Bumerangul

Mi-am luat un Rahan cu mine, din cele cu care am rămas până să-mi interzică Nentucristi colecţia, şi am ieşit pe uliţă. Ne-am aşezat în evantai, eu în mijloc, pentru că e revista mea, iar prietenii stau de-o parte şi de alta. Le povestesc ce se întâmplă, în mare parte inventez dialogurile, că doar nu ştiu franceză. Ceilalţi sunt la fel, aşa că pot spune ce vreau. La sfârşitul fiecărui episod, Rahan – omul preistoric – îşi aşază cuţitul pe o piatră rotundă şi-l învârteşte. Direcţia indicată de vârful cuţitului este cea în care pleacă în căutarea noilor aventuri. Cu toţii cădem de acord că e un mod extraordinar de a călători!
— Când mă fac mare, aşa o să călătoresc şi eu! spune Cristinel.
— Eşti prost, că nu se mai poate aşa! Acum sunt graniţe peste tot, între toate ţările. Au pus sârmă ghimpată, ca să nu treacă berbeci ca tine, iar dacă totuşi încerci te bagă la închisoare, răspunde Mihai.
— Nu! Eu am vrut să spun că aşa o să călătoresc şi eu, dar numai la noi în ţară! rectifică Cristinel.
— Ha, ha, şi unde mai e aventura? Ce rost are să învârteşti cuţitul, dacă, orice-ţi arată vârful, tu trebuie să stai în ţarcul tău?! Zi mai bine că iei trenul şi te învârţi în cerc!
— Ba nu, îi ia Marian apărarea lui frati-su, maică-mea a fost într-o excursie în URSS. A fost tocmai până la Moscova. Poţi să te duci unde vrei, dar îţi trebuie acte în regulă.
— Du-te, mă, că n-a fost mă-ta nicăieri, ce, nu ştiu eu că vă lăudaţi? Ce era la ruşi? Zi! Să vedem dacă a fost!
— Păi mi-a spus că la ruşi trenurile erau altfel, pe şine mai late, aşa că au aşteptat două ore la graniţe, ca să schimbe roţile la vagoane…
— I-auzi-l cum inventează! Ce rost ar avea să aibă roţile altfel?
— Ca să nu poată să-i atace nimeni, boule. Dacă vrei să-i ataci, rămâi blocat la graniţă, că nu se potrivesc şinele…
— Eu nu cred! zice Mihai.
— Ba eu cred. N-aţi văzut în filmele englezeşti, că acolo maşi-nile au volanul pe dreapta, nu ca la noi? De ce n-ar fi şinele altfel la ruşi?
— Ce contează? Hai să ne uităm mai departe! ne-o taie Viorel.
Uneori, între episoade sunt tipărite câteva pagini cu informa-ţii despre oamenii preistorici. Arme, obiceiuri, ritualuri. Prostii, peste care de obicei sar repede. De data asta, Mihai îşi pune palma lui mare, de ţăran, împiedicându-mă să dau pagina.
— Voi vedeţi ce văd eu aici? spune.
— Ce e?
— Este un bumerang. O armă de vânătoare a băştinaşilor din Australia, care se azvârle spre vânat, iar în caz că ţinta este ratată arma se întoarce în mâinile celui care a aruncat-o.
— Chiar se întoarce? Fără vânt sau ceva?
— Serios, am văzut asta la Teleenciclopedia. Numai forma contează. Şi uite! Aici îţi dau dimensiunile şi te învaţă cum să ţi-l construieşti singur.
Febra creaţiei ne-a luat imediat minţile tuturor. Fiecare a plecat în goană spre magazia părinţilor, să caute bucata de lemn potrivită – un prim obstacol greu de trecut, din cauza formei aiurea pe care o are bumerangul. Am revenit după câteva minute şi, cu câte un cuţitaş în mâna dreaptă, am început să cioplim de zor la arma pe care-o râvneam, fără să simţim tre-cerea timpului. Spirit de echipă nu exista, pentru că fiecare-şi dorea o armă numai a lui; ce să faci cu un singur bumerang la cinci vânători?! După vreo oră de muncă, răstimp în care m-am ales cu băşici în podul palmei, ţineam în mână un lemn fără formă. Imitaţia mea jalnică a străpuns aerul greoi, ca un bolo-van, şi a aterizat la fel de puţin graţios. Nici bumerangul meu, nici al lui Cristi n-au avut vreo tentativă de revenire, deşi eu l-am lansat până m-a lăsat umărul. Viorel Budeşteanu a obţi-nut un rezultat mai bun, finisat cu multă migală, dar din păcate semăna mai mult a cosor din lemn decât a bumerang, pentru că uitase să respecte dimensiunile din revistă. Numai Marian şi Mihai au obţinut nişte forme asemănătoare cu cele din revistă.
