Boală de poet și Mikki de la K-pital

Când ești internat în spital timpul trece foarte greu.

Nu, stai.

Dă-mi voie să reformulez. Când ești internat în spital, timpul nu trece greu. Timpul nu trece deloc.

Stau întins pe spate, cu șoldul într-o rână și privesc picăturile perfuziei. Mă joc cu rotița dințată care reglează viteza picăturilor. Cresc viteza, apoi o scad. Apoi o cresc iarăși.

– Nu-i bine să te joci cu perfuzia, aud din dreapta mea.

Vocea vecinului de salon. Paturile sunt aranjate în formă de L, iar el stă cu picioarele la capul meu. Are labele picioarelor subțiri. Unghiile de la picioare îi sunt albicioase și lungi, trec de capetele degetelor cu un centimetru. Arată sinistru. Mă cutremur. Niciodată n-am înțeles de ce și-ar lăsa cineva unghiile de la picioare să crească atât de mult. Cum dracu te încalți cu unghiile alea? Mai mult, cum naiba îți cumperi pantofi cu unghiile alea? Cred că omul își ia pantofi cu două numele mai mari ca să îi acomodeze unghiile. Mie, personal, mi-e frică să nu îmi scoată ochii cu ele în tip ce doarme.

La sfatul lui, las în pace perfuzia. Suntem doar doi în salon. E o cămăruță mică, cu pereți albi și înalți. Într-un colț avem o baie cu duș. În colțul celălalt e fereastra, largă și înaltă.

– Hai să-ți arăt o șmecherie, zice colegul și se ridică din pat.

Ia un ac lăsat în urmă de asistenta care mi-a pegătit perfuzia, îi scoate capacul și începe să împungă partea de sus a perfuziei.

– Așa picură mai repede, pentru că nu se mai videază.

– Mulțumesc, zic eu.

Privesc perfuzia. Picură la fel de lent. Nu s-a schimbat nimic.

Cum am ajuns aici?

De câteva zile fac febră. Am frisoane, transpir așternutul și, cel mai important, mă dor mușchii picioarelor și încheieturile. Nimeni nu știe ce am. Am fost la urgențe, am fost la medicul de familie, iar acum sunt la spitalul de boli infecțioase. M-au internat să îmi facă analize aprofundate.

Am fost înțepat de atâtea ori în brațe în ultimele zile încât atunci când beau apă trebuie să țin brațele ridicate, altfel stropesc tot în jurul meu.

De dimineață m-au internat. Imediat a apărut o asistentă. Avea la ea ace, seringi, eprubete cu capac de cauciur ermetizat, branule și perfuzii. Mi-a luat vreo 5 eprubete de sânge.

– Suflecă-ți mâneca, mi-a spus.

Eu am vene mari, groase, ca niște șerpi. Venele mele sunt visul umed al oricărei asistente. Mai că nu se lingea pe buze în timp ce se pregătea să mă înțepe. După ce mi-a luat sângele mi-a pus o branulă pe antebraț și a conectat-o la o perfuzie. Glucoză. De ce? Habar n-am. Cred că e procedură standard.

Stau întins pe spate în patul acesta de plastic și privesc picăturile perfuziei. Colegul de salon are 51 de ani. Îmi spune:

– Sunt aici de două săptămâni. M-am întors din concediu și am intrat direct în spital.

– Ce aveți?

– O infecție. Cred că am luat-o în concediu.

– Unde ați fost în concediu?

– În Croația.

– Și eu am fost în Croația, anul trecut.

– Ah, da? Unde?

– În Pula.

– Hm. Ce simptome ai?

Îi spun.

– Și eu făceam temperatură. Acum nu mai fac.

Mie mi-au spus că trebuie să îmi iau temperatura, ca să facem un grafic. Am primit o foaie cu un tabel desenat de mână, împărțit pe zile și pe ore. Din 3 în 3 ore trebuie să urc la camera asistentelor și să o rog pe una din ele să îmi ia temperatura. Au niște pistoale din astea cu senzori care îți iau temperatura de la distanță, fără să te atingă.

Colegul meu are vizitatori. Nevasta și fiica. Amândouă sunt foarte grase, abia au loc în salonul nostru minuscul. Când una dintre ele vrea să meargă la toaleta din cameră, cealaltă trebuie să iasă pe coridor, ca să se poată deschide ușa băii. Fără glumă. Nevastă-sa vorbește până rămâne fără aer. Atunci tonul îi scade puțin, ca să poată inhala din nou, și turuie în continuare. Fata pare mai reținută. Colegul zice:

– Lavanda, nu mai am apă. Poți merge să cumperi două sticle?

– De care vrei?

– Minerală.

