A trecut jumătate de an de când nu am mai scris (nici măcar) un articol, dar nu am stat degeaba. M-am apucat de fumat și (săptămâna trecută) m-am și lăsat, am reușit să slăbesc de la un maximum de 91 de kilograme până la 72 kg, cât aveam în facultate, și mi-am reluat o activitate întreruptă tot cam pe atunci – un sport din ăsta unde se pun mănuși de box, se atașează tibiere și, dacă vrei să îți faci familia să leșine de râs, există un fel de chiloți de piele care au rolul să te protejeze de la niscaiva lovituri rătăcite între picioare. Chestia aia am cumpărat-o de pe Amazon cam din greșeală și nu am purtat-o niciodată. Doar prin sufragerie, în rol de bufon.
La un moment dat, de plictiseală, am inventat sau modificat finaluri slabe de bancuri care circulau pe net. Exemplu: A fost odată ca niciodată, pe un tărâm îndepărtat, o prințesă frumoasă, independentă și inteligentă. Într-o zi, s-a așezat ea pe malul unui lac pitoresc în apropierea castelului său, cugetând despre sensul vieții, și a zărit deodată o broască…
Broasca i-a sărit în poală și i-a glăsuit:
– Dulce domniță, am fost cândva un prinț frumos până când cotoroanța a aruncat o vrajă asupra mea, transformându-mă în broscoi. Un singur sărut de-al tău va avea puterea să-mi readucă înfățișarea de dinainte. Și apoi, iubita mea, ne putem instala în al tău castel, unde tu vei putea să-mi gătești, să-mi speli hainele, să-mi porți urmașii în pântece, și pe veci să-mi fii recunoscătoare și fericită că te-am luat de nevastă.
În aceeași seară, luând cina ce consta din piciorușe de broască și un pahar de vin alb, prințesa își spuse: „Și sincer și gustos…”
Varianta originală era În aceeași seară, luând cina ce consta din piciorușe de broască și un pahar de vin alb, prințesa râse în sinea ei și se gândi: „Nu, mulțumesc. Lua-te-ar dracu”.
În (relativ) lunga perioadă în care am avut zero tangențe cu scrisul, am fost și în vacanță prin Europa. Patru săptămâni, dintre care două le-am petrecut în România.
Nu știu cum este să trăiești acum acolo, dar ca turist mi-a plăcut la nebunie. Merită cred să divulg faptul că am emigrat imediat după armată, așa că în prezent am adunat exact jumătate de ani trăiți în România și jumătate în Canada. Nu mă pot lăuda că mi-ar fi adus vreun beneficiu lucrul ăsta. Dimpotrivă, am constatat că mi s-au tocit instinctele și că pot fi păcălit precum ai păcăli un canadian crescut în puf (mă refer la faza cu pepenii, pentru cine mă urmărește pe FB) dar, spre deosebire de un canadian, după un timp realizez că am luat plasă. Iar asta mă scoate din sărite pentru că, bineînțeles, aș prefera să nu știu.
Nu vreau să scriu despre tot ce am observat diferit sau ciudat sau „altfel”, nici nu aș avea cum într-un articol de două pagini, așa că voi reveni la tema bancului cu broasca.
În România, e ca o boală națională aproape, diverși „oameni de bine” începând cu rude, vecini, prieteni și terminând cu necunoscuți, vor cu tot dinadinsul să te ajute, să-ți dea sfaturi și să te convingă că ar ști ei mai bine ce îți trebuie, când tu, în naivitatea ta, crezi că nu-ți trebuie nimic.
Învelește-te de acum, că o să te ia frigul. (Nu! O să mă învelesc când mi se va face frig, momentan e perfect.)
De ce nu servești și înghețată! Avem congelatorul plin și noi nu mai putem mânca pentru că am dat în diabet… e păcat de ea, în plus e foarte bună. (Dialog real.)
Micii ca la carte trebuie să fie puțin cruzi în mijloc. Înainte și eu ceream ca dumneavoastră bine făcuți dar sincer, nu știam ce pierd. Uite, luați așa, să vedeți ce o să vă placă. (Un birt prin Gorj).
Cum să reacționezi la îndemnurile celor care știu mai bine decât tine ce-ți trebuie, ce e corect sau cum trebuie să-ți trăiești viața? Nu poți să reacționezi ca prințesa care mănâncă picioarele broscoiului și, de asemenea, cu foarte rare excepții, nu poți răspunde în sictir, așa cum se făcea frecvent în Dristor, cu un golănesc, dar sincer, ce te fute grija?