Arătau cât de cât aerodinamice, ca să zic aşa. Marian s-a grăbit să-l încerce şi, deşi jucăria i s-a întors ascultătoare în braţe, cretinul a scăpat-o şi lemnul s-a crăpat în bolovanii de la picioarele lui. M-am bucurat, în secret. Sunt sigur că toţi s-au bucurat. Chinul de a vedea o astfel de armă superbă lângă tine, în mâinile unui amic, fără s-o poţi utiliza, ar fi fost cumplit. Mai rămânea doar unul de testat, dar Mihai nu s-a grăbit. Şi-a călit întâi bumerangul deasupra focului, apoi l-a şters bine de funingine, l-a dat cu lac, a aşteptat să se usuce, după care s-a întors calm la locul de testare.
— Hai, băi, îl mai arunci azi, sau venim mâine? a spus Marian.
— Doar n-oi fi prost ca tine, să-l arunc de-aici, din mijlocul străzii.
Ne-am dus într-o poieniţă, unde iarba şi buruienile ne ajun-geau până la genunchi. Nu era prost Mihai ăsta! Îşi lua toate măsurile de precauţie, ca să nu-şi vadă munca ţăndări pe drumul bolovănos. Pe iarbă, chiar dacă ar scăpa bumerangul, tot ar rămâne întreg. Mai rămâne de văzut dacă o să descrie cercul prin aer. Mă uit spre Cristinel şi-l văd cum ţine mâinile la spate. Ştiu că le are încrucişate, ca să-i ţină ghinion lui Mihai. Şi eu fac la fel, dar mă întorc încă un pic, ca să nu fiu văzut, altfel pot să iau lejer un şut în fund.
Bumerangul descrie însă un superb arc de cerc şi se întoarce fidel în braţele stăpânului. E lansat iarăşi şi iarăşi, şi cu fiecare vâjâitură ce se aude triumfătoare prin aer, ca un şuierat de bucurie înăbuşită, ghimpii de invidie ne înţeapă pe fiecare dintre noi, cei care n-am reuşit, tot mai tare.
— Lasă-mă, bă, şi pe mine să-l încerc o dată! zice Marian.
— Nu, fraiere, că mi-l strici! Nu ştii tu să arunci un bume-rang cum trebuie.
— De ce eşti neam prost, că fără revista lui Marcel nu-l făceai? Mihai stă o clipă pe gânduri:
— Nu-l las decât pe Marcel! Să-l arunce de trei ori şi pe urmă îl duc acasă.

 (…..)

Cristinel în schimb e exact opusul: un profitor care se dă cum bate vântul. E simpatic, cu gropiţe în obraji şi adulţii îl cred întotdeauna, pentru că ştie să plângă la comandă. Îl văzusem de multe ori, şi nu numai eu, cum fura din caşcaval şi cum se oftica pentru te miri ce. Totuşi, pentru că e singurul de seama mea, există între noi o alianţă a vârstei, clădită mai degrabă pe eşecuri şi frustrări decât pe altceva. Amândoi ştim să facem nodul pescăresc la fel de prost şi suntem ultimii aleşi în echipă la fotbal. Eram deci mai apropiaţi, el îmi spunea chestii pe care nu avea curaj să i le spună lui frate-său, iar eu îi împărtăşeam alte secrete, inventate sau nu.
Aşa că atunci când l-am văzut pe Mihai şi am hotărât să fac ceva, mi-am dat seama că singurul pion pe care puteam să-l folosesc era Cristinel. Ştiam că părinţii lui Mihai erau la muncă, la vie. Dar cum de el nu era cu ei, să-i ajute, cum făcea de obicei? Nu cumva maică-sa nu ştia că el pierde timpul pe-acasă, în loc să fie cu ei la treabă sau cu frati-su mai mic? Mi s-a părut ciudat că era singur acasă, în miezul zilei, pentru că el era mare de-acum, nu ca mine sau Cristinel. În plus, eu trecusem în rândul celor „de la oraş“, iar părinţii lui Cristinel lucrau la Com-binat, deci depindeau mai puţin de munca câmpului. Era normal ca eu, Cristinel sau Viorel Budeşteanu să tăiem frunză la câini. Nu însă şi el.
