Bandaje (2)

Într-o fugă intru în cabinetul meu, îmi caut mănuşile, mă spăl pe mâini şi mă pregătesc de sală. Nu înţeleg, pur şi simplu nu îmi dau seama ce e cu ea. Nu-mi vorbeşte niciodată despre sănătatea ei, se supără mereu când aduc asta în discuţie şi îmi spune „doctore” în batjocură. Nu poate fi preinfarct sau ceva de genul ăsta, nu vreau eu asta. Nu sunt în stare să accept că eu i-am provocat asta. Ar trebui să salvez oameni, nu să-i trimit în sala de operaţie. Într-adevăr, doctorii nu simt suferinţa pacienţilor, la ce le-ar ajuta să trăiască drama fizică a fiecăruia dintre cei care vin la ei, dar asta nu înseamnă că avem drepturi de încălcare a condiţiei limitate a omului care nu a făcut medicina, omul acela care nu ştie decât că îl doare şi că doctorul îl va face bine sau îi va spune că va muri. Suntem nişte maşini de diagnosticat iar cele mai groaznice diagnostice nu sunt cele care vizează moartea ci chiar acelea care implică suferinţă prelungă şi sigură. Oamenii ştiu că suferă, noi doar le arătăm asta oficial. Ca doctor, te simţi cel mai ratat om uneori. Simplul fapt că vindeci câteva persoane nu anulează moartea celorlalte. Ai mai mulţi pe conştiinţă decât are un călău. Halatul ăsta e prea greu de cele mai multe ori, dar e un scut. Ar trebui să mă opresc din filosofat. Vasilici sigur e deja acolo, asta în cazul în care nu avea vreun pacient. E ca o săgeată. Aşa aruncă şi vorbele.
Mă îndrept spre sală şi în mintea mea deja mi-am dat seama câte am greşit:

1. Sunt medic ortoped, n-am ce căuta acolo
2. Dacă totuşi m-am hotărât s-o fac, nu trebuia să las pacienta singură.
3. Treaba asta era prea urgentă ca să mai trec pe la cabinet.
4. Dramatizez?

După cum spuneam, Vasilici e deja acolo. Mai exact, se pregăteşte să plece. Emma are cumva ochii deschişi?
– De unde ai cules-o pe fata asta, Boncav?
Vreau să intru s-o văd dar nu pot să-l las aşa, în neştire. Ba cum să nu pot.
Intru disperat în sală şi mă duc ţintă la capul ei. Tot greu respiră, tot în gol priveşte.
– E stabilă, las-o, îmi confirmă Vasilici din uşă. În câteva minute ai făcut tot spitalul să zumzăie. Toţi se întreabă cine e de ai adus-o tu. Vreo rudă?
– Nu, îi spun fără să-mi iau ochii de pe ea. E o fată pe care o ajutam pentru facultate.
– Dar ce frumos.
Vasilici nu-şi poate abţine sarcasmul niciodată. Speram prea mult să tacă de data asta.
– Boncav, tu eşti doctor, nu meditator. Deci care-i treaba cu fata asta?
– Ţi-am zis. Vrea la medicină. Se pregăteşte din timp, e abia a unşpea.
– Şi cum de a dat tocmai de tine? Sunt oameni care se ocupă cu asta. Tu ar trebui să fii cu halatul pe tine, nu cu manualul de anatomie în mână. Spune sincer de unde te-a luat.
– Din cabinet. Venea des la control, are o problemă cu genunchiul. La rotulă adică. I se mişcă… ştii tu. Am mai avut din astea. Săraca a avut trei luxaţii într-un an. Închipuie-ţi că venea la lună.
– Şi mereu te găsea pe tine, spune el suspicios.
– Nu, a mai fost la Caţacu. El o trimitea la mine pentru că mă ştia familiarizat cu problema.
– El oricum nu prea se bagă la fete. E misogin, l-am simţit eu.
– Mă rog…
– Continuă, adaugă el plin de interes.
Mă uit la Emma care a auzit tot. Mă roagă din ochi să mă opresc. Aş vrea să vorbească şi sunt sigur că nu este atât de slăbită încât să nu poată face asta, doar că se abţine. Ori nu vrea.
– Cheamă un brancardier s-o ducă în salon.
Vasilici strigă şi apare bătrânul care lucrează aici de 35 de ani. A vrut să fie doctor dar soarta l-a lăsat în uniformă albastră. După ce salonul rămâne gol, Vasilici se uită la mine şi ridică din sprâncene în semn de „zi mai departe”.
– Păi da… şi, ţi-am zis… Încep să gesticulez. Tot venind aşa des, am întrebat-o la un moment ce vrea să se facă şi ea a zis că i-ar plăcea să fie actriţă dar n-o lasă ai ei. Peste o perioadă de timp- mă uitam la genunchiul ei, doamne, ce umflat era!- zice: „Cred că mă fac medic”. Zic „Bine, dar ce faci cu actoria?”. Apoi ea spune că oricum ar fi dat la litere, nu la arte din cauza alor ei, aşa că s-a hotărât să nu facă nici cum spun părinţii, nici cum vrea ea; să găsească ceva de mijloc, mă înţelegi? Cică la litere i-ar fi plăcut că se pricepe şi le are cu literatura şi limbile străine şi toate alea, dar i se părea prea simplu. Să vezi cum a zis: „Ideea de facultatea de litere deja mă plictiseşte. Nu m-ar agita cu nimic, ar fi prea simplu pentru mine”. Şi acum vrea la medicină. Da’ ea nici măcar nu mai face biologie la şcoală, că e profil filologie. E cam ciudată ea, aşa… Şi zice că ea n-o să facă niciodată pregătire cu profesori că nu o pot învăţa nimic ce nu-şi poate învăţa ea singură. Zice: „Cu un doctor ar fi altceva. Ei au practica, au experienţa…”.
– Şi te-ai oferit tu, mă întrerupe Vasilici.
– Da. Adică, de ce nu?
Mimez mirarea şi aştept să trezesc în el sentimente de apreciere. Cel mai probabil joc tare prost. Doctorii nu-s foarte buni actori, de-aia se încurcă în replici.
– Fata e un caz special, mă-nţelegi… E ambiţioasă. M-a impresionat ideea asta a ei, că medicina o va surprinde, că o va aprinde şi că o să-i ofere agitaţia de care are nevoie. O fac pe gratis, să ştii…
– I-auzi!
– Eh. E o elevă bună. Nu ştiu ce-a păţit acum.
– Şi vrei să spui că tu oferi meditaţii la 6 dimineaţa?
– După program, Vasilici. Nu pot s-o ajut ziua că ori e ea la şcoală, ori eu la spital.
Se uită ca un complice la mine.
– Boncav, ai grijă ce învârţi. Să primeşti minore la 5 dimineaţa în apartament nu mi se pare mie prea „şcolăresc”.
– Oricum nu-mi pasă ce zic ăştia. Nu le spune nimic. Lasă-i să fiarbă. Or să creadă că am văzut-o pe stradă leşinând sau mai ştiu eu ce şi am adus-o la spital. E mai bine aşa. Au mai văzut-o pe aici, ştiu şi ei că o cunosc.
– Mai e ceva cu fata asta, insistă el.
– Da, e pacient aici. Adică o să fie. Interneaz-o. Azi o ţinem aici, vedem cum evoluează.
– Caută-i părinţii.
– Sunt plecaţi în străinătate. O să-i anunţ, să vorbesc cu ea mai întâi. Adică o să sune ea. Probabil o să vină mătuşa care o îngrijea aici.
– Mătuşa ei ştie că pleacă dimineaţa spre apartamentul unui doctor ca tine?
Acel ca tine spune totul. Mă acuză pe faţă de lipsă de etică, ca şi cum chiar aş fi făcut ceva care să-i dea un motiv să insinueze asta.
– O iei pe câmpii, Vasilici. Probabil ştie… n-am idee. Fata nu-i din oraş, are o garsonieră unde stă singură aici. Mătuş-sa o mai vizitează din când în când, se ocupă de ea în locul părinţilor adică.
– Şi predai şi la domiciliu?
– Deja mă enervezi. Îi predau neveste-tii la domiciliu.
– Şi fata asta nu-i geloasă pe nevastă-mea?
Da, ştiu, Vasilici n-are scrupule şi încearcă să mă intimideze. Cel mai bine ar fi să renunţ la dialogul acesta din care doar el are de câştigat. Nu mă simt apt psihic să suport chestionarul ăsta socratic.
– Eu mă duc să văd cum e. Mergi cu mine? îl întreb.
– Aş fi în plus. Te aştept la urgenţe.
Se întoarce sigur pe sine, de parcă ar fi păpuşarul meu şi pleacă grăbit. Omul ăsta are capacitatea uimitoare de a te aduce în situaţia în care ajungi să te acuzi singur. E subtil şi arogant. Cel mai bun doctor din spital, mai pe scurt.
Pe Emma au trimis-o în salonul 9. Dacă aş crede în noroc, 9 ar fi numărul meu norocos, doctore îmi zicea la primele întrevederi. Are o idee fixă legată de al nouălea cer. Îmi spunea că ea ar obosi până ar ajunge la el, aşa că probabil se va opri în primul, asta dacă va găsi cumva vreun loc liber.
Îmi tremură mâna pe clanţa uşii, parcă mă duc în faţa unui om ca să-mi primesc pedeapsa. Merg drept spre patul ei şi ea este prima care începe:
– Doctore, o să ai grijă de mine?
– Emma, trebuie să-i anunţăm pe ai tăi. O să chem pe cineva să-ţi ia sânge pentru nişte analize. Ce poate să-ţi fi declanşat criza aia? Respirai aşa de greu şi tremurai şi…
– Da, ştiu ce fel făceam, nu-i nevoie să-mi mai spui, întrerupe ea. Dă-mi te rog telefonul s-o sun pe mama.
– Păi nu-i la mine, e acasă. Numai la telefon nu m-am gândit. M-ai speriat aşa de tare. Of, Emma, fata mea…
Ochii ei parcă ar vrea să plângă dar de unde atâta suferinţă? Pare că nu mai poate să-şi arate durerea, că şi-a epuizat toată starea.
– Atunci nu le mai spun nimic. Nu e nimic grav. Mi se întâmplă asta uneori, nu-i nimic serios. Dă-mi telefonul tău s-o sun pe mătuşa. Sper să îmi amintesc numărul…
– Asta nu e prima oară când păţeşti aşa? De ce nu mi-ai spus? Crezi că dacă ignori trece? Poftim, îi dau telefonul. De câte ori ţi s-a mai întâmplat?
– De vreo două ori săptămâna asta. Dar n-am mai leşinat. Adică da, mi-a fost rău şi eram ameţită, dar nu aveam nevoie de nimeni să-mi restabilească ritmul cardiac. Doctore, nu te gândi la asta, nu contează. Stai două minute să termin cu mătuşa.
Formează nesigură numărul. Greşeală. Îşi cere scuze atât de inocent, îşi pune tot sufletul în scuzele rostite. Câtă inocenţă şi bunăvoinţă.
– Alo, mătuşa? Da… scuze că sun la ora asta dar, sunt în spital. Nu, nimic grav, am leşinat şi mă doare puţin în piept. Da, da, sigur e pneumonie. Nu, păi nu am mai avut timp dar oricum, acum că sunt la spital or să vadă ei ce am. A, nu, eram pe stradă, mă duceam la şcoală. Păi am plecat mai devreme că voiam să mă văd cu cineva. Da, acum sunt bine, nu mă mai doare nimic. Eh, nu, stai liniştită. Ah, nu, nu veni. Mă ţin până mâine pentru analize. Nu, n-are rost, stai acolo. Eh, am 17 ani, semnez singură. Nu, nu este nevoie de tine. Sun-o pe mama şi zi-i, te rog, eu nu am telefonul la mine. Să-i explici că sunt bine. Nu, n-am nevoie de nimic. Da, o să te anunţ când ies. Hai că nu-i nimic serios, chestii de rutină. Bine, bine, te mai sun eu. Vorbim.
Minte atât de cald, de nonşalant. E detaşată total şi parcă povesteşte despre un prieten.
– Pneumonie? De ce nu ai venit mai devreme? Dacă a degenerat? o cert eu.
– Nu-mi permit să lipsesc de la şcoală în perioada asta, pierd materie şi note şi… înţelegi tu. Nu-i ceva de speriat. Se tratează uşor.
– Şi dacă nu-i asta?
– Asta e, crede-mă. Ştiu eu că asta e.
Îşi întoarce capul spre partea opusă şi îmi vorbeşte fără să se uite la mine, cu ochii întredeschişi şi un glas obosit:
– Doctore, n-o să poţi sta cu mine, aşa-i?
Cu un aer vinovat îi spun că voi rămâne puţin, dar că încep programul şi nu pot sta prea mult. O să mai trec pe la ea azi, n-o las a nimănui. Acum să se odihnească.
– Te-am supărat, se acuză ea. S-ar pedepsi pentru asta şi nu este în stare să găsească ceva destul de greu de suportat.
– Nu, Emma, nu gândi aşa. Eu, eu am făcut totul aiurea. Uite în ce hal te-am adus.
– Câtă dramă!… Nu era nevoie să mă aduci aici, la spital, să te vadă toată lumea cu pacienta în brațe adusă de-acasă.
Îmi trec mâna prin părul ei creț și încâlcit de atâta foială pe perna tare de spital în timp ce vreau să o liniștesc:
– Aberezi. Și dacă veneam cu o babă în brațe, ăștia tot începeau să vorbească aiurea. N-ai tu treabă de ce-or să spună.
Oftează și mimează respirația sacadată care ne-a adus în situația de față, dar nu pentru mult timp, pentru că imediat își reia procesul normal de inspirație- expirație. Pentru moment, am avut impresia că mă sperie reacția ei, dar era doar reflexul de doctor care te face să te îngrijorezi pentru orice manifestare atipică.
– Să nu mă laşi, șoptește fără vlagă.
Ideea de singurătate o sperie ca o cameră de pedeapsă.
– Iar te gândeşti la prostii. Nu eşti tu copila mea? Copila mea care vrea să fie doctor? o alint şi asta o înveseleşte sau măcar astfel mimează liniştea. Intră Vasilici şi se uită zâmbind la noi.
– Boncav, treci la urgenţe, ai o bătrânică care te aşteaptă. Are o fractură la mână de două zile şi abia acum a venit. Şi mai rău: e fractură internă. Du-te că-şi dă duhul pe-acolo. Tu, domnişoară, cum te simţi? zâmbeşte larg şi îi dă pătura la o parte. Aşa, să vedem cum stai cu inima.
– Sunt mai bine. O să mă ţineţi mult?
Emma îi zâmbește gingaș, ca și cum ar vrea să-și cumpere externarea cu un zâmbet.
– Inima e în regulă, spune el lăsând stetoscopul la o parte. A, nu. Să vedem cu sângele… adică poate eşti anemică sau mai ştiu eu ce. Cu durerea în piept cum e?
– Nu o mai simt aproape deloc, răspunde ea cuminte.
– Foarte bine, facem raze. Dacă te ştii cu probleme la inimă, fii şi tu mai atentă cu tine. Ai cam răcit, din câte văd. Ia respiră. Mai adânc, aşa. Eh, urâtă tuse. Ai răcit la plămâni, draga mea. Boncav, să ai mai mare grijă de fată. Mă duc să îi scriu nişte medicamente. Trage pătura până la gât. Aaaşa! Ţine pieptul la căldurică. Îi zic asistentei să-ţi aducă un ceai. Ce? Cum să nu vrei, trebuie să vrei. Ah, dar ce zic eu să ai grijă de ea. Fugi la bătrâna aia. N-o să se întâmple nimic dacă rămâne singură.
Aș fugi, aș zbura dacă așa aș ști că pot să mă întorc mai repede aici.
– O să mai vin, stai fără grijă, îi spun Emmei, după care mă adresez lui Vasilici: să-i bage o branulă şi nişte Zinacef. Şi gluconat de calciu.
– N-ai tu grijă ce îi dăm pentru pneumonie, mi-o servește Vasilici, dar îi înţeleg iritarea din moment ce eu mi-am permis aroganţa de-ai spune unui pneumolog cum să-şi trateze pacienta.
– Îi dați Zinacef pentru că asta a…
– Asta am mai luat când am mai avut un început de pneumonie, mă întrerupe Emma. Știți, nu pot lua orice pastile sau seruri pentru că sunt predispusă alergiilor. Imunoglobinele mele sunt mereu prea ridicate și deja iau niște antihistaminice și…
– Ce limbaj medical folosești, domnișoară! o oprește doctorul. Frumos! Ia zi-mi, cu ce meserie te vezi cochetând?
Nu am mai putut sta: am un pacient, un pacient pentru secția mea, ceea ce nu poate fi amânat. Aproape alerg pe hol; mi se pare că să ajung mai repede la urgenţe implică să o văd pe Emma mai repede. Mă comport ca un tip de 18 ani a cărui iubită stă să nască.
Tinca, asistenta sclifosită şi mereu dispusă să îţi explice cât de agasanţi pot fi pacienţii de cele mai multe ori, se apropie zâmbind de mine. N-a fost niciodată o prezenţă plăcută, iar cei 22 de ani petrecuţi în spitalul acesta nu par să o fi învăţat prea multe despre cum trebuie să relaţionezi cu suferinzii. Tinca nu e frumoasă, n-a fost niciodată, cel puţin nu se încadrează în sistemul meu de frumuseţe; e doar o femeie trecută de 40 de ani care încet-încet îşi asimilează frustrările vârstei. Schimbă mereu câte ceva la felul cum arată pentru că niciodată nu este mulţumită de femeia adânc ridată din oglindă însă de obicei oscilează în legătură cu nuanţa părului. Acum îşi agită părul ei blond- cărămiziu tuns până la umeri în timp ce ajunge tot mai aproape de mine. Cu o evidentă plăcere şi nerăbdare deschide gura care lasă să se vadă o dantură mediocră şi mă întreabă:
– De la fată veniţi?
– Vezi că te cheamă Vasilici. Du-te cu o branulă.
– Da, imediat, spune ea slugarnică. La ce salon îl găsesc pe domn doctor?
– La 9.
Tinca dă din cap şi pleacă pe scări.
– Tinca! Ia stai puţin.
În timp ce urc scările mă gândesc că n-ar trebui să le mai cobor, să mă duc în salonul 9 unde un suflet tânăr moare şi nu la urgenţe unde o bătrână îşi complică absurd viaţa. Scot din buzunar nişte bani şi îi întind Tincăi, rugând-o să ia un pachet de ţigări şi nişte pijamale pe care sî le ducă Emmei. Da, într-adevăr, atât de imoral mă comport. Da, nu mă dezic, iar Tinca n-are niciun drept să comenteze, aşa că promite că se va îngriji de asta după ce se vede cu Vasilici. Or să discute împreună toată întâmplarea, iar Vasilici o va expedia frumos, aşa cum face de fiecare dată. N-a suportat-o niciodată, dar ea are impresia că îl atrage de ceva vreme. Ce femeie tristă.
Din nou drumul către urgenţe. Înăuntru, bineînţeles, vaiete şi dumnezei, hârtii mutate în continuu, uniforme verzi şi forfota schimbării de gardă. Sigur pe mine, îmi încep numărul de zi cu zi.

Lorena-Ella Enache

Din ’96 produc bioxid de carbon. Cultiv plăceri nevinovate şi mă văd doctor peste câţiva ani lumină. Mă mai joc de-a literatura uneori.

enhlorenaa.blog.com