– Știu asta. Ce marcă?

– Nu contează. Și să fie rece.

Fata se ridică cu greu de pe pat și pleacă. Deci o cheamă Lavanda? Colegul rămâne doar cu nevastă-sa. Mă uit la ei mai atent. Nu par a fi țigani. Asta sună rasist? Mă rog… Vorbesc încontinuu. Închid ochii și încerc să adorm. Perfuzia continuă să picure. Femeia zice:

– Cât mai stai pe aici? Ți-au spus?

– Cred că luni mă externează. Chiar așa, hai să vedem cât am stat în spital.

Își scoate o hârtie și începe să calculeze:

– M-am internat în data de  9. Ce dată va fi luni?

– 23, zice femeia.

– Deci asta înseamnă… 15 zile. Trei săptămâni.

Femeia se încruntă:

– Vrei să zici două săptămâni.

– Nu, mă. Trei.

– Cum naiba calculezi că 15 zile fac trei săptămâni?

El tace și pune deoparte hârtia. O întreabă:

– Ce facem de ziua ta?

– Nu știu, oftează femeia. Uită-te la mine: sunt nepensată, nevopsită, vai de capul meu! Vineri e ziua mea și nu știu când o să am timp să mă pregătesc. Toată ziua stau după curul tău, mi-ai acaparat tot timpul!

– Draga mea, dar eu te iubesc atât de mult.

Neimpresionată și acră ca o murătură, zice:

– Dacă mă iubeai, nu te îmbolnăveai!

Îmi rețin un râs. Femeia are dreptate. În salon intră o asistentă.

– Bună ziua. Luni ne părăsiți? îl întreabă pe coleg.

– Așa am auzit și eu, răspunde luminat.

– Aveți adeverința pentru concediu medical?

– Aici, zice el și întinde hârtia.

– Așa. Uitați, aici sunt costurile acoperite de casa de sănătate, zice ea și îi întinde un fluturaș.

Salută și iese afară. Colegul și nevastă-sa studiază fluturașul. 4200 RON pentru 14 zile de spitalizare. Asta înseamnă 300 RON/zi.

Mă sună mătușă-mea. Una dintre ele.

– Alo.

– Ce faci, mă?

– Uite, prin spital.

– Am auzit. Ce-ai pățit?

– Temperatură, frisoane. Mă dor mușchii de la picioare. Și încheieturile.

– Aha. Și ce ai?

– Nu se știe încă. Mi-au luat sânge pentru analize. Aștept să văd ce zice lumea.

– Aha. Să le spui să îți facă test de trichineloză.

– Nu cred că am trichineloză.

Plescăie neconvinsă:

– Să le spui să îți facă testul, oricum.

– OK. Să nu îi spui bunicii că sunt în spital. Nu vreau să își facă griji. Le-am zis și celorlalți.

– OK.

– Bine, te las.

– Sună-mă mâine și spune-mi ce noutăți ai.

– OK.

Închid. Perfuzia e aproape gata. Nevasta colegului își strânge catrafusele, se pregătește să plece. Mă salută, o salut. Iese și rămânem singuri, în liniște. Îmi aduc aminte de fiică-sa. Lavanda. Zic:

– Când am ajuns de dimineață aici am văzut ceva foarte ciudat în fața spitalului.

– Ce?

– O mulțime de țigani, dormeau pe trotuar. Erau și femei, și copii.

Nu e glumă. Chiar sunt vreo 15 țigani pe trotuarul din fața spitalului. Vreo două femeie de vârsta a doua se tânguiau de mama focului când am trecut pe lângă ele. Bărbații fumau cu calm, iar copii se învârteau în jurul lor, fără țel.

– Ah, da. Sunt din Strehaia, zice colegul. Au pe cineva aici.

– Ciudat.

– Așa-s ei, țiganii.

Colegul se ridică din pat:

– Merg să fumez o țigară. O să îi spun unei asistente să vină să îți scoată perfuzia.

– Cum?

– S-a terminat, face el semn cu capul.

Are dreptate.

– Mulțumesc, zic eu.

Iese. Îmi aduc aminte de trichineloză și scot telefonul. Caut pe internet niște informații. Mă uit la simptome: stări de greață, vomă, diaree. Nu am așa ceva. Azi e vineri, mâine e sâmbătă. Mâine e nunta Petronelei.  O s-o ratez, nu am ce face. Nu se fac externări sâmbăta și duminica. Chiar dacă aș pleca pe cont propriu – cică poți face asta – nu ar avea niciun rost. De obicei seara mă iau durerile de picioare, tot atunci fac și temperatură. Ușa salonului se deschide violent și intră o femeie, una dintre asistente.

– Gata perfuzia?

