·

Armata 2 (fragment Escroc SRL)

Mă ataşasem mult de ea, şi ţin minte că odată a furat un copan de la bucătărie şi în loc să-l mănânce a venit cu el în gură lângă mine şi mi l-a aşezat jos, lângă picioare, cum stăteam tolănit, jucând cărţi pe bani cu Milu şi încă doi. Moroşanu a văzut şi el faza şi părerea mea este că atunci a început să mă respecte pentru prima oară.

Colţata avea obiceiul să se ţină după noi peste tot: prin oraş, când băteam pas de defilare, la antrenamente, la trageri. Nenorocirea s-a întâmplat la trageri, nu se ştie cum o fi ricoşat nenorocitul de glonţ, că ea stătea cuminte, mult prea departe de ţinte ca să-mi fac griji. Pe loc, nu a observat nimeni nimic, nici măcar nu am auzit-o să urle, din cauza zgomotului. De-abia când ne-am întors în unitate am văzut-o. Mă aştepta la intrarea în dormitoare şi se uita în sus la mine, cu ochii ăia rugători, cum numai câinii au. Îşi târa picioarele din spate după ea, pentru că glontele îi ricoşase în coloana vertebrală. Nu-şi mai putea mişca decât partea din faţă a corpului. Eu am înţeles imediat ce aştepta ea de la mine. Voia să vin iarăşi cu sticla de gaz şi s-o torn peste ea. Sărăcuţa era pregătită să suporte usturimile alea din nou, numai s-o fac bine. Am alergat în dormitor şi m-am aruncat îmbrăcat în pat, nici măcar nu m-am descălţat. Stăteam cu faţa în sus şi nu-mi puteam opri lacrimile, dar nu făceam nici cel mai mic zgomot şi nimeni nu mi-a spus după aceea că aş fi plâns, pentru că nu am scos nici un suspin şi nu m-am smiorcăit ca o femeie.

În noaptea aia n-am putut să dorm şi am sperat că s-a dus undeva pe câmpuri ca să moară, dar nu, ea aştepta tot afară, tot lângă scări. Căpitanul nu a vrut să-mi dea nici un glonţ, pentru că s-a întâmplat chiar când începuseră tulburările în Timişoara şi ofiţerilor li se spusese că răspund cu capul pentru tot armamentul din dotare, până la ultimul glonţ.

Atunci nu am avut de ales şi m-am dus la ea hotărât, la fel de hotărât ca prima oară, când îi făcusem binele cu diluantul ăla, am ridicat scurt arma şi am omorât-o dintr-o singură izbitură, cu patul puştii. Mai târziu Moroşanu s-a aşezat lângă mine pe scări şi mi-a cerut un foc. „Nici eu n-aş fi făcut-o mai bine. Nu te mai gândi, ai făcut ce trebuia!“ Aşa îmi câştigasem respectul, dar, sincer, aş fi dat orice să fiu calul de bătaie al plutonului tot restul armatei, numai să fi trecut glonţul ăla atunci pe lângă ea.

Din grupul celor respectaţi însă, aceia care aveau trecere la dame erau adevăraţii idoli ai plutonului, iar poveştile lor erau aşteptate cu mai mult interes decât bancurile cele mai tari.

Aici liderul era un alt moldovean micuţ de înălţime, pe care-l porecliserăm Frânghie, pentru că se spunea că-şi ţine sula înfăşurată în chiloţi precum o frânghie. De fapt Frânghie nu era numai idolul plutonului, ci al întregului batalion, pentru că reuşise să se cupleze din prima zi cu infirmiera de la cabinetul medical al unităţii, o curviştină după care şi căpitanilor li se scurgeau ochii.

În prima zi ne aşteptaseră cu vizita medicală, iar cei care veniseră cu părul mai lunguţ erau tunşi zero alături, în frizerie. Toţi ne dezbrăcaserăm de hainele civile şi de pantofi le împache-taserăm în lada de lemn, aşteptând consultaţia aliniaţi, în chiloţi, unul în spatele altuia. În cabinet erau un doctor mai în vârstă şi infirmiera de care spun, Coca. Frânghie era mult în faţa mea, pentru că eram aşezaţi în ordine alfabetică şi oricum intram câte doi, aşa că nu am văzut cu ochii mei faza, dar ne-a povestit-o mai târziu Coman, cel puţin o dată pe lună. De fiecare dată Frânghie râdea alături de noi, de parcă era vorba de altcineva, nu de el, fără să confirme sau să infirme vreodată povestea, şi poate că făcea aşa intenţionat, ca să audă cum sunt adăugate înflorituri de la o lună la alta, ca şi cum povestea avea propria viaţă, asemeni unui embrion în formare, pe când dacă ne-ar fi spus el exact ce şi cum povestea şi-ar fi sfârşit acea viaţă proprie.

