Arte Marțiale (2)

Îmi amintesc foarte bine tot. Anii de liceu. În primul rînd ce-l invidiam pe Vlad pentru că mama lui avea mașină de cusut și se pricepea să lucreze diverse chestii.
El avea pantalonii strînși pe picior cu tivul făcut la mașină, perfect, nu ca mine, făcut de mîna mea. Avea un sac de umăr foarte chic, din niște pantaloni de blugi vechi. Pînă la urmă mi-a făcut și mie unul, mama lui taică-meu vitreg, “mamaia” de la Giurgiu.
Dar cel mai mișto lucru pe care îl avea Vlad era un costum – kimono, stil tradițional chinezesc, special de arte marțiale, negru complet, cu guler frumos, și foarte largi între picioare, unde aveau un triunghi special adăugat acolo – nu chiar ca MC Hammer dar pe aproape ☺. Cel mai interesant era croiala de la betelie: nu exista șnur sau curea, ci pantalonii se desfăceau în două, existau două tăieturi la ambele șolduri, fără tăietura în față cum ai crede, și nici elastic. Pur și simplu luai jumătatea din față și o legai la spate cu două cordoane și o fundă, apoi luai jumătatea care îți acoperea fundul și o legai în față, prima parte se suprapunea peste a doua și nu se vedeau deloc despicăturile pe laterale. Tot mama lui Vlad îi confectionase niște tibiere speciale unplute cu nisip și el dădea lovituri sus în aer prin casă, mișcări de balerin aproape, purtînd chestiile alea legate. Apoi cînd ți le dădeai jos, piciorul parcă plutea, izbeai mult mai repede și cu explozie. Dacă îmi amintesc corect, de cîteva ori a și alergat cu chestiile alea legate la picioare, cum făceam cu el zece ture de stadion Olimpia, noapte de noapte, (întotdeauna după ce se întuneca deoarece ne era jenă să ne vadă lumea – era ciudat să faci jogging în Dristor în anii ăia). Îmi amintesc că uneori el alerga cu niște celofan înfășurat la mijloc, ca să slăbească, și am alergat și eu de cîteva ori așa, deși aveam 67 de kilograme și 1.80 – eram obsedat să fac cubulețe de mușchi pe burtă, dar a fost ceva ce nu am reușit niciodată.

Și eu și el aveam foarte bună flexibilitate, el mă depășea un pic, cu toate că avea tendințe de îngrășare, făcea șpagatul ca la carte, pînă jos, în schimb eu eram mai înalt, per total loveam mai sus decît el. Inventam tot felul de concursuri stupide prin casă, de exemplu, să sărim și să lovim tocul de sus al ușii cu vîrful piciorului. Bineînțeles că puteam și ne învinețeam degetele de la picioare ☺ Eram veșnic disperați că timpul de antrenament la sală nu era destul pentru a ajunge la performanță (cum visam) și constant căutam locuri unde să ne antrenăm. Dar cartierul nostru, și Bucureștiul, în general, era atît de populat! Acum mi se pare așa o tîmpenie că ne feream sau ne duceam noaptea pe stadionul Olimpia unde exersam la lumina chioară a unui bec de stadion.. Pînă la urmă dacă am fi făcut în curtea școlii schemele de sparring pe care le făceam (cu mănuși și tibiere) cred că ne-ar fi salutat toți golanii din cartier. Dar ne era jenă să ne dăm în spectacol.
Țin minte că odată din cauza luminii obscure, am văzut aproape fatal de tîrziu o lovitură de-a lui prin întoarcere, 360 de grade rotire, piciorul extins perfect, călcîiul descriind un arc de cerc la înălțimea capului meu și conștientizarea fricii: dacă lovitura m-ar fi prins “în plin”, cu siguranță aș fi sfîrșit ziua la urgență, cu o comoție cerebrală. Mult timp după aceea am refuzat să mai facem noaptea.
