Azimir

Sunt momente în care mă gândesc că nu am niciun viitor pe continentul asiatic. Mi se pare totuşi hilar că-mi fac astfel de griji când comparând cu foştii mei prieteni din ţară, o duc excelent. Cu toate că sunt plătit foarte bine, serviciul pe care îl am nu îmi pune deoparte bani de pensie. În schimb am alte avantaje. Am mai vorbit despre asta, n-o să mă repet.

La vreun an după ce m-am stabilit aici, am depus dosarul pentru un green card USA. Îmi imaginam că găsesc acolo beneficii şi protecţie socială mai bună, adică gen Europa de Vest. Canci! Era mai rău ca în Asia, pentru că dacă nu aveai serviciul cu vreo companie mare, nu exista nici asigurare medicală, darămite pensie!

Dar, long story short, un an şi ceva mai târziu mă aflam în superbul Seattle unde nu cunoşteam pe nimeni. Bineînţeles, primele luni am stat cu chirie într-un bloc în care se aflau asiatici (din nou!), negri, mexicani şi toate naţiile pământului, exceptând europeni. European, mai exact sârb bosniac, era administratorul de întreţinere. Cum nu mă pricepeam să fac nimic (ca şi acum) îl chemam pe Azimir chiar şi când îmi sărea siguranţa la contuar. Cu toate că – cei care au stat în America ştiu –, siguranţa la ei este un simplu întrerupător pe care trebuie doar să-l împingi cu degetul în poziţia dinainte.

Azimir avea vreo treizeci şi cinci de ani, un tip cu părul ondulat lăsat mare, nebărbierit şi purtând în permanenţă o salopetă de blugi pătată de vopsea. Când îl sunai, apărea la uşa ta după un sfert de oră şi nu putea să nu te distreze mutra lui rânjită şi să nu te surprindă prima lui întrebare:

– Iar m-ai chemat degeaba!?

Întrebarea nu era mereu aceeaşi. Alteori spunea “Ştiam eu că te-ai îndrăgostit de mine!” sau “Dacă m-ai chemat iar pentru chestia aia, ai încurcat-o!” sau “Hai, că o păcălim repede de data asta, cu condiţia să dai o bere. Şi să nu fie Budweiser (el zicea bud) că de la asta mă …  împrăştiat..”

Iniţial crezusem că e un tip fără studii. Trăsesem concluzia asta de când îmi spusese că venise ca refugiat. (De ce credeam pe atunci că refugiatii nu au dreptul la studii, nu ştiu) Melodia lui preferată cred că era aia de Dr. Alban cu versurile “fire în Bosnia/killing all my people..” la care răgea mai ales după ce lua câteva beri la bord. Necunoscând pe nimeni, m-am împrietenit cu el. Servici nu aveam. La şcoală nu mă înscrisesem din timp. Cursurile de engleză nu-mi erau necesare, cum deja vorbeam limba la perfecţie.

Cu Azimir am fumat primele marijuane, răsucite de el.

– Nu aşa se trage, cârnatule.. mi-a reproşat el. Trage până la capăt, ca Pinochio.

Ţin minte şi acum senzaţia aia de levitaţie, sau mai bine zis de decolare cu cea mai împuţită rachetă cosmică. Camera rămânea jos, pereţii îi vedeam ca-n Star Treck, când navighează prin hiperspaţiu şi în jurul lui Enterprise apar nişte linii albe. Rânjetul lui Azimir îl percepeam ca pe-un stop-cadru dintr-un coşmar, părea gura unui hipopotam cu colţi cariaţi şi puteam să jur că avea mâl şi mătasea broaştei pe buze – când de fapt erau fire de tutun. În timp ce încercam să îmi stăpânesc voma, că acasă la el se petrecea iniţierea, m-am jurat că dacă-i pătez covoarele aduse cu greu din Bosnia n-o să mă mai ating ever de marijuana. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Ajunsese în Seattle via Vancouver, că în perioada războiului din Yugoslavia, Canada primise mai mulţi refugiaţi decât Statele Unite (care nici măcar nu sunt sigur că au primit, după ce s-au distrat ani buni cu bombardierele pe acolo).

În suburbiile din Vancouver erau preţurile prea mari la case, în timp ce în suburbiile din Seattle erau ceva mai mici. Îşi cumpărase o coşmelie dărăpănată în care, zicea el, băgase atâţia bani în renovări, că “numai cu ce am dat pe materiale mi-aş fi putut lua una nouă”. Nu arăta! Casa era pe un singur nivel dar avea şi subsolul finisat. Cu toate astea, a trebuit să-l spargă din temelii şi să-l mai finiseze odată, pentru că Azimir era un tip înalt şi în subsol ar fi trebuit să stea cu capul aplecat, “ca un sclav”.

– No fucking way! (în ciuda faptului că vorbea prost engleză, îi plăcea la nebunie să înjure şi folosea la tot pasul “dude” precum şi “you know”. Din când în când, în loc de “fuck” îi mai scăpa şi câte un “pisku materi” – dar atunci înjurătura nu mai făcea parte din conversaţie, ci era pe bune: îşi dăduse cu ciocanul peste degete sau uitase nevastă-sa să-i cumpere bere.

