
E un mister pentru mine motivul pentru care o puzderie de bloggeri și bloggerițe vor să convingă și pe alții să cumpere romanele pe care le-au citit ei. Cînd și cînd, mi-am dedicat și eu ceva timp să semnalez cîteva cărți, dar am făcut-o ori plăcîndu-mi ceva foarte mult, ori pentru că, invers, m-a scos din sărite vreo idioțenie căreia i se făcea tam-tam. E un mister, zic, deoarece o parte dintre oamenii ăștia nu că nu se pricep, dar după cum apar frazele lor stîngace, par că o fac din obligație. Fără pic de talent, laudă orice fără să recitească ce au scris. Și mai ales nu au simțul ridicolului. Nu știu cît de folositor este să lăudăm pe toată lumea, și zic asta reamintindu-mi obiceiul mărțișorului, cînd mama voia să iau mărțișoare pentru toate fetele din clasă și eu nu înțelegeam de ce nu pot să dau doar la vreo două care-mi plăceau mie (și la profesoare din obligație).
Nu voi da numele acestor cronicari de secol douăzeci și unu și nici numele blogurilor. Nici nu vreau să le fac reclamă, nici nu vreau să mi-i pun în cap. Pînă la urmă, înțeleg foarte bine că și pentru ei chestia asta e un hobby, probabil chiar îi pasionează, dar pentru mine e uimitor cum pot citi atîtea zeci sau sute de cărți fără să se lipească ceva de ei? M-am mai amuzat acum cîțiva ani pe blogurile lor și tot la stilul de povestit-colegului-de-bancă-repede-filmul-pînă-intră-profesoara au rămas. Că îmi aduc aminte de un interviu luat de Dan Pleșa lui Răzvan Petrescu în care acestuia i se cere un sfat pentru tinerii scriitori iar răspunsul era să nu se apuce de așa ceva că deja sînt prea mulți. Ei, acum îi răspund eu, aici, lui Răzvan Petrescu: domnule, ăia care v-au ascultat sfatul și nu s-au făcut scriitori, sigur fac cronică de carte!
Dar fără să pierdem timp cu introduceri, vă propun să intrăm în subiect. Și cum se poate discuta mai bine decît prin puterea exemplelor. Subliniez că nu am căutat intenționat anumiți oameni sau anumite bloguri. Dacă te găsești aici, nu fi prea furios, pentru că nu eu te-am ales ci căutarea google. Dimpotrivă, trebuie să fii mulțumit: blogul tău e printre primele care mi s-au întors ca rezultat al căutării. Nu am nici un interes să atac pe cineva. Nu cunosc acești oameni, nu sînt afiliat cu nici o editură, adică nici nu am de ce să promovez pe cineva și cu atît mai mult, nu am vreun avantaj să critic pe cineva.
Am ales patru bloguri, cîte două exemple din fiecare. Părerea mea este că măcar unii dintre ei primesc cărți cadou de la edituri sau poate chiar și alte cadouri – spun asta pentru că nu înțeleg de ce ai scrie altfel 40 de recenzii la fel? Eu le doresc din toată inima succes în continuare. Dacă ei ar întrerupe blogurile, cum ne-am mai distra noi intr-o seară ploioasă de joi?
Din categoria Sinceritatea înainte de toate!
Oraşul scărilor: Sincer, prima oară nu am citit foarte mult, dar când am văzut că nu se întâmplă nimic incitant, am închis coperta cu gândul că nu o voi mai continua niciodată. Au trecut de atunci trei ani, şi uite că am reuşit să o duc la capăt şi, da, pot să spun că mi-a plăcut chiar foarte mult. Aşa cum spuneam mai sus, este o poveste aparte şi, chiar şi în momentul în care am avut impresia că urmează să mă izbesc de un clişeu imens, autorul şi-a bătut joc de mine şi a oferit o altă direcţie naraţiunii.
(Ce bine că nu s-a izbit de un clișeu imens! Ce bine că după trei ani a dus “coperta” pînă la capăt. Sper să ajung un scriitor destul de bun cît să-mi bat și eu joc de cititorii mei – asta pare să fie superlativul talentului!)
Suflete goale: Vreau să încep recenzia prin a vă spune că romanul nu a meritat pe deplin cele cinci stele pe care i le-am acordat pe Goodreads.
Ajunşi la casa ucigaşului domestic, lucrurile o iau complet razna, iar Odessa este nevoită să-şi ucidă propriul coleg şi mentor, care, inexplicabil, dă semne de nebunie şi devine violent. Însă lucrurile neobişnuite abia acum încep, deoarece tânăra agentă observă cum din cadavrul lui Leppo se ridică o siluetă fantomatică. Iluzie sau nu, ea trebuie să afle ce s-a întâmplat cu prietenul ei, dacă el chiar a înnebunit sau dacă altceva a pus stăpânire pe mintea lui.
