Lucrurile pe care le dorim se întorc împotriva noastră și ne provoacă. Dobândite, ne cer să luptăm împotriva lor pentru ca apoi, inevitabil, după ce le înțelegem diferit, să le urăm. Îți demonstrează că fără ele puteai trăi mai liniștit, dar nu știai niciodată cum e să le ai deși ţi-ai fi dat şi viaţa pentru el. Împlinirea lor nu ține neapărat de puterea ta, de ceea ce ești capabil. Uneori ţine de faptul că le doreai și atât. Acum le ai și trebuie să le porți în tine. Ai tânjit ani de zile după ceea ce părea scopul tău, dar acum nu mai e la fel. Holul rece al spitalului te face să te trezești la realitate. Încă mai dorești? Nu poți să-ți dai un răspuns onest nici măcar ție. Trupul nu funcționează așa cum ar trebui. Oscilează. Azi e bine, mâine nu. Durerile cresc la fel cum crește timpul în care neonul pe care-l privești nu se mai aprinde. Pâlpâie. O secundă aprins, o secundă stins. O secundă aprins, o secundă și o sutime stins. O secundă aprins, o secundă și două sutimi stins. Privești cele două neoane prinse în același suport. Unul arde fără oprire, celălalt pâlpâie în continuu. Ești tu. Cel dinainte și cel de acum. Vă desparte o singură dorință.
– Aștepți să intri aici?
– Da. Am vorbit cu cineva să vin aici de dimineață, să fiu primul, fără bon. Am reușit să aranjez în așa fel lucrurile încât să nu stau la rând. Urăsc orice tip de spital.
– Te înțeleg. Știu cum e. Am 47 de ani, dintre care cinci petrecuți în spitale, la uşile medicilor. M-am săturat și am zis că mai bine mor acasă decât să mai vin pe la spitale. Dar nu e așa cum vreau eu. Doctorul care m-a trimis să fac un control amănunțit mi-a spus să nu mai amân. M-a speriat și am venit. Am doi copii. Nu vreau să-i las singuri. Am bonul cu numărul unu. Îmi e teamă de verdict.
– Vă înțeleg! Eu nu am pe nimeni. Nu știu dacă îmi e teamă de verdict.
– Adică?!
– Cine are bonul cu numărul unu să intre!
Cu ani în urmă, priveai viața ca pe ceva fără rost. La ce folos totul? Ajungem cruci pe morminte de care, în timp, se va alege praful. Pentru ce atâta durere? E de ajuns să stai câteva minute într-un spital. Domnul care urmează să intre în fața mea e trist. Așteaptă un verdict pe care-l poartă în sine. Corpul său știe, el nu. Se gândește la copii lui, la cine vor rămâne dacă… Vrea să fie bine, să fie sănătos și să-și continue simpla viață pe care o are. Nu dorește lucruri mărețe. Cei mai mulți nu doresc decât o viață normală. Să fie normali, ca toți ceilalți oameni. Așa vor toți. Și doamna care stă în scaunul cu rotile și mama care e îmbărbătată de fiul ei de treizeci de ani înainte de a intra. Sunt la fel, măcinați de viitorul răspuns pe care-l vor primi dincolo de ușă. Răspunsul nu este același pentru toți. Cu toate acestea se uită la tine și nu înțeleg de ce ești acolo. Poate ești cu cineva pe care trebuie, la rândul tău, să-l îmbărbătezi. Timpul trece și nu apare nimeni. Cei din jur încearcă să-mi fie alături prin expresii non-verbale. Strâng ușor din ochi și își ridică umerii. Accept păsarea lor și îmi plec capul.
– Ai intrat?
– Nu! Trebuia să fiu primul. Nu am bon. Nu știu dacă mai are rost să stau.
– Are! Stai acolo. Îl sun acum.
– Câți ani ai?
– 24.
