Aș vrea să țip mai tare decât florile de cireș, de Cristina Gorun

Romanul Cristinei Gorun, româncă stabilită în Boston și necunoscută publicului român din cauza unei emigrări timpurii în semiilegalitate, după cum chiar autoarea însăși povestește într-un eseu autobiografic, atrage prin non-conformism și printr-un erotism deloc ostentativ. Cristina Gorun se remarcă printr-o serie de eseuri literare extrem de reușite care au fost bine primite de critică, iar Cristopher Frasen o include în 2014 într-o antologie a celor mai bune eseuri ale literaturii americane contemporane. Eseul ei, despre un tată emigrant care se încăpățânează să nu cumpere băuturi alcoolice din comerț și continuă să-și fabrice tradiționala țuică de casă, până ce ajunge spre bătrânețe să moară intoxicat din cauza materialelor alese necorespunzător (din aluminiu) pe mine nu m-a prins.

Romanul însă este scris într-un stil cu totul neobișnuit, din perspectiva a doi soți prinși într-o căsnicie disfuncțională, mai întâi un capitol din perspectiva lui, urmat de altul din perspectiva ei, apoi capitolele continuă să alterneze devenind din ce în ce mai scurte. Spre sfârșit avem doar gândurile celor doi care se întind pe o pagină. La final soțul scrie un singur rând iar ea nu mai e capabilă să-i răspundă. Dar pentru a explica mai mult ar trebui să divulg miezul intrigii.

Începutul este asemeni filmelor de groază, cam încet și cam banal. Din gândurile celor doi soți aflăm circumstanțele în care s-au cunoscut, în perioada studenției, pe când amândoi făceau orele de voluntariat necesare acceptării în programul oricărei facultăți de medicină din America. El o salută cu o afectare din care ei i se pare că îi aflase de undeva toate inhibițiile, ca și cum voia să o ocrotească, așa îi vorbea, cu o tandrețe al cărui ton liniștitor parcă presupunea ce problemă uriașă urma ea să devină pentru el.  Atracția e totală și cei doi „fac cunoștință intimă în camera de primire a halatelor noi”.

Ca în orice poveste de dragoste te aștepți ca la început versiunile celor doi să coincidă. Sabrina vrea să fie femeia visată de Alan iar el pare să facă de asemenea toate eforturile să-i fie pe plac. Dar pe cât de cordial și atent este Alan la suprafață, pe atât de ascuns și ipocrit apare în gândurile sale cele mai intime. Alan nu o înșală și nu vorbește niciodată nepoliticos și din cauza asta este șocant să afli că în timp ce fac dragoste (atunci când el revine dintr-o vizită de o săptămână în Georgia unde erau părinții lui) o întreabă în gînd „cu câți bărbați te-ai culcat târfo în lipsa mea? … sper că nu cu mulți și sper că le-ai cerut să-și pună prezervativ.” Felul cum face dragoste cu ea (aflăm din gândurile ei) este brutal și nesatisfăcător de scurt dar cu toate astea ea întotdeauna îl susține și îl încurajează mințindu-l că a fost o partidă de sex extraordinară chiar dacă în mintea ei spune exact invers. Practic, scriitoarea ne prezintă o problemă de cuplu ce evoluează fără ca măcar să existe o explicație clară, logică. Este ca și cum sexul este un al treilea personaj de neînțeles, un alien care vorbește o a treia limbă, necunoscută celor doi, o entitate care pătrunde în corpurile lor de la început, odată cu relația și îi devorează încet-încet fără ca noi, cititorii, să înțelegem ce satisfacție obține acest demon din distrugerea celor doi.

Dialogurile dintre soț și soție sunt genial construite pentru a ascunde resentimentele la suprafață și din acest motiv pe alocuri Louder than the cherry blossoms m-a făcut să-mi amintesc de Revolutionary Road al lui Richard Yates, roman care începe sugestiv cu ceea ce se gândește soțul să-i spună soției dar acel ceva rămâne nerostit. Acolo însă, în conversația de zi cu zi, Frank – April Wheeler învățau din ce în ce mai bine să se rănească sau să se dezguste unul pe altul în timp ce cuplul Sabrina – Alan se confruntă numai în planul imaginarului. Desigur, avem parte și în Revolutionary Road de așa ceva doar că acolo gândurile-monolog au loc numai în capul lui Frank: schimburi de replici imaginate de el, mariajul prezentat (părtinitor) din punctul lui de vedere, etc.