Din categoria Am suferit mult!
Klara și Soarele: Ca cititor, am suferit pentru Klara și n-am înțeles de ce a fost abandonată la cimitirul de vechituri. Până și o păpușă dragă de-a copilului o păstrezi peste ani, darămite pe cineva (și nu ceva, pentru că Klara a fost mai mult de atât) care i-a fost aproape copilului tău ani de zile, având grijă de el și contribuind la vindecarea lui.
Grădina Fermecată: Pe scurt, e povestea a două surori, fiecare cu un talent special, înnăscut. Una gătește diverse mâncăruri folosind plante care influențează deciziile sau dispoziția oamenilor, iar cealaltă este coafeză și poate intui tunsoarea/coafura perfectă pentru cine are nevoie de mai multă încredere de sine.
Din categoria Fudulul nu e fudul destul…
Cum să lecuiești un fanatic: Amos Oz propune câteva idei demne de luat în seamă, dintre care una chiar m-a surprins, pentru a recunoaște imediat că autorul are dreptate: anume că în aproape orice ființă umană se găsește o sămânță de fanatism, gata să încolțească și să ia proporții atunci când credem cu putere în ceva și simțim nevoia să-i convingem și pe cei din jur de adevărul opiniilor noastre – fie că e vorba de o opțiune politică sau religioasă, de efectele nocive ale fumatului sau ale consumului de carne, de importanța vitală a exercițiului fizic sau, mai nou, de corectitudinea politică care dă naștere unor situații aberante.
Elogiu mamei vitrege: Achizitionata recent, n-am mai lasat-o sa astepte, atrasa de marimea redusa in dorinta de a schimba putin registrul. Si, intr-adevar, am gasit ceva atat de diferit de ceea ce citisem pana atunci. Un mic roman erotic incarcat de atata lirism, incat descrierile indecente capata culoarea unei poezii si orice ar putea parea scandalos spus cu alte cuvinte, in “Elogiul” lui Llosa imprumuta finetea metaforelor, a figurilor de stil bine alese ce ung spiritul si simturile. Cu adevarat un elogiu adus erotismului, placerii carnale, descrise minutios si candid. Bogat in semnificatii pe care marturisesc ca nu am reusit sa le deslusesc in totalitate, deci se cere o recitire temeinica, depaseste conditia romanului erotic obisnuit, tinteste orizonturi mult mai largi.
Decorul principal este constituit dintr-o familie compusa din tata, fiu si mama vitrega, fiinte dedicate placerii in cele mai ciudate moduri. Baiatul, de o varsta incerta, se simte atras de mama sa vitrega si, in spatele inocentei sale copilaresti, se deda simturilor si instinctelor primare, dezlantuind o iubire interzisa.
(Fac o paranteză: la final, autoarea anunță că un site obscur îi va prelua din recenzii, ceea ce a emoționat-o peste poate: Vă mulțumesc tuturor! Mă scuzați, sunt foarte emoționată, poate voi scrie ce și cum. Apoi își întreabă un follower: Tu erai anonimul de la postarea despre G.G. Marquez? Asta m-a amuzat la culme, cum în cap, de la prea multă engleză, am citit “Gi Gi Marquez. Eu aș fi zis Marquez, să nu fie din grupa lui R.R. Martin sau L.L. James.)
Din categoria M-a lovit un sense de wonder
Să cunoaștem, dacă avem șansa: Pentru mine, cele puțin peste 200 de pagini au fost un tur de forță de sense of wonder. Nu știu cum se poate traduce senzația asta în limba română, dar e sentimentul acela miraculos și fascinant pe care îl ai când creierul tău se lovește de un concept nou, fabulos și inimaginabil până în acel moment. Nu trebuie să fie ceva măreț, poate fi un lucru mic. În viața reală, eu am simțit asta când am văzut la zoo un mara, un animal despre care nu știam că există…
Dacă citești asta înseamnă că am murit: Și omul știe să povestească nu glumă! O face într-un stil natural, simplu, spumos și foarte personal în sensul că ai senzația că vorbește cu tine, nu cu un cititor generic. (…) E ușor să te prindă povestea lui și ea te binedispune atât de repede încât nu vrei să mai dai drumul cărții. În special primele capitole sunt scrise de așa natură încât vrei să citești mai departe și nici măcar nu simți când începe povestea propriu-zisă. Totuși, dacă dintr-un motiv sau altul trebuie să te oprești din citit, ajunge să-ți amintești de câteva ori pe parcursul zilei de acrobatul ajuns rege, de cămila lui, de prietenii lui sau de o scenă anume și zâmbetul ți se va întoarce mai repede decât fugea Otto fugărit de tatăl unei cârciumărițe!