– Se pare că da.

Îmi scoate prefuzia din branulă, pune capacele la loc apoi pleacă. O sun pe Petronela.

– Alo.

– Ceau coaie, ce faci?

– Uite, bine. Sunt la manichiură.

– Te pregătești pentru mâine?

– Mda, ar cam fi cazul, nu?

– Cam așa.

– Tu?

– Pff, eu sunt în spital.

Pauză.

– Unde ești?

– În spital.

– Ce dracu’ cauți în spital? S-a întâmplat ceva?

– M-am internat. Am niște probleme de sănătate.

– Man, tu vorbești serios?

– Da, mă. A trebuit să mă internez.

Îi spun de ce.

– Bă, îmi pare rău să aud asta, zice ea.

– Mda, și mie. N-o să pot veni la nuntă mâine.

– Ah, căcat.

– Dar Ioana va veni.

– Tu ești bine acuma? Te simți bine?

– Da. Mă dor picioarele, dar în afară de asta, totul-i OK.

– Am înțeles. Dacă pot face orice pentru tine, începe ea.

– Petro, tu ai nuntă mâine. Nu-ți bate capul cu mine. Îmi pare doar rău că nu pot fi acolo cu voi, mâine.

– Bă, să știi că și mie îmi pare rău. Dar dacă nu ești OK, atunci asta este.

– Mda. Te las, că sigur ai de lucru. Ne auzim.

– OK, man. Fă-te bine.

– Încerc.

– Te-am pupat.

Închid.

Mă uit la tavan un timp, apoi ușa se deschide și intră o altă asistentă cu o tăviță pe care se află câteva seringi. Pentru mine are una plină cu ceva ce arată a pișat.

– Antibiotice, zice ea și desface capacul branulei.

Mă umple cu medicamente, apoi pleacă. Încep să mă doară picioarele din ce în ce mai tare. Simt cum mă încălzesc. Mă doare și spatele, de la patul ăsta nenorocit. O peliculă rece de transpirație mă învăluie. Mă simt slinos, trag peste mine cuvertura și încep să tremur și să gem înfundat.

De dimineață mă sună mătușă-mea. Aceeași.

– Mna, știi ce ai?

– Încă nu.

– Le-ai zis să-ți facă testul de trichineloză? Să ți-l facă!

– Ho, femeie, ești obsedată? Termină cu trichineloza aia, nu am așa ceva!

– Până nu faci testul, n-ai de unde să știi.

Trag aer în piept:

– Vrei tu musai să am trichineloză? Hm? Te-ar face asta să dormi mai bine la noapte?

– Nu, clar, dar poate asta ai.

– Nu am cum să am așa ceva pentru că nu vomit și nu am diaree. Astea-s simptome esențiale!

Pauză, apoi zice:

– Bine. Da’ să le zici să-ți facă oricum testul.

Apoi închide repede, cu un chicot.

După-masa vine maică-mea pe la mine. Îmi aduce apă și o doză de Pepsi. E foarte rece, așa că n-o beau pe loc. Îmi aduc aminte că unul dintre unchii mei avea un ciobănesc pe nume Pepsi, acum vreo 20 de ani.

Mă întorc în salon. Colegul nu e de găsit. Probabil la țigară. Fumează foarte mult. Deasupra chiuvetei observ o foaie laminată cu instrucțiuni pentru spălat mâinile. De plictiseală le citesc:

1. umezirea mainilor
2. aplicati sapun
3. frecati mainile min. 20 sec
4. clatiti cu apa
5. stergeti cu servete

Apoi urmează lovitura de maestru:

6. inchide-ti apa tinand robinetul cu un servetel

Mă gândesc că oricine a scris lista asta a făcut un test live, nu a mers după ureche. Adică, degeaba te-ai spălat pe mâini, dacă la final închizi apa punând mâna curată pe același robinet infect pe care l-ai deschis mai devreme. Are sens.

Am terminat de citit cartea cu rușinea bețivanului. Nu mi-a plăcut. Acum citesc Handmaid’s Tale. E faină. Ușurică, dar se încheagă bine. Fata mă mai surprinde din când în când cu câte-o înjurătură. Mâine, fără să știu încă, Ioana îmi va cumpăra Fight Club 2. Insultat de preț și de gândul că ea ar putea crede că aș vrea să citesc mizeria aia, îi voi spune s-o returneze.

Colegul intră în cameră și începe să facă temperatură. 37,3. Asistentele îi spun că orice e sub 38 nu se consideră temperatură, așa că nimeni nu îl mai bagă în seamă. Pare ușor trist. Fumează.

