Big Eyes – Plagiat la un alt nivel

Înainte să devină celebru cu Edward Scissorhands (film pe care, cu onestitate spun că nu l-am înţeles) şi cu Mireasa Moartă (pe care l-am văzut şi revăzut), Tim Burton a sclavagit ca simplu desenator la studiorile Walt Disney, lucrînd la planşe pentru „Vulpea şi Cîinele de vînătoare” şi altele asemenea. Probabil dintr-o „nostalgie” pentru munca la desenele simple, stupide, a abordat în ultimul film pe care l-a regizat, Big Eyes (Ochi mari) această temă a desenului multiplicat la nefîrşit – ce plictisitor trebuie să fie pentru un artist cu adevărat talentat!

Filmul este bazat pe o poveste reală: cea a artistei Margaret Keane, o pictoriţă de kitch-uri. La sfîrşitul anilor 1950-1960, picturile lui Keane, reprezentînd feţe supradimensionate de copii trişti, cu ochii ireal de mari, au devenit „de senzaţie”, generînd venituri uriaşe. Un brand, chiar dacă mai degrabă sub forma unei bizarerii.
Introvertită, Karen nu ştie să-şi vîndă tablorile dar întîmplarea face că îl va cunoaşte pe Walter, tot un fel de pictor, dar care este exact opusul ei: vorbăreţ, îndrăzneţ, tupeist.
Sub managementul lui Walter, uşor-uşor picturile ei încep să se vîndă şi cu toate acestea, Karen nu reuşeşte să primească credit pentru munca ei, deoarece îl lăsase pe soţ să pozeze ca autor al “brandului Keane”. Cu alte cuvinte, avem de-a face aici cu un plagiat “în familie”, acesta fiind posibil cu aprobarea tacită a soţiei “dominate”.

Scriptul lui Big Eyes este semnat de Scott Alexander şi Larry Karaszewski, scriitorii din spatele altei capodopere a lui Burton, Ed Wood, cu care Big Eyes se aseamănă incredibil de mult. Ed Wood este făcut tot după o poveste reală, cu Johnny Depp în rolul principal, şi cine mă ştie de pe FB a observat poate că este unul dintre puţinele filme căruia i-am dat „like” ☺.

Ambele filme sînt despre artişti a căror activitate a fost batjocorită de critici: Wood a fost numit cel mai prost film-maker din lume în timp ce picturile lui Margaret Keane au fost fără menajamente denunţate ca fiind non-art de către criticul de artă a lui New York Times, John Canaday – jucat aici de Terence Stamp. Filmul lasă totuşi o perspectivă neutră asupra meritului artistic al picturilor, astfel că Margaret este descrisă ca un artist „adevărat”, al cărui suflet îşi găseşte expresia în tristeţe şi melancolie.

În rolul lui Margaret, Amy Adams face un rol excelent reuşind să ne cîştige simpatia vis-a-vis de soarta sa de soţie dominată şi de artist plagiat. Soţul, Walter e jucat magistral de Christoph Waltz. Iniţial fermecător (deşi zîmbetul lui robotic alertează asupra viitorului psihopat încă de la primele scene), Walter devine rapid un monstru dominant, din ce în ce mai consumat de (falsul) mit al propriului geniu , forţîndu-şi prin urmare soţia să participe la minciună: să aprobe peste tot că picturile îi aparţin de fapt lui.

Tensiunea culminează într-un proces între cei doi soţi, proces în cursul căruia trebuie cumva omologat proprietarul picturilor. Toată scena procesului este jucată extraordinar de Christoph Waltz, care va rămîne în istoria cinematografului cu unul dintre cele mai amuzante roluri de psihopaţi.

Nu spun decît atît. În realitate, Walter va muri sărac lipit pămîntului iar mie chestia asta mi s-a părut incredibil de nedreaptă!
Kitch-urile au ajuns un brand de milioane de dolari nu datorită talentului lui Margaret Keane ci datorită charismei soţului! El este cel care reuşeşte să vîndă şi să creeze acel brand. După părerea mea, în ciuda nebuniei lui, corect ar fi fost să primească jumătate din bunuri. Fără el, Margaret Keane ar fi fost fix nimeni.

Spun asta deşi, credeţi-mă, de felul meu sînt feminist!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.