În spatele casei avea o piscină “above ground”, adică un bazin din cele mai ieftine, nicidecum piscină săpată în pământ. Fiind sârb bosniac, Azimir nu prea îi înghiţea pe bosnieci, despre care pretindea că ar fi mai leneşi chiar şi decât ţiganii. Odată, când stăteam la soare pe un şezlong de la marginea piscinei m-a întrebat dacă ştiu cum se masturbează bosniecii.

– Habar n-am, i-am răspus, un pic speriat c-ar vrea să-mi arate.

– Simplu! Fac şi ei o gropiţă în pământ îşi bagă sula acolo şi trag un somn până la următorul cutremur. E vorba de adevăraţii bosnieci.. ce mă crezi tâmpit? Eu o fac normal, cu mâna.

Câteodată mi-e greu să cred că pot exista printre noi oameni simpatici, la prima vedere apropiaţi, glumeţi şi calzi – cum era Azimir –, cu sufletul otrăvit de un rasism greu de imaginat. Am învăţat să-l iau aşa cum era. Să-l apreciez pentru calităţile pe care le avea, încercând să ignor restul. Uneori, nu-mi puteam opri gândul că dacă aş fi fost exact cum eram (cu acelaşi comportament şi educaţie) dar “ambalat” într-o piele neagră, n-aş fi fost deloc agreat de Azimir.

Mă aflam în Seattle în vremea când la ştiri se discuta varianta eliminării lui Mark Twain din programa şcolară, pe seama limbajului considerat de unii neadecvat (“cioroi”, “sclav” etc) – şi asta în condiţiile în care oricine i-a citit Autobiografia poate trage concluzia că a fost de zece ori mai umanist acum o sută de ani pe cât sunt acum mulţi din cei care vor să-l denigreze. (“Toţi negrii ne erau prieteni, iar cu cei de vârstă noastră eram de-a dreptul camarazi. Spun de-a dreptul, pentru a sublinia o nuanţă. Eram camarazi, şi totuşi nu eram camarazi: culoarea pielii şi condiţia socială trasau un hotar subtil, de care ambele părţi erau conştiente, şi care făcea cu neputinţă fuziunea deplină.” – fragment edificator)

Revenind la Azimir, odată nu m-am putut stăpâni şi, când nu era nevastă-sa de faţă, l-am întrebat cum de s-a însurat cu o bosniacă din moment ce pretindea că nu suportă această naţie.

S-a uitat două secunde la mine, clipind mirat, cu o privire studiată de nătâng:

– Păi cum nu înţelegi: a fost singura mea şansă să-i fut pe bosnieci!!

Nici nu am ştiut dacă fusese o glumă şi trebuia să râd sau dacă vorbise serios, şi trebuia să plâng. Cred totuşi acum că a fost o glumă, pentru că se purta frumos cu nevastă-sa şi chiar şi atunci când o înjura, o făcea într-un fel cald, prietenos, cumva sexual, cum a făcut-o o dată, când ne ne întorceam toţi trei de la o plajă şi nevastă-sa i-a spus cu cinci minute înainte de a coborî din maşină:

– Azimire, ai condus şi tu o dată frumos tot drumul, fără să te enervezi! Bravo.

– Deci ţi-a plăcut? Înseamnă că merit o partida de sex mai altfel în noaptea asta?

Până la urmă am rupt-o definitiv cu el, dar dacă credeţi că eu am fost cel care i-a tăiat-o, vă înşelaţi. A fost exact invers.

Îmi făceam cumpărăturile pe vremea aia într-un en-gros american care se numea Costco. Era ceva gen Carrefour în Europa: un lanţ de magazine răspândite prin toate oraşele mari din Statele Unite. Diferenţa era că pentru a face cumpărături acolo îţi era necesar un card, un fel de abonament cu poză ce costa cam 50$ pe an. Era o nimica toată, dar Azimir, fiind mai zgârcit de felul lui, nu-şi făcuse acest card şi de fiecare dată când avea nevoie să cumpere ceva de acolo, apela la mine. Îşi luase un ceas radio deşteptător şi după vreo trei săptămâni voia să-l returneze. M-a sunat să mergem degrabă la magazin (aşa era el, smucit) numai că eu, fiind relativ proaspăt venit în State, şi cu experienţa asiatică şi cu cea din România de dinainte, îmi imaginam că va fi ca la noi: cu scandal, cu ceartă. Când de fapt, returnarea unui obiect cumpărat se făcea la ei cât ai zice peste: frumos, elegant, fără întrebări.

L-am amânat, i-am spus că n-am chef de asta pe moment.

Era adevărul.

Nu m-a mai sunat niciodată şi cum mă mutasem între timp din blocurile unde se ocupa el de întreţinere, nu l-am mai văzut niciodată.

Dar poveşti cu el am nesfârşite!

Grigore Radu

Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!