Bietul Ioanide – G. Călinescu

Am citit o carte excelentă, un roman de referinţă al literaturii române şi în acelaşi timp o carte ideală pentru vacanţă. Bietul Ioanide a fost scris între 1947-1949 şi publicat în 1953.
Acţiunea cărţii are loc în Bucureşti, în anii imediat premergători izbucnirii celui de-al doilea război mondial. În 1953, romanul stîrneşte controverse, probabil datorită unor relaţii extra-maritale ale personajului principal, arhitectului Ioanide, prezentate de Călinescu ca destul de fireşti, dar mai ales (bănuiesc) datorită intrigii principale – ambii copii ai lui Ioanide sînt simpatizanţi şi aderă la filozofia mişcării Legionare.
Cu toate că am avut romanul în biblioteca părinţilor, chiar alături Enigma Otiliei (pe care am citit-o în liceu), „Bietul Ioanide” mi-a scăpat. Acum, cînd m-am întrebat de ce nu am citit-o la vremea respectivă (avînd în vedere că îmi plăcuse foarte mult Enigma Otiliei), am găsit explicaţia: nu mă atrăseseră deloc nici coperta şi nici titlul! ☺ Şi nu mi-o recomandase nici un prieten…
Nu vreau să divulg nimic din intriga romanului (cu toate că probabil mulţi dintre voi l-aţi citit). Voi menţiona doar că „Bietul Ioanide” este scris într-un stil clasic balzacian, că vocabularul/limbajul este foarte bogat şi că reţeta succesului acestei cărţi constă în bogăţia frescei personajelor – creionată magistral de Călinescu. Surprinde toată gama de slăbiciuni, a ambiţiilor deşarte, cît şi a tuturor ticurilor imaginabile. Pe parcursul lecturii chiar mi-a fugit gîndul la un moment dat la acele benzi desenate pentru copii, Ştrumfii. Exact ca acolo, fiecare personaj este un fel de ştrumf: ştrumful morocănos, ştrumful diplomat, ştrumful constructor, ştrumful negustor şi aşa mai departe. Avem chiar şi o Ştrumfiţă, dacă nu două ☺ „Bietul Ioanide”, în ciuda părţilor tragice, este scris cu mult umor, cum desigur, intelectualul Călinescu poate fi regăsit în felul de a gîndi şi în felul cum îi percepe Ioanide pe cei din jurul său. La modul foarte sarcastic, de la înălţimea nu neapărat a intelectualului, cît mai ales a omului care se pricepe foarte bine la ceva, a arhitectului pasionat de meseria lui, a creatorului care este admirat de majoritatea celor din jur.
Pe un site am găsit următorul pasaj despre G. Călinescu care se potriveşte perfect cu imaginea pe care mi-am format-o eu despre el prin prisma manierii de scriere (mă refer exclusiv la „Bietul Ioanide”):
Se simte în frenezia spectaculară a lui Călinescu şi un anume spirit bufon. Şerban Cioculescu apreciază chiar că „avea o enormă înclinaţie către bufonerie“. Către cea „metafizică“, în operă, o decelează şi N.Balotă. Bufoneria, ca mod de a inculca, sub aparenţă inocent-burlescă, adevăruri aspre, e o postură tipic călinesciană: „Bufoneria e o formă nervoasă de a acoperi un suflet anormal. Pe mine mă impresionează întotdeauna bufonii“. 
Gusta bufoneria oriunde o întîlnea şi o întîlnea neaşteptat de des.
Şi acum un pasaj din carte în care se arată cum se tocmeau negustorii altor vremuri. Pe mine m-a distrat.

