Blind date

N-o să se ducă. Precis e grasă, ce să caute? El e slab, un țâr de om (bine, cu protuberanța asta de-i zice burtă, dar are și el o vârstă și, de la o vârstă, o astfel de ghiulea se pare că este acceptabilă până la un punct, iar el a decis că a lui nu-l depășise; punctul adică, sau linia care trece prin el, zona de la care lucrurile își schimbă forma în conștientul colectiv) și cum i-ar sta lui lângă o grasă? I-ar sta nelalocul lui, așa i-ar sta. Ar fi un afront la adresa bunului simț, o manifestare de orgoliu. Ca și când, cu bună știință, ar lua în râs estetica vieții. Că nu pui un slab lângă o grasă și începi să-i pictezi fără să numești apoi tabloul „Natură grotescă” sau „Hidoșenie în împreunare” (sau „Androgin ratat”, „Suflete nepereche”, „Nefericire la comun”; sau „Singuri în doi”, „Uitați-i și pe ăștia”, „Să n-ajungeți ca ei”).
Ori să-i fotografiezi fără să adaugi apoi un text peste poză, înainte să o postezi pe net: „Frumusețea e în ochii privitorului, căutați-o”. Nu începi nici să-i apreciezi, gândind că astfel contribui la noua normalitate în care barierele sunt de mult rupte. Nu, nene. Asta nu e normalitate, chiar dacă e nouă. Normalitatea e acolo unde oamenii care se aseamănă se adună, altfel vorbim doar de teribilismul devierii de la normă de care unii fac paradă. Alții zic că simt atracție pentru gabarit depășit. Or simți, sunt și de-ăștia. Dar cât i-o ține? Cât l-o ține pe un slab așa ca el să se urce una ca ea zi de zi peste oasele lui subțiri și să se hâțâne și să salte și să cadă ca un meteorit, satisfăcută, peste pieptul lui fragil? L-o ține până nu l-o mai ține, și atunci ruptura va fi dură și totală, și ea va fi și grasă și bătrână și singură și nefericită, iar el își va găsi fericirea în alta, nu?
Așa că ce să caute? Nu mai bine nu se duce, să nu-i facă rău?
S-a închipuit, câtva timp mai încolo, cu ea de mână, prin oraș. Mergând defazați, el grăbit, cu pasul lui hotărât, ea nădușind lângă el, agitată, să țină ritmul. L-ar ține pe loc, s-ar plânge ca o grasă ce e că nu mai poate. Ar respira greu, s-ar îneca, și-ar pune mâna pe piept. El s-ar enerva, apoi ar regreta, că așa este el, bun la suflet: și grașii sunt oameni.
[Discursul_lui_interior]: De ce ar trebui să fie atât de relevant în viață aspectul omului de lângă tine? De ce ar fi prilej de comentarii și analize și răutăți? De ce ar condiționa asta iubirea?
[Discursul_lui_interior]: Omu-i om în spatele pielii care pleznește sau nu pe el. Omu-i om și cu colacul de grăsime în jurul mijlocului, și cu burta gelatinoasă și cutele ei formate în așezare, cu transpirația adunată între ele. Și cu fălci, și cu gușă, și cu brațe vânjoase și palme moi și pufoase, omu-i la fel de om și femeia la fel de femeie. Și lor le trec gânduri prin cap, și ei au dorințe și plăceri. Și ei contribuie prin ceea ce fac și spun și scriu, și ei consumă (poate mai mult decât alții, dacă e să fim cinstiți) împingând economia mai departe. Iar în timp, când te apropii de vârsta aceea la care deja te gândești cu emoție și groază, fizicul devine irelevant și altceva va guverna relațiile între oameni, și nu acest ceva trebuie căutat, intuit, dorit în celălalt?
Așa că până la urmă ce dacă e grasă? Până la urmă, dacă e grasă, nu are și ea dreptul la fericire, în acest caz, la el? El ar putea să-i aducă fericirea simplu și etern, prin faptul că, după ce s-ar cunoaște, ar întreba-o la finalul întâlnirii, în ciuda grăsimii ei, dacă nu vrea să se cunoască mai bine. Chiar din ziua aceea care, în loc să se termine, ar putea abia începe. Dacă își dorește și ea, bineînțeles, dacă alege să vină cu el acasă, în apartamentul lui întunecat cu două camere de la periferie (de ce ar avea nevoie de mai mult, doar pentru a plăti o chirie mai mare?) și să îl lase să-și plimbe mâinile osoase peste șuncile ei, să o mângâie adică, așa cum un bărbat singur de atâta timp mângâie o femeie singură de atâta timp, cu nerăbdare adică, cu un singur scop în minte adică, anume să ajungă cât mai repede acolo unde nici el nu mai știe de când n-a mai fost. Și după, să vadă ei. Că până la, nu au ce să vadă. Iar în timp ce, o să închidă ochii, ar fi mai bine așa, să păstreze totul în imaginar, n-ar fi mai bine așa? Normal, ar zice până și ea, știindu-se așa cum se știe.