Îmi amintesc că la un moment dat Vlad a auzit de la părinți că le finisase boxele-magazii în subsolul blocului lor și a propus să încercăm acolo. Existau si becuri! ☺ În rest era jalnic: nu numai că nu era aer, dar te dobora mirosul de țevi și mucegai, deci condiții teribile, iar pe jos, în amintirea mea cel puțin, era pămînt, sau poate doar mult praf. După jumătate de oră eram lac de transpirație, murdari ca doi mineri și cu o mare carență de oxigen în plămîni ☺ Ne făcusem și un sac de box pe care îl atîrnasem de tavan, dar pe vremea aia nu știam că sacii se umplu cu cîlți așa că-i umplusem cu nisip, ceea ce credeți-mă îi făcea aproape inutilizabil: era ca și cum ai da într-o stîncă. De obicei stăteam mai mult pe la el sau prin parc, ai mei nu suportau pe nimeni, cu excepția celuilalt prieten al meu, Andrei – partenerul meu de învățat în sesiune.
Eu făceam constant flotări și tracțiuni, îmi puneam de exemplu AC/DC, melodia “Thunderstruck” (e și foarte lungă ☺) și făceam serii de cîte douăzeci. Aveam muzică specială pentru antrenament și o alta pentru ascultat, nu erau aceleași ☺ Am ascultat de zeci de ori un album de-a lui Ozzy Osbourne, “The ultimate sin”, normal mi se părea o prostie dar îmi dădea o energie incredibilă, băgam flotări sau făceam șpagatul sau stăteam în poziții foarte joase cu genunchii flexați la nouăzeci de grade – cînd făceam pauze dădeam din plete sus-jos, știți ca orice rocker ☺ .
La sală numai eu și Vlad aveam părul lung, ni-l țineam în coadă, normal. Vlad nu umbla cu părul despletit decît la mare sau prin centru și Grozăvești. Avea un par șocant, negru cu firul gros un pic răsucit, ca o sîrmă. Foarte rar întîlneai o femeie cu păr mai lung ca al lui. Eu, la fel, prin cartier mi-l strîngeam, dar în casă stăteam despletit (nu ca el) și de multe ori și în drum spre școală, prin autobuz, la fel, eram ok despletit. La sală, la început am avut un instructor care provenea dintr-o familie bună, un tip cu facultate care pur și simplu făcuse arte marțiale de dinainte de ‘89 cu colonelul ăla de securitate, Benea. Tipul avea cam 28 de ani pe vremea aia, îl chema Răzvan, era prieten bun cu Bogdan Uritescu. Numai că din arte marțiale nu se făceau bani, și era deja însurat, cred că urmau să aibă și un copil, și familia lui sau a soției îl presa să înceapă un business, așa că a lăsat sala pe mîna celui care era al doilea cel mai bun.
Pe tipul ăsta îl chema Cătălin. Avea vreo 26 de ani pe atunci, băiat de cartier, fără școală, fără serviciu, făcea arte marțiale de cînd se trezea pînă se culca. (In liceu fusesem prin clasa a 11-a într-o tabăra unde venise și sora lui mai mica, de la alt liceu decît al nostru, însoțită de un tip pe post de bodyguard – asta e o alta poveste halucinantă la care o sa revin.) Cătălin avea cheile de la sală, venea acolo și singur, vă dați seama, cînd faci numai asta ai o ascensiune rapidă. El controla sala și aducea tot felul de golani din cartier. Oricum pentru mine și pentru Vlad era o experiență interesantă: să vezi ce ușor poți bate în ring un golan de cartier, cumva îți dădeai seama că majoritatea erau așa de tupeiști pentru că erau susținuți de găști. Odată, unul din prietenii lui, un malac de vreo sută de kile (îl lăsa să poarte o centură neagră cu toate că ăla era destul de atehnic) antrena niște fete de vreo 15 ani… îl pusese Cătălin instructor la începători, și ditamai omul se excitase cînd le învața pe alea așa numitele “prize” și școala căderii. Și începuse să facă numai cu una dintre fete, chipurile deoarece aceea era mai “promițătoare”, demnă de a-i dedica timp în mod special… mă uitam și mă luase greața: ăla se excitase, îi “scăpa” cîte o mînă pe sîni sau pe fund, era roșu la față, transpirase, libidinos – nu se putea opri din circ. Cătălin observase și el faza și se amuza fără să zică nimic.Tare sînt curios ce s-a ales de oamenii ăștia. În vreo doi ani Cătălin își deschisese o firmă de bodyguarzi și-i mergea foarte bine, avea oameni la salonuri de bingo, la cluburi din oraș, etc. Aia erau genul de oameni care foloseau cel mai mic pretext să dea cu pumnii, deci exact invers ce se presupunea ca te învață “filozofia artelor marțiale”.