“In materie de tocmeală orientală, Saferian povestea cazul unui negustor de plăpumi care obținea prețuri agasând clientul din popor, abuzând de mania lui de a se târgui.
— Ascultă, negustorule, se hotăra clientul, hai să-ți dau zece lei. (Saferian folosea prețuri ipotetice, în valuta de dinainte de războiul din l9l4—l9l7).
— Dacă vrei să mă lași în pierdere, poftim, ia-o! Clientul scotea punga și număra zece lei. Plăpumarul făcea ochi uimiți.
— Cât îmi dai? E doisprezece lei!
— Păi nu fusese vorba că mi-o lași cu zece lei?
— Nici pomeneală! Unsprezece mă costă pe mine. Să văd cine-ți dă plapumă cu zece lei!
— Dumnezeu să te-nțeleagă, n-ai o vorbă la locul ei. Clientul se depărta înciudat, cu toate că știa că în altă parte nu e mai ieftin. Plăpumarul îl lăsa să plece, aparent cu indiferență, dacă însă constata că clientul pleacă de-a binelea, îi făcea semn.
— Ei, domnule, nu vii să ne-nțelegem?
— Ce să mai viu, când nu-i dăm de rost!
— Vrei să cumperi marfă, sau nu vrei? Dacă vrei, vino la tocmeală.
— Ei, iacă m-am întors. O dai sau n-o dai?
— Ti-o dau cu paisprezece lei!
— Doamne iartă-mă, nu știu cum ești. Păi atâta a fost vorba?Î
— Cu cât a fost vorba?
— Ne-am învoit cu zece, pe urmă săriși așa din senin la doisprezece.
— Fie cu treisprezece, ca să câștig și eu un ban.
— Nici gând! Ne învoirăm altfel.
— Atunci cât vrei să dai?
— Zece, cât ne-am tocmit la început.
— Ia-o cu unsprezece!
— Frate, mi-ai lăsat-o cu zece, de ce vii acum cu unsprezece?
— Ti-am lăsat-o eu cu zece? Tare mă mir! la-o atunci cu zece, să nu zici că vând scump. Mușteriul număra iar zece lei. De data aceasta, în cazul când nu îndrăznea să repete întocmai manevra, de frică de a nu dezgusta clientul (deși de obicei comedia se lungea infinit), negustorul avea grijă a băga banii în tejghea. Apoi aștepta. — Mai scoate, numai zece?
— Cu zece ne-am învoit.
— Asta marfă de zece lei? Haida de! E cincisprezece lei, nici mai mult, nici mai puțin. — Uite ce e, negustorule, văz că-ți bați joc de mine. Dă-mi paralele înapoi și al dracului să fie cine-o mai călca pe la dumneata.
— Nu pricep de ce te superi. Marfa bună are preț. Mai dă patru lei.
— Nici mort!
— Trei, na!
— Dă-mi banii înapoi!
— Doi, bre, cât mă ține, păcatele mele!
— Ziceai că te costă unsprezece iei.
— Așa am zis? Dă-mi unsprezece atunci. Adu un leu!
— Nimic. Ti-am dat zece, cât a fost tocmeala, ce mai vrei?
— Ia-ți plapuma și să fii sănătos! Se vede că m-a blestemat vreun dușman să vând marfa în pierdere. Incă un client ca dumneata și mă scoate la mezat cu darabana. Când clientul ieșea pe ușă, plăpumarul îi striga:
— Să nu spui și altuia, te rog din suflet măcar atât, cu cât ți-am dat-o, că mă dai de râpă! Interesant era că mușteriul, departe de a fi plictisit de asemenea procedură, ieșea încântat după tocmirea în sudori, având sentimentul că rezistența negustorului vine din imposibilitatea de a da articolul mai ieftin. Alții, care-l cunoșteau, informându-se dinainte asupra prețului curent, veneau dinadinsul pentru plăcerea tocmelii, fiindcă cumpărătura pentru oamenii simpli e un eveniment. In prăvălia plăpumarului original se strângeau la tocmeală și alții, petrecând ca la teatru, doritori a afla cine învinge. De altfel, plăpumarul avea marfa cea mai bună. De nu știa prețul obișnuit, mușteriul se păcălea neapărat, plătind câțiva lei mai mult.
— De unde luași plapuma asta? Il întreba să zicem unul.
— De la Cârlănescu.
— Se și vede! E bună, numai el lucrează așa. Da’ cu cât ți-a dat-o?
— Cu zece, d-abia am scos-o!
— Al dracului hoț! Sase lei costă, cu atât a luat cumnatu-meu una ieri tot de la el. La fel.
— Nu voia s-o lase din cincisprezece!
— Așa e Cârlănescu, te freacă o zi întreagă dacă nu știi prețul. Dacă-l știi și te ții tare, după ce obosește, ți-o dă.
— Trăsni-l-ar Dumnezeu de bandit! M-a ars cu patru lei.
— De păcălit nu te-a păcălit, marfa e bună și-n altă parte n-o luai mai ieftin. Da’ el ți-o dădea și cu șase dacă te tocmeai pe șase.”

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.