Atestat de suicid

Mă numesc Tony și mă aflu aici pentru că prietenul meu cel mai bun s-a sinucis și am fost singurul care a primit o scrisoare de adio de la el.
Să privesc direct în cameră? Mulțumesc, dar nu mă simt prea confortabil. E așa rău dacă mă uit în podea? Ok, am înțeles, o să ridic privirea. Mai tragem o dată începutul? Perfect. Mă numesc Tony și…
Dacă am putut să-mi dau seama că o să se sinucidă dinainte? Nu știu să răspund. Eu privesc cumva diferit situațiile de genul. Suicidul este o posibilitate pentru fiecare om în viață, dar cu diverse grade de probabilitate.
Ce grad ar fi avut el? Greu de spus, pentru mine era improbabil, dar uite că s-a întâmplat.
Păi să mă gândesc, cred că de douăzeci și cinci de ani. Da, de douăzeci și cinci de ani îl cunosc, sau mă rog, l-am cunoscut. Am fost vecini, apoi la grădiniță, școală, liceu, facultate. Am fost ca frații, dacă nu și mai și. Vă dați seama că noi nu ne certam și întotdeauna împărțeam ce aveam?
Era o fire veselă când era copil, dar cred că toți suntem așa. Da, cu ceva excepții, de acord, dar a fost vesel mai toată viața lui. Cam până acum cinci ani, aș zice.
Ce s-a întâmplat acum cinci ani? Păi știți, povestea clasică, un băiat a întâlnit o fată, s-au plăcut, s-au iubit, dar s-a terminat și băiatul nu a mai zâmbit de atunci.
Am încercat să-l ajut, da. I-am răspuns la telefon de câte ori m-a sunat și i-am ascultat toate lamentările până la capăt, fără să-l întrerup. Din punctul meu de vedere, da, l-am ajutat, dar niciodată vorbele mele n-au contat. De când cuvintele pot să vindece o inimă frântă?
De ce nu l-am sfătuit să meargă la psiholog? Dar am făcut-o în repetate rânduri și chiar a fost la vreo doi, dar a spus că nu i-a plăcut. Pentru el nu a mers sau nu a găsit psihologul potrivit. Cred.
Vorbeam destul de des, aș zice, sau hai să spun că vorbeam pe cât de des puteau să vorbească unii oameni care nu mai locuiau în același oraș. După facultate eu am decis să mă întorc în orașul natal, iar el să rămână în București. Cu timpul, viața s-a întâmplat. Cu timpul, el și-a găsit alți prieteni cu care să stea. Era și o fire sociabilă, să știi. Îmi aduc aminte că prin facultate el mă ducea peste tot, datorită lui aveam un cerc de prieteni și m-a scăpat din mai multe belele. Da, exact, era sufletist. Poate puțin prea mult.
Ce mi-a scris în scrisoare? Păi, nu prea multe, de fapt e cam scurtă. Pot să o citesc? Da, perfect.
„Dacă citești asta înseamnă că sunt mort. Știi, aș fi vrut să se întâmple altfel, dar acum că scriu mi se pare că totul s-a întâmplat cum a trebuit. Îmi e o așa scârbă de cuvinte, de îmi vine să mă omor înainte să termin scrisoarea, dar mai spun doar atât. Sper să suferi la fel de mult ca mine.”
De ce spera să sufăr la fel de mult ca el? Ce întrebare bună. Cred că are legătură cu toată povestea. Nu, hahaha, sigur că nu mă supăr să o împărtășesc. De asta sunt aici.
Păi, povestea a început nu când a cunoscut-o pe fată, ci după ce s-au despărțit. Da, am cunoscut-o și eu, de câteva ori am ieșit împreună cu toții.
Nu am nicio părere, mi s-a părut că-i o fată cumsecade, glumeață. O persoană foarte ok. Da, păi nu neapărat că s-au despărțit a fost cea mai mare problemă, ci că fata a trecut în altă relație cu un bun prieten de-ai lui.
S-a simțit trădat, cum să se simtă. A ținut mult la ea, iar ea a plecat cu un prieten, înțelegi? Nu doar că a plecat, dar i-a luat și unul din prieteni.