În cea mai tare variantă pe care am ascultat-o – dar era deja spre sfârşitul armatei şi toţi începuserăm s-o cam luăm razna după atâtea luni petrecute numai între bărbaţi – Coman a spus că asistenta făcuse ochii mari imediat ce-l văzuse pe Frânghie intrând în chiloţi.

— Nu mai putea să-şi dezlipească ochii de pe slipul lui Frânghie şi când a deschis gura să ne întrebe numele şi prenumele a început să bâiguie ceva fără noimă, de parcă era mută. Cum să vă spun… se uita la Frânghie de parcă toţi cei de până atunci, inclusiv eu, intraserăm în cabinet îmbrăcaţi gros, de iarnă, şi acum o şocase singurul neam prost care intrase în chiloţi. Când s-a mai dezmeticit puţin s-a ocupat întâi de mine, ca să-mi măsoare greutatea şi înălţimea, dar se vedea că tot la Frânghie îi era gândul, pentru că în loc să mă întrebe „Ce înălţime aveţi?“ a spus „Ce lungime aveţi?“.

Ajuns aici, Coman îşi lua o pauză bine studiată, chipurile doar ca să-şi clătească gâtul cu o duşcă de alcool.

— Şi tu ce-ai răspuns, Comane, zi, bă, din nou ce-ai răspuns! întrebau băieţii tăvălindu-se de râs.

— În metri sau în centimetri, vă rog? răspundea Coman, şi atmosfera din dormitor ajungea la paroxism.

— Şi mai departe, ce s-a întâmplat mai departe, dar nu te mai grăbi şi spune toate detaliile, dar-ar dracii în tine şi în cine te-a învăţat să povesteşti!

— Mai departe doctorul şi-a dres glasul aruncându-ne o privire scurtă, şi atunci Coca s-a înroşit puţin, încercând să se adune. Apoi a continuat să mă examineze, iar la sfârşit m-a întrebat dacă am platfus, pentru că forma tălpii ar arăta cam ciudat.

Iarăşi părea că uitase de Frânghie şi iarăşi vagaboanta nu uitase! Mie nu-mi spusese nimeni niciodată că aş avea platfus, şi pot merge ore în şir fără probleme, dar ştiam că ăsta e un diagnostic care te poate scăpa de armată, aşa că imediat am aprobat că da – şi încă ce platfus am, de gradul trei –, fără să-mi cadă fisa că ea punea ceva la cale şi voia să rămână singură cu noi. Doctorul a intrat în cabinetul de alături să aducă şablonul pentru verificat laba piciorului şi nici măcar când am văzut-o îndreptându-se spre Frânghie şi pregătind acul fin între degete nu m-am prins ce test îi pregătise ea amărâtului ăstuia! Vezi, ea crezuse că a descifrat enigma umflăturii neobişnuite din slipul lui Frânghie şi voia să-l pedepsească pe golanul care-o făcuse de râs în faţa doctorului.

Frânghie a ignorat-o, absorbit de-o planşă colorată despre prevenirea cariilor şi numai când a simţit înţepătura a tras un răcnet straşnic, holbându-se pentru prima oară atent la femeia din faţa lui. Se uita îngrozit la ea şi se ţinea cu amândouă mâinile de sex, speriat că nebuna o să încerce să-l înţepe din nou, gândindu-se c-o fi vreun test nou la vizita medicală, unul de care el nu auzise. Mi-a aruncat şi mie o privire, mai mult speriată decât întrebătoare, adică mă chestiona din priviri dacă asistenta mă căutase şi pe mine cu acul pe la testicule.

Când ajungea cu povestea aici, Coman trebuia să ia o pauză mai lungă şi era evident satisfăcut că reuşise să aducă din nou dormitorul numărul trei în delir.

— Şi cum a reacţionat ea? Ea ce a făcut atunci?

— Păi ce să facă? S-a speriat mai tare decât Frânghie, pentru că se aşteptase să audă o pocnitură de balon spart şi pe farseur cerându-şi respectuos scuze, şi când colo tot ea se făcuse de cacao. Ne-a spus pe un ton spăsit că fusese o greşeală şi că n-ar trebui să mai umble cu ace prin buzunare, pentru că se pot întâmpla tot felul de accidente idioate – ca şi cum noi eram ultimii cretini să înghiţim minciunile ei… Dar ne-am prefăcut că o credem. Apoi l-a invitat pe Frânghie într-un separeu, să-i acorde primul ajutor.