După o primă perioadă romantică a relației, intrăm în „viața adultă” a celor două personaje, cea de luptă cu problemele cotidianului, luptă care deseori în literatură duce la erodarea fericirii cuplului: pentru rezidențiat, cei doi viitori doctori sunt plasați la spitale din orașe diferite, Sabrina la Albany Memorial iar Alan la St. Francis din Charleston așa că decid să își cumpere „o mică dar cochetă proprietate pe la jumătatea distanței, într-o suburbie împădurită în apropiere de Baltimore”. Amândoi parcurg distanța care îi separă conducând și gândindu-se la întâlnirea cu partenerul. Pe plan imaginar fiecare dialoghează cu celălalt despre problemele meseriei, își dau sfaturi, dar ca cititor nu poți ști dacă aceste sfaturi vor fi mai târziu rostite cu voce tare celuilalt pentru că, în general, atât la telefon cât și față în față vorbesc aproape exclusiv despre sex și încearcă să își ațâțe unul altuia imaginația – mai ales că Alan pare a avea nevoie de o doză bună de perversitate pentru a funcționa, alimentîndu-și imaginația cu tot felul de fetish-uri pe care le puteți descoperi parcurgând romanul. Într-unul dintre lungile drumuri de întoarcere ale Sabrinei suntem surprinși de un prim gând parcă complet nepotrivit cu modul în care se derulase acțiunea pînă la acel moment: ea se întreabă dacă nu cumva a simțit mai multă plăcere când s-a satisfăcut singură, cu câteva zile înainte să plece la întâlnirea cu Alan, decât simțise în clipele de amor cu el.

Ca în orice roman (după părerea mea bun) și în acesta simțim cum, pe măsură ce citim și pătrundem mai adânc în lumile oarecum disjuncte ale celor doi, sîntem atrași spre un deznodământ relevator, un punct de climax absolut al acțiunii. Acest punct este probabil momentul în care Sabrina, acum doctor neurolog, îl anunță pe Alan că și-a cumpărat bilet de avion la Viena pentru a participa la o conferință științifică dar și pentru a se întâlni cu o presupusă fostă colegă de liceu. El o conduce la aeroport unde își iau la revedere în termeni amicali după care, revenit acasă, se ocupă cu detalierea C.V.-ului său. Atunci când are nevoie de imprimantă, Alan observă că aceasta avea o problemă pe care odată ce reușește să o rezolve, are surpriza să constate că mașinăria acum deblocată eliberează nu doar C.V.-ul la care lucrase toată după amiaza ci și o scrisoare de dragoste pe care Sabrina i-o adresa iubitului cu care se întâlnea la Viena, scrisoare pe care se înțelege aceasta o trimisese spre a fi printată dintr-o eroare. Din acest moment luăm iar contactul cu mintea lui Alan sau mai bine zis cu intimitățile ei cele  mai ascunse. Și cât de surprinzătoare sau mai bine zis șocante sunt aceste gânduri! La început ideea că e înșelat îl face să sune de-a dreptul violent. Dar, ceva mai târziu, când pune mâna pe telefon să o sune, tot el se gândește ce ridicol ar fi să îi întrerupă în timp ce fac sex și, mai mult, să spumege la telefon în timp ce un străin, amantul Sabrinei, ar asculta tot ce ar avea el de zis. Alan se dedublează trăind senzațiile pe care le-ar avea dacă el ar fi amantul Sabrinei din Viena. Iar acest lucru (dedublarea) îi provoacă plăcere! În fine, și mai târziu, la momentul întoarcerii ei din Viena, cumva reușește să se autoconvingă că numele „Chris” pe care îl întîlnise în scrisoare este de fapt prescurtarea de la „Christina” și că astfel Sabrina l-ar fi înșelat cu o femeie. Gândul acesta îl excită, găsește un extaz al plăcerii în posibilitatea de a fi fost înșelat cu o femeie. Toate aceste gânduri în final le va ține secrete și toate răspunsurile Sabrinei la întrebările gen „cum te-ai distrat la Viena?” vor duce spre o derivă erotică în care vor fi amestecate vanitatea, gelozia și mai ales, teribila singurătate în doi – lipsa completă de comunicare cu cel cu care ți-ai ales să-ți trăiești viața.

Arta romanului constă în îndemânarea de a vorbi despre tine însuți ca și cum ai fi altul și despre altul ca și cum ai fi în pielea lui. Nu am cum să știu cât de bine se achită Cristina Gorun de prima parte a cerinței dar cu siguranță o îndeplinește cu prisosință pe a doua.

______

„Louder than the cherry blossoms”, 320 pg. 2020, Tellwell Publishing company.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.