(Fac o paranteză și aici. Mi-a plăcut confesiunea autoarei: că a ales să citească romanul fiind atrasă de titlu. Sper că a fost mai interesant decît testament…)
Pentru eventualitatea în care vreunul dintre pasajele redate v-ar trezi interesul, am redat la începutul lui titlul cărții respective.
Închei cu un citat rapid din Bob Marley: Peace!

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.

Nici nu ai idee cât de mult mă agasează aceste blogguri și chiar dacă toate ar dispărea , tot aș ști cu ce să îmi umplu o seară ploioasă din cursul săptămânii. Nimeni nu e nemuritor și tocmai de aceea contează enorm ce facem cu timpul nostru. Editurile sunt cele cărora le revine promovarea de carte, numai că din păcate nu prea se ocupă cu asta decât de fațadă, adică promit la început și pe urmă nu se mai țin de cuvânt.
Cu ceva timp în urmă am citit o recenzie foarte sinceră și, pe undeva, destul de trudită, la „Muntele vrăjit”, al lui Thomas Mann. Toată lumea știe despre ce vorbim, este inutil să spun cam care este „greutatea specifică” a acestui roman în contextul literaturii universale.
Ceea ce am aflat din respectiva recenzie a fost faptul că, din păcate, nu întotdeauna mesajul pe care vrea să-l transmită autorul e ușor de asimilat/digerat de către unii cititori, consecința fiind apariția confuziei, denaturării, respingerii, negării.
Două… „monstre”:
/ Deci, să fie clar: nu recomand „Muntele Vrăjit” nimănui! În timpul chinuit în care am citit-o (câteva luni, târâș!), am întrebat prin jur dacă există cineva care a reușit s-o ducă până la capăt. Ana mi-a mărturisit că o ține pentru când o fi la pensie. Prietenul ei a-nceput-o, dar nu mai știe de ce… a renunțat la ea. Al meu a renunțat și el destul de repede (și a rebotezat-o, la nervi, „Muntele prăjit”)./
/ Sub pretextul contrelor filosofice, se perorează în cartea asta, în sute de pagini însumate, despre viață, moarte, dragoste sau politică. Literatul Settembrini și iezuitul Naphta sunt vinovați de cele mai multe dintre renunțările mele temporare la a citi Muntele vrăjit, căci discuțiile dintre ei mi-au dat „sign out” și „go to sleep” după doar câteva pagini./
@ I. Riti „Muntele prajit” … e greu sa nu izbucnesti in ris cind esti luat prin surpindere! :) Asta imi aduce aminte de o experienta de-a mea destul de recenta cu teatrul radiofonic: erau interpretari vechi, actori buni, dar declamari voit exagerate, poate pentru a reda „patina timpului” (politetea vremurilor de alta data, nobletea personajelor sau lipsa de stres…), stiu ca am ascultat si Muntele Vrajit si am ajuns la singura explicatie posibila acelei interpretari: trebuiau sa „incadreze” acea punere in scena care ar fi mers in 30 de min, la un cadru al unei emisiuni de 45 de min. Altfel, ce as putea raspunde acelor circotasi este ca o opera literara trebuie citita a) in contextul epocii in care a fost scrisa b) in contextul epocii in care se desfasoara actiunea. Ce sa-i faci… nu, nu aparuse „speed” si cocaina si nici Eminem, iar 50 Cents nu scosese melodia In Da club sau Magic stick :)
@ Daniela „chiar dacă toate ar dispărea, tot aș ști cu ce să îmi umplu o seară ploioasă din cursul săptămânii” Ia uite cum imi arati ca poti fi mai dura decit mine :) :)
Nu citesc recenzii, din lipsa de timp.Mi- a facut placere sa citesc ce- ai scris. Subscriu la opiniile tale in totalitate. Muntele vrajit este unul dintre romanele mele preferate.
Merci, ma bucur ca nu-s de unul singur.
Nu stiu daca cineva a prins sarcasmul din spatele „și la profesoare din obligație”. Pt ca da, ce ne obligau sa facem ca si copii, acum facem ca oameni mari. I scratch your back, you scratch mine, capul plecat sabia nu-l taie si cite si mai cite proverbe care functioneaza super in mediul nostru elevat literar. Dar doar spun, You scratch my back trebuia sa fie proverb romanesc, nu englezesc. In primul rind ca nu am vazut englez sa se scarpine. Romani, cam toti.