Precis e timidă dacă e grasă, deși grasele pe care le cunoscuse de-a lungul vieții pozau în ființe exaltate, dezinhibate. Dar el știa că se simțeau ca vai de ele în sufletul lor, complexate și nesigure. Exaltarea lor afișată, se gândea el, era pentru a induce în eroare și nu prea știa el pe cine anume, pe cei din jur sau chiar pe ele însele, într-un proces atent studiat de mințire de sine. I-a fost mereu milă de persoanele grase, femei și bărbați deopotrivă, de chinurile prin care trec zi de zi, în lupta lor fără sorți de izbândă cu foamea. În lupta perpetua cu acceptarea, în bătăliile intense cu stima de sine. Și vina nu este a lor. Ce vină au ele că s-au îngrășat ca porcii sau ca scroafele, că nu se pot abține de la mâncare, că ronțăie dulciuri ca niște animale mici și agitate, că au un metabolism lent și enervant?
[Discursul_lui_interior]: Și până la urmă de ce să folosim cuvântul vină unde nu este cazul? Vorbim de o stare de fapt, nu de o greșeală.
[Discursul_lui_interior]: Singura greșeală este că societatea s-a format strâmb. Apoi: Prejudecata, iată greșeala. Așteptările stupide ale majorității. Scârnavii care jignesc fără să cunoască, trusturile media care promovează doar ce le dictează cretinii care le conduc, hainele la modă, croite în mod conștient pentru slăbături duse la sală, fotomodelele schiloade care ne iau ochii, cântărețele pop anorexice, vedetele de televiziune veșnic la dietă.
[Discursul_lui_interior – continuare]: El nu este ca ei, el este bun la suflet. Ce dacă e grasă? Ce înseamnă cuvântul ăsta, în fond? Nu înseamnă nimic, în lumea progresistă în care ne aflam. Este un epitet scârnav care ar trebui suprimat din vorbire, o prostie, este o etichetă pusă de oameni mărunți, atât. El nu este așa, el nu este un om mărunt care pune cu ușurință etichete, dintr-un complex de inferioritate neconștientizat.
O să se ducă. Cel puțin să arate lumii că el dă șanse egale tuturor.
Și-apoi ar putea fi frumoasă, ce, nu s-a mai văzut? S-a mai văzut. Poate fi atât de frumoasă că și-ar putea înfige ochii în chipul ei și acolo i-ar lăsa pironiți. Și nimic nu ar mai conta, n-ar mai fi nevoie să coboare mai jos de gât, să vadă vreun umăr extra rotunjit, vreun mijloc rotofei, vreo gleznă dublă, roșie de la susținerea trupului mătăhălos, cu încheietura paradită. Nu, nene. În plus, în timp ce, ar putea foarte bine să stea cu ochii căscați, îmbătat de frumusețea ei. Și asta i-ar fi chiar de ajuns, i-ar ține, să zicem, și degetele osoase pe acasă, adică s-ar mărgini să atingă ușurel, pe ici pe colo, să-i dea și ei ceva mângâieri și afecțiune, dar cu grijă să nu descopere prea mult, să nu i-o ia, cine știe cum, imaginația din loc și să distrugă momentul. Și așa nu mai știe de când n-a mai avut un moment. Acum câțiva ani. Nu? Parcă da. Ce înseamnă singurătatea asta, te dilește înainte să te îmbătrânească prematur. Îți ia amintirile, îți mănâncă momentele. Da, nene. E groaznică. Groaznică.
Așa că o să se ducă.

Nu, n-o să se ducă.

[…]

NOTĂ: continuarea a fost între timp restrasă de pe site, deoarece povestirea a fost inclusă în volumul Fericire, de George C. Dumitru, editura Polirom, 2022

← ÎNAPOI LA CUPRINS

George C. Dumitru

S-a născut la 26 februarie 1978 în Constanța.

A terminat facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică în București.

A publicat povestiri în revistele literare Tomis, Oglinda Literară, Cronica Veche, Viața Românească, Tiuk, Revista de suspans, Opt Motive, Vatra și în antologiile „Respiro” (Dacia, 2003), “Cele mai frumoase proze ale anului” (Adenium, 2014) și Orașul (Gestalt Books, 2016)

În 2010 povestirea „Opulență” a fost tradusă și inclusă în antologia „Pensi che ci saremmo potuti conoscere in un bar?” coordonată de editura Caravan Edizioni  din Italia.

A publicat volumele de proză scurtă „Poveste cu o fată” (2010), “Sub mâinile mele” (2014), „Tenebre” (2017) și romanele „Mișcarea de rezistență” ( 2013) și  „…și toate zilele de azi” (2021)

georgecdumitru.blogspot.com