Bookfest Timișoara-impresii și gogomănii proprii.

Am apărut și eu în sfârșit la un eveniment. Pentru că m-am nimerit să fiu în țară. Și am surpriza ca să ‘drop in’ exact când se vorbea despre tânăra generație de poeți. M-am înfipt în scaun și am ascultat cum cu emoție scriitoarea explica calm despre ce înseamnă literatură azi. Valoarea artistică urmată de o chibzuire a cuvintelor ar trebui să nască poezie vie. Mi-a plăcut cum a spus ” poezie vie” . Oare toți oamenii aceștia, cei de la masă mă refer, pentru că lângă mine două doamne sunt venite din curiozitate și m-au înnebunit cu expresiile lor entuziaste de cum arată în realitate un oarecare scriitor, nu se hrănesc cu literatură și fac oare, acești oameni, din niște simple litere universul lor tot?
Pe ușa glisantă tocmai a intrat Robert Șerban. Mă simt ca un stalker pentru că l-am recunoscut după râs. Ce să îi faci dacă am crescut cu emisiunile lui? Apoi aici se pare că e un întreg club. Fiecare așteaptă pe cineva. Și hop și eu, neașteptată de nimeni, cu poșeta mea de pânză roz, scriu impresii ad-hoc. Dar, am loc pe scaun și mă bucur pentru că pare destul de înghesuit. Somitățile apar, rând pe rând. Puteți să mă numiți egoistă dar eu am venit pentru următorul eveniment și vorba lui Robert, fac un popas mai lung și nu pot să îmi explic dar nu am de gând să mă mișc. ” Scriitorii sunt oameni cu un ego formidabil” ( Robert Șerban ) . Accept remarca și cred că și voi o acceptați. Lidia Bodea, redactorul de la Humanitas e cea căreia trebuie să îi mulțumim pentru Solenoidul lui Mircea Cărtărescu, care e undeva prin sală și cred că vede că cineva ca mine scrie de zor pe mobil. Dar mi-am zis că sunt cu urechile deschise și cu degetele grăbite să tasteze pentru o scurtă amintire.
Ca încheiere, ori sunt eu o zăpăcită, așa cum mă știți ori mi se pare că autorul Solenoidului se aseamănă la statură și la port cu dragonul iar eu fiind la prima întâlnire de genul, stau și trec prin o prismă de judecăți de tot felul un om al literelor, fiind nerăbdătoare să pun o voce acestei fețe. Observația mea numărul unu este că omul Cărtărescu este foarte deștept, tipologia geniului iar mișcările timide date de încleștarea mâinilor și umerii lăsați în jos, fruntea lată conturată de părul lăsat lung și proaspăt spălat, pieptănat cât să se așeze îl descriu ca fiind în avantaj fără vreo nevoie ca prin fizic să se impună cititorilor și vizitatorilor, un personaj real ce acum e în așteptare căci el îl înțelege pe omul care a ținut să îi strângă mâna, îi înțelege emoția chiar mai bine decât însuși acel om. Cam așa trăiesc geniile literare, prin blestemul anticipației și prin cunoașterea profundă a factualului deopotrivă cu raționalul psihologic.

Cât despre roman…

Pe parcursul unei întregi ore, în care minutele treceau mult prea repede încât și bateria de la mobil a cedat, predându-mă memoriei mele de scurtă durată, de care am încercat să fac mult mai mult abuz decât de obicei şi de care acum mă folosesc dându-i voie să se desfășoare, am aflat prin vorbele autorului cele trei etape de construcție a romanului, cele trei laitmotive, dacă vreți. Motive ce din perspectiva scriitorului porneau din întrebarea perfect valabilă ” Despre ce să mai scriu?”. Și cine nu și-a pus această întrebare și nu doar o dată! Mircea Cărtărescu își destăinuie chinuitorul traseu până la descoperirea acestor trei motive, în cuvinte simple și modeste, demne de un adevărat om care ştie că se face auzit vorbind pe tonul încet şi molcom al oamenilor care acum îi sunt auditoriu. Începe prin a ne spune de groaznica lui experiență din copilărie, când a fost supus procesului de vaccinare de rutină, de pe atunci, din societatea școlară românească, când te lua şi te punea pe un scaun, o bine instruită asistentă şi îţi înțepa brațul superior şi îţi urmărea cu băgare de seamă umflătura lăsată de urma acului. Roşeaţa umflăturii dădea diagnosticul prim al posibilei îmbolnăviri şi Mircea, înspăimântat să nu i se umfle taman lui foarte tare braţul, trăieşte un calvar când vede cum se tot întinde pe suprafaţa pielii de mărimea unei „farfurioare” acest simptom, încât a doua zi colegii râd de el şi sunt răi şi meschini cu el, un copil acum bolnav. E aţâţat de copii şi batjocorit şi trimis la un spital izolat spre recuperare timp de mai multe luni. Dar acolo descoperă universul pădurii şi minunile ei şi trăieşte o simbioză aproape metafizică cu natura.  O descoperă ca pe o nouă lume, departe şi tot mai departe de griurile cimentate ale Bucureştiului. Acesta este primul motiv al începerii unei cărţi. Urmează etapa profesoratului, din punctul de vedere al acelui tânăr absolvent de Litere ce primeşte repartizarea în propriul oraş, lucru aproape imposibil căci cu un an înainte şi cu unul după nu mai există nici un post liber în tot Bucureştiul. Dar providenţa face ca eroul romanului să aibă soarta de partea lui şi obţine, ce-i drept, la o şcoală generală, ultima chiar ca performanţe, un post în acea cancelarie. Mai mult decât mulţumit, atunci îşi scrie primele şi cele mai frumoase poezii, în timpul liber pe care îl are după cele patru ore de predat din fiecare zi. Un timp fructuos şi un trai tineresc. Ultimul motiv îl ocupă căsnicia primă a scriitorului, fiindcă, aşa cum ne spune, el este un scriitor care se scrie pe sine şi care îşi despică în foaie şi prin cuvinte viaţa de a fir a păr. Nu pot să zic că eu îl aprobam în acea mărturisire, ba chiar cred că am făcut vizibil un semn din cap încât am bifat şi această asemănare. Etapa a treia din calea pe care romanul Solenoid trebuia să se întindă este guvernată de un sindrom al unei boli reale psihice în care o manifestare este aceea de a-ţi privi partenerul de viaţă cu ochi duşmănoşi şi suspicioşi, o manifestare ce pentru autor a necesitat un efort de imaginaţie dus la extrem şi conducând, pe anumite locuri la readuceri aminte de sentimente amestecate. Un divorţ e un cuvânt dur, iar procesul până ca acest substantiv să se materializeze este un proces pe care unii psihologi îl numesc o ruptură din tine, un epitet ar fi trăirea unei morţi. Despre contopirea în pădurea copilărie şi abandonarea în ea, despre profesorul şi cancelaria din care face parte ca şi despre colegii de lucru şi despre propria experienţă de tăiere treptată a cuplului conjugal urmat de eliberarea de îndatoriri matrimoniale se povesteşte împletind deci realitatea cu fantezia bogată a lui Mircea Cărtărescu.
Solenoid stă ca fiind o mărturie a ceva ascuns în făptura lui Cărtărescu, un anume ceva pe care autorul a intenţionat să-l lase la urmă în istoria de deocamdată a carierei sale.
Cunoscând acestea, am reușit să fiu un mic scriitor aspirant şi m-am fofilat printre rândurile cozilor ce se formaseră la autografe cu o carte în braţe şi cu un tupeu debordant, încât am ricoşat în stânga şi în dreapta până când în nici o jumătate de ceas luam autograful mult dorit. Nu vă spun decât că discuţia dintre mine şi acest geniu literar, roşu la faţă de căldura cu care era sufocat de fani, s-a desfăşurat la subiect şi anume:
Eu: ” Pentru echipa Liternautica şi am câteva nume!”
GENIUL: ” Câte nume?”
Eu: ” Patru.”
GENIUL: „Iternautica?”
Eu: ” Cu L, Liternautica!”
GENIUL: „Cu L, acesta e L”, şi mâzgăleşte mai evident din I un L de mână, apoi taman la N face un porc şi din n mic apare N mare, evident enervat de abuzul meu.
Eu: „Mulţumesc frumos!” în timpul cât se uită lung şi cu o gravitate severă ce-i aminteşte prea bine de meseria de profesor ce tocmai, de mult nu a mai fost pus în situaţia de azi, aşa încurcată şi apăsătoare în care o tânără domnişoară să nu vrea deloc pentru sine un autograf şi nici să nu zâmbească ci doar să fie prin politeţe de o răceală poliţenească. Nu mă acuzaţi, cred că am schiţat un zâmbet dar chiar vroiam un lung autograf şi nu am dat nici o şansă unui refuz. Aş fi dorit să îi mărturisesc şi eu GENIULUI că eu doar îmi spăl aşa niste păcate literare ce au atârnat cam greu în ultima perioadă peste întreaga mea inspiraţie.
Cu soarele după-amiezii tăiat de răbufnirea unui vânt prea răcoros mi-am îndreptat paşii pe malul Begă-ului şi am citit din mers primele pagini ale Solenoidului până ce am aflat companie la o terasă şi am uitat de plăcutul eveniment doar ca să mă las mai târziu să îl scriu.

Ioana Bianca Miulescu

DomnisoaraMi