Pe mine mă provocau foarte des dar eram super agil și imposibil de prins, aveam o viteză de reacție excelentă, singurul care mă putea “prinde” descoperit era Răzvan, tipul care ținuse sala înainte. Partenerul meu preferat era Vlad, cu el făceam încălzirea, mobilitate, exersam lovituri. Era tragedie pt mine dacă lipsea el și invers – nu mai era nici o plăcere la antrenament.
Se exersa cîte o lovitură de picior de sute de ori, apoi alta, apoi combinații de trei lovituri de mînă urmate de picior, etc. Se făcea rezistență: o genoflexiune urmată de o anume lovitură de picior, altă genoflexiune și tot așa. Stăteam în poziție de flotare și doar zvîcneam cîțiva centimetri în sus, palmele și vîrfurile picioarelor se deplasau să zic zece centimetri în lateral și în ritmul ăsta făceam toată lungimea sălii. Multe, multe exerciții pînă cînd la final eram la capătul puterilor și încheiam cu cinci ture de stadion, pas alergător.
Intr-o zi a venit pe la mine Vali, băiatul vitreg a lui unchiu-meu, cel care îmi dăduse cartea aia de arte marțiale în clasa a 8-a. Pe vremea aia Vali avea vreo 38 de ani și se mutase în bloc cu noi. Era tot suplu, se vedea că făcuse sport dar începuse să bea foarte mult. Și zice, ce măi, am auzit că faci și tu arte marțiale și ești bun, vreau să văd ce știi. Deja aveam mănuși de box în casă cum și acum am ☺ Și zic, da, sigur. Era un pic mai lat în umeri decît mine și o idee mai înalt. A venit așa, cum să spun, intimidant, arunca prin aer niște pumni din ăia de făcut knock out, foarte rapid, și un strigăt de atac (gen karate), să mă ia prin surprindere. Eu doar am eschivat calm și am punctat la figură fără ca el să atingă altceva decît garda. Era Vali uluit. S-a oprit și a zis cu o față din aia lungă: “Sa dea naiba, șsta e chiar bun”, țin minte că s-a facut mișto mult timp în familie de felul cum a zis-o.
Cam în perioada aia a intrat frate-meu plîngînd că îi dăduse un țigan un pumn și mi s-a urcat sîngele în cap de furie, efectiv mi-a venit să sar din balcon de la etajul unu după ăla, ca să fiu sigur că nu-mi scapă, e faza pe care am descris-o în povestirea “Sergiu”, deci sută la sută reală. Dacă cineva ar fi venit la mine știam să ies calm din situație, eram rațional, adică, să-mi folosesc istețimea și să evit bătaia, pentru că după aceea oricine știa unde stau, frate, părinți, era periculos cu atîtea găști prin cartier. Dar dacă i s-a întîmplat lui frate-meu, raționalul dispăruse complet, eram pus pe sfîșiat, exact ca un animal de pradă. La fel am pățit o dată cu fiu-meu, același sentiment, aceeași reacție. Dar dacă se ia cineva de mine, mai mult ca sigur evit confruntarea așa cum am făcut de multe ori în viață. Voi povesti în episodul viitor o fază tare petrecută într-un strip club din Brașov, apropo de cum se poate evita o bătaie și intimida adversarul folosind numai inteligența.