— Ia zi, Frânghie, cum te-a ajutat în separeu?

— Băi, Frânghie, câţi kilometri de tifon i-au trebuit să te bandajeze? Ia zi!

— Şi tu ce-ai făcut, Comane, acolo după separeu? Hai mai povesteşte, zi, mă, fir-ai al naibii, până la capăt, că doar nu te-oi opri în mijlocul poveştii!

Şmecheri erau destui, problema, cum spuneam, era că duceam lipsă de clovni, iar în armată viaţa e dură, instrucţia e grea, te seacă şi ai nevoie să râzi puţin la sfârşitul zilei, ca să nu înnebuneşti de plictiseală. Aşa că începuserăm să râdem pe ascuns de cei din cadrul armatei şi Femeia era favoritul nostru, pentru că nici un alt căpitan sau maior nu avea atâta potenţial de ridicol.

Ofiţerii garnizoanei aveau obligaţia să facă prin rotaţie câte o săptămână de serviciu pe timp de noapte. Erau responsabili de paza unităţii, precum şi de disciplina programului de seară.

Într-o noapte, ne scoate Femeia la ultimul apel, chiar înainte de stingere. Eram încolonaţi în careu cu tot batalionul aliniat frumos, pe plutoane, şi după ce ultimul soldat a răspuns prezent şi am ieşit cu efectivul complet, Femeia a găsit de cuviinţă să ne ţină încă un sfert de oră în frig, doar ca să ne facă morală pentru starea jalnică în care se afla grupul sanitar, „nedemnă pentru nişte viitori ofiţeri“.

— Măi, băieţi, vă spun ca la copiii mei, fiecare trebuie să cureţe după folosire, altfel o să arate acolo ca într-o cocină de porci. Dacă colacul ar rămâne curat, v-aţi aşeza corect să faceţi treaba mare, nu-i aşa? Altfel ce facem?

— Ne spălăm mai des pe mâini, dom’ căpitan! a spus o voce din întuneric.

Câţiva nu şi-au putut stăpâni chicotelile şi atunci căpitanul s-a înfuriat cumplit.

— Cine îndrăzneşte să mă ridiculizeze să poftească un pas înainte! a răcnit Femeia din centrul careului, aproape înecându-se de nervi.

Dar nimeni n-a poftit, nici măcar Coman, căruia noi, cei din pluton, îi recunoscuserăm mai înainte vocea.

— Toată lumea pas alergător în dormitoare, mai puţin plutonul trei, care rămâne până dimineaţă pe platou, sau până iese glumeţul în faţă!

Ne-a ţinut o oră după stingere la flotări şi genuflexiuni şi sunt sigur că ne-ar fi ţinut toată noaptea dacă n-am fi fost destul de şmecheri să scăpăm căştile pe jos, să ne izbim armele unele de altele şi să facem în general cât mai mult zgomot, ca să nu-i lăsăm să doarmă nici pe cei din dormitoare. Până la urmă s-a deschis un geam de la un dormitor şi cineva de la etaj a strigat că nu e corect să nu doarmă tot batalionul din cauza unui cretin.

Când a auzit asta, dom’ căpitan Ducu s-a simţit mai răcorit şi ne-a lăsat în pace, fără să-i treacă o secundă prin cap că ăla care ieşise la geam îl făcuse cretin pe el, nicidecum pe Coman. Aşa de tare ne-a distrat faza, încât am uitat de oboseală şi am plecat chiuind spre dormitoare, iar a doua zi l-am căutat pe meseriaşul care ieşise la geam şi i-am dat o conservă de fasole cu votcă din partea plutonului, dar mai bine o desfăceam întâi şi-i dădeam numai conţinutul, fără să-i arătăm conserva, pentru că aşa a început să circule zvonul despre noi, cei din plutonul trei, că am fi găsit o metodă beton de strecurat tărie în unitate. Şi într-adevăr îl aveam pe unchiul lui Păstaie, care era maistru de întreţinere la fabrica de conserve, şi-i trimitea regulat lui Păstaie cutii etichetate „fasole cu costiţă“, dar pline cu votcă, coniac sau ce voiam noi, pentru că-i expediam comanda şi banii prin câte unul care pleca în permisie.