Începe să plouă și omul îmi povestește despre sarcinile in vitro ale fiicei sale. Îmi spune și despre sarcinile pierdute ale soției. Eu îi spun despre sarcina Ioanei.

Vorbesc cu Mioara, o colegă de birou, despre adeverințele de concediu. Îmi spune că doi colegi au avut un accident de mașină. Au intrat cu Skoda lor într-un colț de pod, iar acum sunt amândoi intubați la terapie intensivă. O altă colegă, o grăsuță jovială de la departamentul de calitate, și-a dat demisia. Neașteptat. În rest, totu-i OK.

Liniște.

Se face seară, încep să primesc telefoane și mesaje de la toți cei aflați la nuntă:

– Cum ești?

– Ce ai?

– Cât mai stai acolo?

– Cum te simți?

– Hai și tu la party, fraiere!

– Wish you were here! apoi intră pozele cu gașca fluturând pahare și tot felul de chestii, maimuțărindu-se la cabina foto. Căcaturi standard.

Încep să mă doară picioarele și mă încălzesc. Urc să cer să mi se ia temperatura. 38,6. Mi se face o injecție cu algocalmin. Mă calmez. Cobor și colegul mă ia în primire:

– Cât ai avut?

– 38,6.

– Wow!

– Eu nu mă joc! glumesc.

Duminică dimineață mă bag în baia minusculă cu gând să fac un duș. Vreau să trag un pârț și mă cac pe mine. Diaree peste tot pe fundul cabinei de duș, alunec pe ea și aproape îmi sparg capul de perete. Presupun că-i de la pastele pe care le-am mâncat mai devreme, plus chefirul pe care mi l-a adus Ioana la micul-dejun.

Încep să râd de unul singur și mă gândesc s-o sun pe mătușă-mea și să îi spun că i s-a-ndeplinit dorința. Îmi aduc aminte de expresia „să n-ai niciodată încredere într-o bășină” și de obiceiul surorii mele de a comanda mereu paste bolognese atunci când ieșim la vreun restaurant italian. Mereu îi spun să nu mai comande în oraș chestii pe care și le face singură acasă, că nu voi ieși la fel. Și mereu am dreptate. Și ea totuși continuă să facă asta. Fucking proastă.

Termi de citit Handmaid’s Tale. Încerc să fac niște sudoku. Nu prea merge. Aflu de la o asistentă că una dintre țigănci și-a abanonat copilul nou-născut. Mă ia cu friguri. Mă gândesc la ce fel de oameni sunt aștia. Cum pizda mă-sii iei o asemenea decizie, ca părinte, ca mamă? Te întâlnești cu soțul și împărțiti o țigară, și zici:

– Știi, mă gândeam să-l abandonăm pe ăsta mic.

– Mhm. OK. Lasă-l.

– Mai sunt destui de unde a venit ăsta, râde ea și se bate pe burta mare de sub sâni.

Observ că brațele mi s-au făcut verzi la încheieturi, de la acele lor. Trebuie să-mi iau temperatura din 3 în 3 ore. Îmi dau seama că miercuri e și ziua Ioanei. Mă plictisesc atât de tare încât mă uit la clipuri românești din anul 2000.

Super-femei și Mikki de la K-pital. Da, mai ții minte căcaturile alea? Erau atroce. 2000 a dat cele mai groaznice clipuri din istorie, și cele românești sunt în vârf. Treninguri din poliester argintiu, vârfuri oxigenate și ochelari de soare din bazar. Fetele de la Exotic aveau un clip filmat într-o parcare de Billa, și pe fundal se văd oamenii care ies din magazin încărcați de plase și se uită la ele cum dansează dansul ăla sinistru, și se prefac a cânta melodia aia de căcat.

Dar 2 ani mai târziu a apărut Asereje, deci nu poți spune că lucrurile s-au îmbunătățit prea mult.

După un milion de litri de sânge extrași din mine și încă un milion de analize pe care le-am plătit din buzunarul meu de corporatist, vin rezultatele. O femeie scundă, trecută ușor de 40 de ani mă cheamă în cabinetul ei și îmi spune să mă așez:

– Domnule, am aflat ce ai.

– S-auzim!

Mă rupe vreo două minute cu jargonul ei spitalicesc din care nu rețin aproape nimic, apoi declară sec:

– Spondilită anchilopoetică.

Îmi dreg vocea:

– Spondilită… cum?

– Anchilo-poetică.

Încep să râd:

– Pe bune, cum îi zice?

– Spondilită anchilopoetică, insistă femeia.

– Chiar așa?

– Chiar așa.

Oftez și fac o grimasă. Cum să le zic oamenilor că am așa ceva? Eu, dintre toți oamenii.

Aș fi preferat trichineloză. Sincer.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.