tac’su se avea bine cu comandantul unităţii, că era sin-gurul care ieşea săptămânal în permisie, dar din pat se dădea jos pe vârfuri, cu toate pilele lui – la început dintr-un singur salt era jos pe podea, până ce Moroşanu i-a mormăit cu voce răguşită de om trezit din somn că dacă mai duduie o dată aşa-l face patul guler! Şi de atunci prefera să-l deranjeze pe colegul de pat din partea dreaptă şi să coboare pe şirul celălalt, unde jos stătea Anghelache, pe care puteai să-l calci şi pe gât şi n-ar fi zis nici pâs, pentru că era slab de înger şi calul de bătaie al plutonului. Ni se părea o minune cum reuşise Anghelache ăsta să intre la facultate, până ne-a zis unul, care intrase tot la Petrol şi gaze, că Anghelache plângea ca ploaia, neştiind subiectele, şi profesoarei care-i supraveghea i se făcuse milă, aproape că le scrisese rezolvările pe tablă – toţi cei din sală cu Anghelache intraseră la facultate mulţumită lui. Dar oricum, era o facultate de rahat, cu care nu puteai să-ţi mai găseşti serviciu din moment ce nu mai există petrol şi gaze în ţara noastră, şi probabil că de-asta i-a lăsat să trişeze la admitere. Cum Anghelache pro-venea dintr-o familie de oameni religioşi şi era un băiat dus la biserică – nu ca noi, ceilalţi –, luase faptul că reuşise la facultate fără să ştie subiectele drept o confirmare a prezenţei divine care veghează asupra lui şi devenise mai bisericos ca înainte, aşa că nu cerea niciodată permisie sâmbăta.

Normal că toată unitatea ar fi vrut să iasă sâmbăta, când era mai multă viaţă noaptea pe străzi şi aveai încă o zi să-ţi revii după beţie, dar primarul oraşului făcea plângeri la condu-cerea garnizoanei, în ciuda înţelegerii ca jumătate din unitate să iasă sâmbăta, iar cealaltă jumătate duminica. Anghelache nu se băga să tragă la sorţi, pentru că el oricum voia să asculte Sfânta Liturghie, care e numai duminica.

Odată, când Anghelache aţipise într-o după-amiază, un şmecher din Bucureşti, pe care-l chema Milu, i-a lipit o poză porno pe fiarele patului de deasupra, la o palmă de faţă. Se lă-sase-o linişte mormântală în dormitor, pentru că stăteam toţi tolăniţi în paturi, aşteptând să se trezească şi să-i vedem reacţia, şi zău dacă se aştepta cineva c-o să facă aşa urât… A scos un muget de animal înjunghiat şi a sărit brusc din pat, zgâriindu-se într-un colţ, şi s-a dus plângând la veceu, trântind uşa după el. Ni s-a făcut milă şi l-am înjurat pe Milu, unii tare, alţii în gând, numai Moroşanu l-a luat de guler şi l-a săltat juma’ de metru, apoi i-a dat drumul în scârbă, ca unei zdrenţe.

— De ce sunteţi, mă, aşa împuţiţi, voi, bucureştenii?

— M-am gândit că-i fac un bine, altfel ar fi urlat aşa prima oară când se dezbrăca nevastă-sa! a zis Milu, tot colţos.

Dar Moroşanu ne-a informat că Anghelache n-o să se însoare niciodată şi în plus de-acum e protejatul lui, aşa că dacă se mai ia cineva de el o să aibă de-a face cu asta. Şi când a zis asta şi-a fluturat pumnul închis prin faţa lui Milu, şi pumnul lui era atât de mare, încât jurai că încă ţine închisă în el grenada de la antrenamente, iar încheieturile degetelor erau colţuroase ca ghinturile unui buzdugan. Nimeni nu s-a mai luat după aceea de Anghelache, mai ales că nu e nici o distracţie să te iei de un oropsit care nu-i în stare să-ţi servească nici o replică. Următorul cal de bătaie a fost Moldoveanu, căruia îi maimuţăream accentul caraghios, de mocan, dar ăsta s-a lăsat călărit numai câteva săptămâni şi până la urmă n-a mai răbdat şi a sărit la bătaie, deşi nu ştia să se bată. Era curajos mocanul şi rezistent la lovituri, a obosit Milu cărându-i pumni, fără să reu-şească să-i închidă gura, şi la sfârşit tot Moldoveanu ne-a câştigat simpatia, pentru că l-a devansat clar pe bucureştean la înjurături şi le spunea cu dulcele lui accent, care dintr-odată devenise simpatic, pentru că nu poţi să dispreţuieşti un om care nu ştie ce e frica, oricât de stricat ar vorbi.

Mulţi din pluton erau respectaţi din start, de exemplu Moroşanu şi toţi cei din categoria celor solizi, la fel cei cu pile, ca Milu şi Amoc, apoi cei care ştiau bancuri, pentru că ei erau sufletul plutonului după ce se dădea stingerea. Pe mine mă respectau de la faza cu căţeaua – nu s-ar fi luat unul de mine. Chiar şi Moroşanu îmi vorbea ca unui egal de atunci, deşi nu eram prieteni.