Ce s-a întâmplat după, a fost o greșeală, după părerea mea și i-am spus asta de nenumărate ori. Cei doi au părăsit țara, împreună, aproape imediat, iar Tony a vrut să plece după ei să-i ucidă. Glumesc, glumesc, hahaha, îmi pare rău, câteodată nu pot să mă abțin.
Ce-a urmat după? El a încercat să rămână prieten cu ei și asta fost greșeala lui cea mai mare. Și singura de altfel.
Dacă eu consider că-i normal ce i s-a întâmplat? Nu, dar nici nu e primul și nu e și nici ultimul. Lucrurile astea se întâmplă. Fata a vrut altceva de la viață, nu-i nimic de condamnat aici. Prietenul ăla al lui a vrut și el altceva. Ce poți să faci? Se pare că iubirea adevărată își găsește calea și prin cele mai sincere relații umane, calcă în picioare orice sentimente se pun între ea și destinul ei, iar de data asta au fost sentimentele lui. Asta e.
Sincer, detalii prea multe nu știu. De ce s-au despărțit sau de ce partenera lui l-a ales pe altul? Mi se pare și irelevant, sincer, nu cred că ar fi existat un unghi din care Tony să privească și să spună că i se pare corect.
Ce s-a întâmplat în continuare? Se pare că a avut la un moment dat o discuție și au decis de comun acord să rămână prieteni. Asta fost a greșeala lui… ah, am mai zis asta. O să rezolvați voi la montaj? Ok, da, au decis să rămână prieteni și drept dovadă aveau un videocall o dată pe săptămână. Habar n-am ce-a fost în mintea lor, a tuturor, dar apelul ăla se ținea ca o slujbă, în fiecare săptămână.
Despre ce au mai făcut, naiba știe ce vorbeau, dar am impresia că nu era chiar sinceră treaba. Știi, îmi închipui că o conversație reală ar fi fost ca Tony să întrebe ce-au mai făcut, iar ei să răspundă sex de două ori pe zi. Dar tu, Tony? Păi am plâns cu gândul că voi vi-o trageți ca oamenii de două ori pe zi. Habar n-am ce vorbeau mai exact. Cărți, filme, muncă? Nu știu, de câte ori îmi povestea Tony despre căcatul ăsta îmi ieșeam din minți. Toată povestea asta avea un iz otrăvitor așa, știi? Parcă mă intoxica și pe mine și a cam făcut-o, de fapt.
Discuțiile noastre s-au întins mai întâi pe ore, apoi pe zile, apoi pe săptămâni, luni, ani. Cred că totul s-ar fi terminat mult mai ușor dacă nu ar fi fost apelul ăla de căcat. Încă o dată, nu înțeleg de ce s-au încăpățânat să facă asta mereu. Pare că voiau ei să demonstreze că sunt mai buni decât restul lumii, că ei pot fi cerebrali, logici sau ceva. Că ei nu lasă sentimentele negative să le ghideze viața. Nu știu dacă ăsta era cazul, dar așa îmi închipui eu că era în mintea lor.
Ce era rău în asta? Păi vă spun eu ce era rău, pentru că după ce ei închideau apelul eu eram următorul sunat. Și în fiecare săptămână era aceeași poveste. Tony se reseta constant, resentimentele lui se resetau, începea să-i urască, dar nu putea să le spună, doar erau prietenii lui, cum putea să le spună că-i urăște, că-i detestă, că mai bine ar muri? Spui așa ceva prietenilor? Bineînțeles că nu, dar îmi spunea mie toate astea.
Ce-i spuneam eu? Păi la început îi spuneam că-l înțeleg și încercam să-l iau cu binișorul. Apoi încercam să o iau logic, să-i spun să meargă mai departe, să nu mai vorbească cu ei, să iasă cu alți oameni. Apoi mă enervam pentru că după o oră de discuții el se tot întorcea la lamentările lui.
Ce făceam când mă enervam? Îi spuneam să facă ceva și să nu se mai plângă. Probabil foloseam alte cuvinte, ceva mai dure, dar ăsta era mesajul.