Mă aflam la Băile Herculane și tocmai plecam de la o piscină, conducând o mașină închiriată când, pe stânga, văd o gheretă unde se vindeau langoși calzi. De câteva zile mi-era poftă de langoși. Tocmai plouase, aerul din căldarea de la Herculane era și mai curat decât este în general și singurul miros care se simțea plutind ademenitor era cel de gogoși scufundate în ulei și de brânză topită. Centrul stațiunii e plin de mașini parcate, pietoni și, fiind imediat după o ploaie torențială, de data asta, multe bălți. Dar undeva trebuia să parchez și găsesc o străduță adiacentă unde fac o parcare laterală, la zece metri de gheretă, apoi ies să comand langoși. În timp ce așteptam să se facă, aud din spate o voce baritonală care pe un ton fals binevoitor îmi spune: Eu nu aș parca acolo. Nu numai că e parcarea interzisă dar e și pe contrasens.
Mă uit la cei trei burtoși cu alură de taximetriști ofticați că sunt prea multe Ubere în România și în loc să fac ce spune pe Google că trebuie să faci în astfel de situații (să ignori) răspund că oricum nu stau decât trei minute până se fac langoșii, apoi plec.
– Da, dar alea trei minute pot să te usture la buzunar la cât s-au făcut amenzile. Eu aș zice să o muți de acolo.
Deja mă enervasem, dar nu voiam să le dau satisfacție așa că pe față am afișat reacția inversă sictirului.
– Nu-mi pasă de amendă, că nu e mașina mea. E închiriată…
Răspunsul meu nu l-a liniștit definitiv, așa cum sperasem. Chiar îl preocupa serios soarta mea cu toate că mă vedea pentru prima oară.
– Ok, dar carnetul? Carnetul e al tău.
– N-am carnet românesc, e expirat demult. Am doar internațional. Am dat o sută de dolari și e valabil un an. În curând expiră așa că l-aș da cu plăcere cadou unui polițist. Nu, tot ce ar putea să mă facă să plec de aici fără langoși ar fi să mi-o remorcheze. Dar pun pariu pe oricât că nu există remorcaj în Herculane.
Falsa grijă li s-a dus din priviri. În loc de asta probabil cochetau în gând cu ideea de a sări toți pe mine și de a mă lua la bătaie, la fel cum și eu îmi imaginam cum ar fi să iau cuva aia metalica plină de ulei încins și să o arunc pe ei dacă s-ar fi ajuns până acolo cu „bunăvoința”. Opăriți, la capac, ca în finalul bancului cu prințesa.
Langoșii i-am mâncat în parcarea părăsită a unei vile aproape terminate. Erau atât de mari că nu l-am putut termina pe al meu. Niște brânză a căzut pe jos și un câine pripășit pe acolo a lins-o prudent. Apoi coca rumenă dintr-o singură hăpăială. Ne-am privit și în ochii lui am simțit mai multă prietenie și mai multă umanitate decât în ochii șacalilor de dinainte.
– Ce rămâne aruncăm pe jos?
– Nu oriunde. Pune undeva unde e curat să nu mănânce câinele ăsta cu praf și pietriș.
Chiar știam cum îi plac langoșii, știam așa de bine de parcă în vreo viață anterioară fusesem un câine jigărit, exact ca el.
P.S. Asta mi-a adus aminte de un prieten care cu ani în urmă, după ce fusesem anunțat că manuscrisul Escroc SRL a fost acceptat spre publicare, mi-a cerut o copie pdf să-l lectureze. Când ne-am revăzut nu mi-a spus că ar fi o carte bună sau slabă, de fapt nu mi-a dat nici un fel de feedback, ci cu acea îngrijorare tipică (foarte asemănătoare cu a taximetriștilor) m-a avertizat: ai grijă că e o greșeală maaaare chiar pe prima pagină! De-asta îl… rodea pe el grija. Să nu cumva să mă fac de râs chiar de la prima pagină.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Nu vreau să spun că îmi pare bine că ți s-a terminat vacanța, ci doar că mă bucur de faptul că ești din nou pe baricade.
Peste tot, cred, există pomenita categorie de binevoitori, așa zișii „empatici”, iar atât timp cât acel transfer de energie pozitivă, pe care aceștia o oferă sincer și dezinteresat, are loc în condiții lipsite de ipocrizie sau un patetism exagerat, ei sunt bineveniți în anturajul oricui, ba chiar necesari de multe ori.
Pe de altă parte, operând cu personajele și faptele întâlnite în acest articol, se poate rezuma (și) astfel: „câinele moare de langoș prăfuit, iar empatul de grija altuia.” :)
Merci mult, I Riti :)
E mortala zicala! :)
Fiind la curent cu faza cu pepenii am urmărit cu interes acest periplu.Mi-a plăcut finalul inedit al poveștii cu broscoiul dar și ideea opăririi la capac a taximetriștilor.