Din cauză că nu avea bani de tren, Moroşanu şi-a luat o singură permisie în toată armata, dar când s-a întors mi-a adus un căţel de patru luni, pe care a spus că trebuie să-l botez ca să fie sănătos şi să aibă o viaţă lungă la unitate, aşa că a trebuit să fac cinste jumătăţii de pluton care ieşise în sâmbăta aia cu noi. Am luat şi căţelul, că doar el era sărbătoritul. Îl ţineam la mine în pulover, că era martie şi încă frig. Am cumpărat o sticlă de whisky şi o navetă de bere, pentru că, fiind imediat după Schimbare, se găsea la liber. Toţi s-au făcut pulbere, în afară de mine, pentru că nu voiam să mă dau în spectacol în faţa câinelui sau mai ales să-l sperii şi să mă umple de zgârieturi pe sub pulover. În plus, eram foarte fericit că-l primisem şi nu simţeam nevoia să beau, şi bine am făcut, pentru că nu ştiu cine l-ar fi cărat înapoi în spate pe namila de Moţ, pentru că dacă el ar fi lipsit la apelul de seară, tot plutonul ar fi fost con-semnat în unitate weekendul următor.

Lui Iliescu i-am dat drumul jos din sân, pentru că nu puteam să-i car pe amândoi, şi pe el, şi pe Moţ. La beţie, băieţii au ales să-i pună câinelui numele Iliescu, exact ca al noului preşedinte, pe care nu-l suportau – cum să-ţi placă de-un vechi activist care într-o ţară normală n-ar fi avut nici o şansă, spuneau. Câinele se ţinea după noi şi când rămânea în urmă îl îndemnam să vină: „Hai, Iliescu! Iliescu nu rămâne în urmă! Să fii sănătos, Iliescu şi viaţă lungă!“ şi câte o babă se uita drăgăstoasă după noi, ne trecea cu vederea că eram zob, pentru că toţi pensionarii îl iubeau pe Iliescu – nu câinele, ci preşedintele.

Ziua următoare am vrut să-i schimb numele, dar deja aflase tot batalionul cum îl cheamă, aşa că devenise imposibil, şi singurul lucru pe care am mai putut să-l fac a fost să-l prescurtez cu Ilici. Dar Ilici n-a crescut aşa ataşat de mine cum fusese Colţata, şi într-un fel nu-mi părea rău, gândindu-mă că măcar n-aş fi suferit la fel de tare dacă se mai întâmpla ceva – cum părea că o să fie cazul când îl vedeai cum nu se ferea de maşini. Moroşanu îl luase de la o stână, aşa că nu era, ca alţi câini, învăţat cu tehnologia, cu maşinile – nici măcar cu oamenii.

Prima oară am observat asta când era să-l strivească bariera. La poarta unităţii era o barieră pe rulmenţi care se deschidea în faţa maşinilor autorizate, şi când vreun câine avea chef să iasă în oraş începea să pândească bariera, pentru că nici unul nu era aşa slab cum fusese Colţata, să încapă târâş pe burtă pe sub gard, iar maşinile intrau rar. Imediat ce se-auzea vreun camion militar apropiindu-se, javrele ciuleau urechile, luau startul spre barieră, aşteptau cuminţi să intre maşina, apoi imediat se strecurau afară şi le rămâneau şi câteva secunde să se oprească şi să se scarpine după ureche până se închidea complet poarta. Era foarte enervant să vezi cât de uşor intrau şi ieşeau ei, şi câte un soldat care stătea de pază încerca să-i nime-rească cu pietre de sus, din pichet. „Fir-aţi ale dracu’ de javre!“ îi înjura cu ură, de parcă bieţii câini semnaseră ordinele noastre de încorporare.

Când a încercat şi Ilici al meu să iasă prima oară, s-a ţinut prudent în spatele unui câine versat, care ştia şmenul, iar ăla a trecut calm de barieră, apoi s-a oprit să se scarpine două secunde şi a pornit mai departe spre oraş. Prostovanul meu s-a oprit să se scarpine sincron cu liderul din faţă, de partea astalaltă a barierei, iar când ăla a pornit din nou, imediat a ţâşnit şi el în menghina barierei. Dacă nu era soldatul de la poartă atent şi cu mâna pe buton, poate-ar fi murit.

Dar nu era prost, pentru că după ce i-a trecut frica s-a aşezat cuminte la soare, lângă poartă, şi a studiat atent ore în şir cum rula bariera stânga–dreapta pe rulmenţi şi cineva l-a văzut după vreo trei zile, cum a ieşit sigur pe el, cu coada-n sus, privind drept înainte, de parcă n-ar fi auzit huruitul mecanismului, şi după ce a trecut de partea cealaltă, a aruncat de câteva ori pietriş înspre unitate cu labele din spate şi apoi a luat-o spre oraş.

Retrieved 28/07/2026 at 23:39 (website time).

Available at: liternautica.com/?p=4450

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *