Bandaje (1)

Îmi fac singur prefață

Emma e o fantezie. E o fantomă. E un fir de păr. E o zi.
Nu are habar de ea şi nici de ceilalţi. Dispută lupte glorioase cu inamici ireali, pictaţi de imaginaţia ei îmbolnăvită. Trăieşte fără început clipe care se sfârşesc doar când decide ea. Dimineaţa aşteaptă nopţile albe iar în întuneric suspină după prospeţimea orelor de dimineaţă. Cântă repertorii mute ale artiştilor iubiţi de ea, scrie cuvinte colorate pe pereţii prost finisaţi şi vede în ceaţă viitorul tot mai clar. Îi place să mângâie cărţi, să le ţină la pieptul aproape fad, să scoată cu un forceps ruginit oameni din ele, oameni vechi sau noi, oameni iubiţi sau care au rănit-o, amintiri ce acţionează ca rivanolul sau care se comportă întocmai ca un alergen. Adună secundele şi le pune într-un ierbar de gheaţă, scuipă adesea sânge albastru pe pagini îngălbenite, desenează gări în centrul universului său şi trimite scrisori goale trecutului, ca semn de împăcare.
Ştiu toate astea, le ştiu sigur. Ştiu mai multe dar cu cât veţi afla mai multe despre ea, vă veţi da seama că nu este reală, că însumează doar idealul de copil haotic creat de mintea mea. Poate nu meritaţi să ştiţi şi voi, poate eu nu merit să vă vorbesc despre ea.
Sunt doctorul Boncav.
Sunt doctor, nu scriitor, deci nu vă aşteptaţi la vreo minune de text. Sunt un om în halat alb, nu un filosof al zilelor viitoare.
Asta nu e carte, e pansament.
Astea nu-s cuvinte, sunt picături de rivanol.

Doctorul
I

– Adună-te!
– Adună-mă tu, doctore!
Emma îşi zgârie pielea de pe obraji şi aruncă perna pe podeaua prăfuită.
– Tu m-ai împrăştiat! Tu mi-ai rupt fiecare bucăţică din mine pe care o vezi acum risipită peste tot pe pielea ta. Tu ai tăiat carnea asta, şi nu mă refer la nenorocitul ăsta de genunchi ci la asta, la toată, la tot trupul ăsta pe care l-ai preferat în locul altora. Tu m-ai fragmentat, m-ai disecat ca pe un animal sedat, mi-ai scotocit printre organe şi ai ajuns aici, doctore: la inimă.
Abia mai poate respira. M-aş apropia dar mi-e teamă, mi-e teamă să nu se spargă întocmai ca o păpuşă de porţelan care a trăit visul vorbirii. Fierbe şi mă atrage. Dacă mai fac un pas o să-mi cadă moale în braţe şi o să-şi revină până mâine, o să trăiască starea mincinoasă de bine. Cel mai bine ar fi să stau pe loc şi să ţip la ea. Să îi arăt cât ţin la ea, adică.
Se apropie de perete şi se prelinge fără o traiectorie sigură.
– Am vrut doar să îţi arăt că pot, că sunt în stare să te mulţumesc. Am vrut doar să mă mângâi din nou aşa cum ai făcut în prima zi, ca un străin, un doctor detaşat şi obişnuit mult prea bine cu toate cazurile astea de adolescenţi incerţi.
Oftează şi îşi duce mâna la piept, schiţând o grimasă de durere.
– Doamne, cât m-ai obosit!… cât m-ai putut obosi tu…
Respiră din ce în ce mai greu şi se uită în gol. Golul ei a fost mereu plin de gânduri, de idei, de frământări, a fost mereu un gol frumos, atât de atrăgător că a preferat mereu vidul în locul unei plenitudini abstracte.
Are ochii verzi chiar şi azi, când plânge. Are pistrui palizi chiar şi când suferă. Buzele i se usucă mormântal chiar şi când se pierde.
– Emma, dramatizezi.
Suspină şi repiră la fel de sacadat.
– Am sunat la un taxi. Te-aş duce eu, dar intru în operaţie şi trebuie să mă văd cu ceilalţi. Îmbracă-te şi şterge-ţi machiajul. S-a întins urât tare. Vino-ncoace.
Nu vine. Mă duc eu la ea. Îmi permite să o ating şi tremură toată. Buzele ei se zbat spasmodic sub ochii mei ridaţi. Toată pielea ei strigă, toată făptura ei tace.
– Ştii că eşti mai frumoasă fără machiaj. Negreala asta întinsă pe ochi te îmbătrâneşte.
– Măcar aşa am un drept iluzoriu să te am.
Câtă dorinţă se scrie acum înlăuntrul ei, câte istorii o vor păstra aşa cum e acum, aşa plânsă şi profană…
Îşi întinde mâinile spre mine şi cere îmbrăţişarea-antidot. Azi dau medicamente fără reţetă, domnișoară.
– Doctore, sunt un copil rău.
Îşi mângâie inconştient genunchiul după care îşi atinge mâna de pieptul meu. O mişcă încet peste uniformă şi se opreşte asupra unui punct, apăsând cu o putere de copil:
– Aici doare, aici. Şi e greu, doctore, e ceva greu acolo şi se mişcă. Mă sufocă, mă ofileşte.
Clipesc ca un nătâng, crezând că se referă la zona inimii. Probabil va începe să-mi vorbească despre rănile ei sufleteşti. Apasă mai tare şi scânceşte dureros.
– Aici, doctore!
Încearcă să ţipe însă ceva îi blochează strigătul. Rămâne cu gura deschisă şi cerşeşte aer; îşi dă ochii peste cap şi îşi încruntă sprâncenele. Agonie şi nimic mai mult.
– Emma, ce-i cu tine?
Se sufocă. O întind repede pe podea şi îi fixez privirea spre tavan. Trag ca un sălbatic de tricoul larg şi îl rup. Sânii mici lăsaţi în lateral se ridică şi coboară alternativ cu o greutate evidentă. Scrijeleşte parchetul cu unghiile proaspăt făcute şi începe să tuşească. Îi curg lacrimi iar tusea îi face corpul să se tamponeze în repetate rânduri cu parchetul dur.
Mă doare toată durerea ei, mă panichez, o mângâi, o implor să se liniştească de parcă aş fi un idiot care nu are habar de medicină, ca şi cum boala încetează dacă o rogi frumos. Dar încerc orice, sunt ultimul om, ultimul năpăstuit. Caut telefonul cu privirea pentru că nu mă încumet să îmi iau mâna de pe ea. Îl văd pe pat. Patul…acel pat… Mă oblig brusc să nu cad în transa patului şi apuc telefonul. Degeaba. N-am nevoie de el, până vine o ambulanţă pierd un suflet.
Ea îşi ridică mâna şi o aşază pe pleoapele mele.
– Doctore…
– Taci! Să nu vorbeşti!
Şi m-a ascultat. Uneori e chiar cuminte. A închis ochii încet şi a leşinat. Printre buzele crăpate îi vedeam dinţii puţini cariaţi în faţă, dinţii aceia care mi-au îmbrăcat zilele în culoarea celor 17 ani. E leşinată şi parcă o văd dormind dimineaţa, la 5:35, cu cinci minute înainte să îi sune alarma care o cheamă la datorie. Parcă îi simt răsuflarea liniştită dinaintea gălăgiei declanşate după 5:40. Parcă îi culeg visele nespuse nimănui şi parcă zâmbeşte machiavelic aşa cum face de fiecare dată când are ceva în cap.
Aşez repede o cămaşă de-a mea peste trupul puţin rece şi, fără să îmi pese că este îmbrăcată doar în nişte boxeri negri, urc în taxiul chemat care aştepta deja de câteva minute şi urlu către taximetrist să mă ducă la spital.
Ştiţi, când ne văd ceilalţi, nici nu mai putem suferi cum trebuie. Drumul este el însuşi o suferinţă. Taximetristul se uită suspect la corpul fără vlagă pe care îl ţin în braţe, analizează meschin sumaritatea cu care este îmbrăcat şi ridică din sprâncene în semn de complicitate. Mă scârbeşte. Mă dezgustă până în ultimul centimetru cub al stomacului meu.
Pleoapele Emmei tremură şi tânjesc lumină. Se deschid şi îi văd ochii verzi şi absenţi.
Îi masez încheietura mâinii şi o privesc speriat. Dacă eu i-am făcut asta, atunci de ce nu mi s-a întâmplat mie? Îi cercetez trupul şi îmi opresc privirea asupra pieptului ei: aproape nicio mişcare.
Puţin buimăcit îmi ridic ochii spre taximetrist. Opreşte şi aşteaptă bani. Încercând să îmi păstrez constant o mână pe pieptul Emmei, caut în buzunar şi îi întind 10 lei.
– Face 5 lei şi n-am să vă dau rest la ora asta.
Ies fără să îmi pese de ce spune şi urlu disperat pentru o targă. Lumea se agită în jurul meu şi aud în continuu „Domn doctor vrea o targă!”, „Aduceţi o targă!”, „O targă la doctoru’ Boncav!”. Oricât de repede s-ar mişca, parcă nu-i de-ajuns. Un brancardier mă întreabă liniştit:
– Ce-are fata, domn doctor?
– Blocaj respirator. A leşinat.
– Da’ de unde aţi luat-o? continuă la fel de senil.
– Băgaţi-o repede pe oxigen! Ba nu! Tinca! Tinca, du fata asta în sala de operaţie acum. Cheamă-l pe Vasilici acolo. Vin în 5 minute.
– O resuscitaţi?
– Nu, Tinca, o mângâi! Du-o odată!

Lorena-Ella Enache

Din ’96 produc bioxid de carbon. Cultiv plăceri nevinovate şi mă văd doctor peste câţiva ani lumină. Mă mai joc de-a literatura uneori.

enhlorenaa.blog.com