– La vârsta pe care o ai faci o aşa investigație? Li se întâmplă doar celor în vârstă.
– Cine e Radu aici?
– Eu.
– Să intri peste cinci minute.
Te ridici și te apropii de ușă. Singur. Apar primele semne de leșin. E normal. Nu ai mâncat nimic de 24 de ore. Inima începe să-ți bată puternic și palmele se umezesc. Rămân câțiva stropi pe clanța de pe care iei mâna. Când vei ieși pe această ușă vei știi răspunsul. Holul va știi, lumea toată de acolo va știi. Trupul tău îl știe. Mai e un singur pas. Doctorul trebuie să folosească echipamentul și îți va spune. Nu poți știi dacă îți va spune adevărul. Trupul tău știe răspunsul. Tu nu…
– Intră. Nu-ți fie teamă! Mă scuzi că am sărit peste tine. M-am luat cu altele și am uitat de tine. M-a sunat Simona și mi-a amintit că ești aici. Du-te după paravan și dezbracă-te. Lasă-ți hainele pe scaun și urcă-te în pat. Învelește-te cu cearșaful alb. Vei fi anesteziat îndată. Nu va dura mult. Zece minute.
– Te dezbraci, îți aranjezi hainele și te întinzi. Doctorul vine și așază în tine lichidul care te va face să dormi. Începi să te gândești la viața ta, la feluritele moduri de a încerca să renunți la viață. Ești fericit că mama ta nu mai e acum. Nu te-a lăsat până nu i-ai promis că nu vei face vreun act negândit atâta timp cât ea e în viață. Mai contează acum verdictul în cazul tău?
Student
bine ai venit la bord! proza ta reflexiv-instrospectivă sună de cîteva simptome latent-maligne!(uauu, ce diagnostic am pus!):
-pasajul de introducere cu truismele lea e un pic prea lngit.mi-a plăcut secvența cu neonul, mergea și-o intermitență în gîndurile personajului
-prea puține descrieri ale atmosferei:un damf de dezinfectant, ceva pete de culoare pe coridor și creionări ale personajelor:o mutră ridată, pămîntie, mîinile butucănpoase și arse de iod ale chirurgului (care ,,așează anestezic în pacient; verbul potrivit ar fi toarnă sau mai tehnic ,,instilează”)
-n-are un final, sau mai binezis e suspendat, ceea ce nu ar deranja dacă mesajul transmis e anemic
bon, cred că poți dezvolta mai mult și în general, tema propusă e generoasă.
Da, ai scos ceva bun aici.. Stii, multi se reped pe subiect, tratindu-l ieftin, la modul comercial. Pai da, cancerul vinde carti, la fel ca si sexul. Nimeni nu poate spune despre „Moartea lui Ivan..” a lui Tolstoi ca e comercial. Citesti, si te cutremuri. Pe de alta parte, as putea da chiar acum un exemplu in care moartea e tratata comercial in lit contemporana romaneasa. Ma abtin.
Tu ai scris un text bun aici, in care ai pus suflet. Ai scris pentru tine, nu pentru cititori.
Cum spune si Dan, as trece textul la „recomandate” daca ar fi fost putintel mai dezvoltat. Nu m-ar mira insa sa ti-l treaca altcineva la „recomandate”. Deocamdata iti dau numai un vot pozitiv :)
Bine ai venit pe site, Radu!
Vă mulțumesc! Sper că va fi bine aici! :)
Vă mulțumesc pentru îngăduință și sfaturi.
Să înțeleg că va trebui să îl scot, să-l refac și să-l repun? Așa ar fi normal, cred.
sincer, nu văd motivul să îl scoți și să îl refaci, minimele observații critice (cred eu, constructive)se pot rezolva pe loc. de altfel, avînd 3 aprecieri ferme nici nu se poate vorbi de faptul a reface în întregime.
Nu e vorba de refacere în întregime. :)
E vorba de detalii. Am să încerc.