Cel mai mîndru sînt de cum am reușit să evit o confruntare o dată cînd eram prin clasa a noua și m-am dus cu trenul cu nașul la bunici, și m-am urcat pe ruta greșită, crezînd că dacă destinația finală e Iași, automat trece prin Focșani ☺ De mic se pare că eram căscat cum în gară se anunța clar, de două ori, toate stațiile prin care trece trenul, imposibil să nu auzi. În loc de Ploiești trecea prin Urziceni, prima stație în care mi-am dat seama că e ruta greșită, am și coborît. Eram disperat, nici nu aveam cine știe ce bani (mai mult ca sigur banii de bilet de tren și un pic în plus, ai mei erau foarte zgîrciți cînd era vorba de mine, știu sigur că nu-mi luam nimic din gară, covrigi, suc). Ei, și Urziceni pe vremea aia era cel mai dezolant loc pe care ți-l poți imagina. Plouase, deci era noroi, case urîte, arăta așa, ca în țigănie, cu șanțuri din alea insalubre, câini vagabonți, gunoaie, un drum prost pe care nu trecea nici o mașină, eu trebuia să ajung de la gară la o șosea unde să fac autostopul pînă la Ploiești. Și cum mergeam așa deznădăjduit, văd niște băieți, un pic mai mari ca mine, erau trei și jucau ceva cu zaruri în fața porții. Eu i-am văzut primul pe ei, ei fiind concentrați la zaruri. Am apucat să ascund banii, în cazul că mi se întîmpla ceva să nu mi-i poată găsi. Apoi imediat unul dintre ei m-a observat și s-a oprit din joc, i-a făcut atenți și pe ceilalți. Ăștia erau genul care confiscau banii celor mai mici în curtea școlii, aveau niște fețe deja abrutizate, genul care fumau deja, înjurau, scuipau. Și am avut o prezență de spirit formidabilă, am anticipat că ei urmau să-mi blocheze drumul, să-mi iasă în față cu întrebări gen de unde sînt, ce caut aici, ai o țigară, dar bani ai? etc și am făcut ceea ce am citit (deabia acum!) pe net că trebuie să faci în situația asta: trebuie ca tu să-ți confrunți primul atacatorul, asta îl va surprinde și destabiliza. Dă-ți seama că aveam 14-15 ani, nu știam să mă apar sau să mă bat, efectiv mi-era frică, în sinea mea tremuram dar pe față, exact ca un jucător de pocker, nu lăsam să se vadă nimic, nici o urmă de îngrijorare, cum spun, îmi schimb calm direcția (cu mersul meu plictisit, de Dristor, un pic agale, așa mergeam de atunci, mersul, odată ce ai un fel de-a merge, e ca amprenta digitală, rămîne ceva care te identifica pe viață) o iau spre ei și mă opresc în fața lor cu o întrebare. Cînd au văzut că vin spre ei, dintr-odată și-au schimbat atitudinea, acum erau ei curioși ce vrea ăsta de la noi? I-am întrebat dacă am luat-o bine pe aici spre șosea și ce joc jucau și că aș vrea să joc și eu dar nu mai am bani că m-a prins super controlul fără bilet și mi-a confiscat toți banii pe care îi aveam. Am vorbit puțin cu ei, unul m-a întrebat ce am în sticlă, se vedea o formă într-o sacoșă (Doamne, aveam o sacoșă, acum mi-am amintit ce incomod era să cari sacoșe!) și le-am dat-o lor. Sincer nu-mi amintesc cum de aveam o sticlă cu băutură cînd mă duceam de la București la bunici, normal era invers. Și m-au lăsat să plec fără complicații.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.