Dacă-l recepționa cum trebuie? Acum știm că nu, dar atunci încerca, părea că înțelege că trebuie să facă ceva să iasă din cercul vicios. Făcea mișcare, ieșea cât mai mult în oraș, citea, muncea, ducea o viață normală, să zic. Mă ținea la curent, dar tot se prăbușea după apel. Parcă trăia aceeași săptămână și pe geam se schimbau anotimpurile. Știi că unii oameni mai spun, așa, într-o doară, că afară s-a încălzit? Când vine primăvara, sau din contră, că se răcește toamna? El niciodată nu a zis asta. Țin minte pentru că la un moment dat am menționat eu că se încălzea și el a spus că nu a realizat. De atunci am ținut cont să văd dacă menționează ceva, dar nu a făcut-o niciodată. Era atât de mult prins în lumea lui, că lumea exterioară era doar un cadru cenușiu care se derula pe fundal. Am încercat să îndrept și asta cum am putut mai bine, dar știm rezultatul.
Nu, categoric nu consider că cei doi sunt responsabili de moartea lui. Da, am auzit și toți oamenii din jur care dădeau vina pe ei, dar ei sunt responsabili de fericirea lui, iar Tony era de-a lui, nu? Nu așa funcționează trauma? Nu am nicio competență să mă pronunț pe subiect, zic doar cum văd eu lucrurile. Poate că d-aia mi-a și urat să sufăr la fel de mult ca el.
Dacă o fac? De ce, pentru că el a murit? Nu, categoric nu. Moartea lui m-a rănit, dar nu pot să nu-l condamn că mi-a răpit cea mai veche cunoștință a mea. Am avut atâtea momente frumoase împreună, am crescut amândoi, am intrat în viață amândoi, apoi ne-am pierdut și drama lui ne-a adus înapoi împreună, paradoxal. Chiar dacă nu-i spuneam ce voia să audă, sau lucruri cu adevărat utile, se întorcea la mine pentru că știa că-mi pasă. Mă durea să-l aud, să-l văd în starea aia, și am încercat să-l fac să se ajute singur, în modul meu, și a început să-mi pese iar, dar în cele din urmă el mi-a luat asta. Mă simt și eu la fel de trădat, dar nu o să-i dau satisfacția să sufăr la fel de mult ca el. Sper că e în iad acum și că cineva tocmai a pus un buștean sub cazanul lui și, dacă o fi să ajung și eu tot în iad, atunci o să-l caut și o să-i fac eternitatea un calvar. Altfel la ce buni sunt prietenii?
Ce este un motiv suficient de bun să te sinucizi? Eu nu m-aș sinucide din cauza asta, dar pentru el pare să fi fost un motiv suficient de bun, nu crezi? Și oricum, indiferent de ce ar spune oricine, din afară lucrurile sunt întotdeauna mai ușor de analizat. În interior e problema și câteodată nu încape suficient ajutor pe acolo. Și nu, nu pot să motivez actul lui în niciun fel, dar nici nu trebuie. El nu mai e.
Nu cred că a vrut să se răzbune pe mine. Îmi e greu să mă pun în postura lui. De unde stăteam eu lucrurile erau așa clare, dar pentru el nu. Nu-i era clar cine-i prieten și cine-i dușman. Nu-i era clar ce voia, ce spera. Era doar el și cu durerea și mai cred că sunt singurul care a știut ce s-a întâmplat cu el cu adevărat. De asta am acceptat să apar în documentarul dumneavoastră, că vreau ca lumea să știe ce s-a petrecut, nici mai mult și nici mai puțin decât ce-a fost cu adevărat.
O tragedie? Nu, doar niște alegeri proaste și un om înecat de propriile sentimente. Pentru altul poate ar fi fost floare la ureche, dar pentru el a fost totul. Nu pot să-i judec decizia, dar nici nu pot să-i iert faptul că a lăsat în urmă niște părinți devastați și cel puțin un prieten. De acum tragedia e a lor, a celor care au rămas. El? El nu mai e să-și bată capul.
Dacă ar fi să învăț ceva din asta? Oau. Nu m-am gândit până acum la asta. Nu știu dacă e ceva de învățat. Poate sunt alții mai inteligenți care au studiat mai mult, care pot să tragă o concluzie, să învățăm nu știu ce din asta, dar nu eu. Eu nici nu m-am apucat de jelit cum trebuie.

Alexandru Ionuț

Îmi plac anime-urile, SF-ul și cărțile bune. Mă răcoresc din când în când scriind o povestire. Mai multe nu știu să vă spun.