Erau mai mulţi câini care se aciuaseră pe lângă popota garnizoanei, dar cea mai simpatică era o căţea maidaneză, albă cu pete negre şi cu urechi lungi de labrador. Îmi plăcea mult de ea şi-i pusesem numele Colţata, pentru că avea caninii atât de lungi încât îi ieşeau de-o parte şi de alta a botului, chiar şi când dormea. La început nu mă jucam cu ea, că se vedeau puricii colcăind pe blană şi era evident şi după cum se scărpina mai tot timpul cu piciorul din spate.

Într-o duminică, până să depunem jurământul, când nimeni n-avea voie încă să părăsească unitatea, Coman-glumeţul a vrut să vadă ce face Colţata dacă nu mai poate să ridice piciorul să se scarpine şi a adus nişte bandă izolatoare cu care i-a legat împreună picioarele din spate. A încercat ea să desfacă banda cu dinţii, dar după un timp şi-a dat seama că nu se poate şi a început s-o ignore. S-o fi văzut apoi cum îşi răsucea capul! Parcă avea gâtul din gumă, aşa se răsucea! Încerca să prindă puricii între dinţi şi să-i pocnească, vai, ce-o puteau enerva puricii ăia, mârâia de furie că nu poate să-i ciupească şi ea – ea cu un singur maxilar, pe când puricii erau cu miile pe spatele ei. Dar era o căţea tare isteaţă, pentru că imediat şi-a dat seama că e o glumă şi că o urmărim cum se descurcă – şi acum îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte! S-a uitat spre noi şi a lătrat de două ori tare, adică „fiţi atenţi ce-o să fac eu acum, nu pierdeţi asta!“. Apoi s-a dus ţopăind din fund, trăgând juma’ de metru de bandă izolatoare după ea, până la grătarul din fier forjat, care era înfipt în pământ la intrarea în dormitoare, pus acolo special să ne râcâim noroiul de pe tălpi când veneam de la instrucţie. De obosiţi ce eram uitam să ne curăţăm, dar cei care aveau ca sector culoarele începeau să urle la noi, că n-aveau chef să muncească aiurea.

Când a ajuns la grătar, Colţata a mai lătrat scurt, tot de două ori, în caz că era vreun bou care nu auzise prima atenţionare, apoi s-a pus cu coastele pe colţii grătarului şi mamă, ce-a început să se râcâie! Se zgâlţâia grătarul, aşa de tare se freca de el, şi doar era o biată căţeluşă slabă! Atunci mi s-a făcut milă de ea şi i-am dat jos prostia de bandă izolatoare. Apoi m-am dus la un soldat din ciclul doi, despre care ştiam că lucrează la parcul auto, şi i-am promis un pachet de ţigări pentru un litru de gaz, dar idiotul mi-a dat nişte diluant pentru vopsea, nu ştiu dacă intenţionat sau din greşeală, dar eu cred că din greşeală, pentru că pe sticlă scria gaz şi probabil că cineva le încurcase… Oricum, când am turnat sticla peste ea, două secunde n-a reacţionat, până şi-a făcut efectul substanţa. A început să urle şi să schelălăie, scuturându-se îngrozită, şi a fugit rupând pământul, a luat-o pe sub gardul unităţii şi mai departe, pe câmpurile de tragere, pe care le-a străbătut mai iute decât un câine de vânătoare cu pedigri. Atunci am fost convins că n-o s-o mai văd niciodată, iar când am pus pariul cu Milu pe o navetă de bere eram sigur că o să-l pierd, dar voiam pur şi simplu să mă autopedepsesc pentru prostia mea. Colţata s-a întors însă după trei zile, chiar când eram la apelul de dimineaţă; eram aliniaţi – tot batalionul de opt sute de oameni –, iar ea a venit trecând uşor pe sub gard, pentru că era slabă ţâr şi putea să treacă prin deschizături la fel de uşor ca o pisică, şi, din toată gloata aia de soldaţi, a venit ţintă la mine, dând din coadă şi fericită nevoie mare, şi pot să spun că singurul care a înjurat printre dinţi a fost Milu, deşi o navetă de bere nu era cine ştie ce la banii lui.

Toţi mi-au dat dreptate atunci şi au fost de acord cu mine că era într-adevăr o căţea tare deşteaptă. Făcuse legătura între dispariţia puricilor şi substanţa pe care o turnasem peste ea şi venise să-mi mulţumească. După aceea era nelipsită pe lângă mine, mă aştepta să ies dimineaţa din dormitor ca să se gudure printre picioarele mele şi dacă nu mă aplecam s-o mângâi puţin, chiar şi în grabă, începea să scheaune încetişor, de ţi se rupea inima. În weekend, când nu aveam nimic de făcut, o aduceam în dormitor, deşi era strict împotriva regulamentului, şi stătea în pat cu mine, făcută colac, întotdeauna la picioare.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.