Am alergat cât am putut de repede până spre via lui Mardare. Am auzit de departe sunetele seci făcute de sape la contactul cu pământul uscat. Deci presupunerea numărul unu fusese corectă. Ai lui Mardare erau la vie, chiar şi ăla micu. Ajuns în dreptul lor, mi-am încetinit paşii şi am început să dau în joacă cu un băţ în tufele de pelin de pe marginea drumului, ca să-mi fac observată prezenţa. Nea Mardare a pus mâna la ochi, uitându-se la mine printre degete ca un sudor, orbit de flama soarelui de amiază. Şi-a pus mâinile pâlnie la gură.
— Ziua bună, măi, Marcel!
— Spor la treabă, nea Mardare! am răspuns.
— Mulţam. Da’ cu Mihai al meu nu te-ai întâlnit? L-am trimis la brutărie şi pe urmă trebuia să-mi aducă nişte apă, da’ n-a mai venit. O fi coadă la pâine, sau n-au adus-o, ce ştii?
M-am bucurat în sinea mea, pentru că a doua presupunere fusese de asemenea corectă. Sclavu’ trebuia să fi fost în vie, nu în curte, jucându-se cu bumerangul. Mi-am luat figura şi tonul de neştiutor când am răspuns:
— Cred că tre’ să vină în orice clipă, nea Mardare, c-a luat pâinea. Era în curte, se juca.
— Te duci spre casă? a strigat nea Mardare furios, nu pe mine, ci pe fi-su.
— Da, da!
— Spune-i că dacă nu vine cu pâinea şi cu apa aia în cinci minute fac doi din el!
Am alergat înapoi. Cristinel era la poartă, n-avea cu cine să se joace. „Ce bine că Viorel nu-i cu el, asta-mi uşurează treaba“, m-am gândit.
— Marcel, nu vii să ne jucăm? m-a întrebat Cristinel.
— Stai că mă întorc imediat!
I-am strigat lui Mihai, din poartă:
— Băi Mihai, a zis taică-tu să-ţi spun că te beleşte de viu dacă nu vii cu pâinea şi cu apa aia la ei mai repede!
De frică a scăpat bumerangul în iarbă, a apucat plasa cu pâinea într-o mână şi sticla de apă în cealaltă şi a ieşit alergând pe lângă mine. De panicat ce era, ziceai că nici nu mă văzuse.
Bumerangul rămăsese în iarbă, aşa cum m-aşteptasem c-o să se-ntâmple. L-am lăsat acolo, pentru că aveam tot timpul şi nu voiam să risc nimic. Planul era ca bumerangul să ajungă la mine în curte fără să pun mâna pe el. Ia să văd, sunt capabil de magie?
M-am întors la Cristinel, cu mâinile în buzunare:
— Băi, Mihai ăsta… pe cât e de mare, pe-atât e de prost!
— De ce? a întrebat prudent Cristinel, poate şi-un pic mirat de curajul cu care-l numeam prost pe unul mai mare ca mine.
— Păi să laşi bunătate de bumerang în iarbă şi să pleci?! Poate să-l apuce naibii vreun câine şi rămâne fără el. În fine…, am schimbat eu vorba repede, aş mai sta cu tine, dar trebuie s-o ajut pe bunica. Ne vedem mai târziu!
Am intrat repede în curte şi m-am furişat spre gard, ca să urmăresc dacă mi se adevereşte ultima presupunere. L-am urmărit cum şi-a ros unghiile, şovăind la început. Cred că nu i-a luat mai mult de un minut să se hotărască. Apoi s-a uitat atent în susul şi-n josul uliţei. S-a holbat şi spre casa noastră, dar n-avea cum să mă vadă, cum stăteam lipit cu faţa de gard. Pentru că n-a văzut pe nimeni nicăieri, a presupus că e în sigu-ranţă, aşa că a alergat spre casa lui Mardare, s-a mai uitat o dată în jur şi a intrat. S-a întors în fugă cu bumerangul ascuns în sân. Nu se vedea, dar ştiam că-i acolo, uitându-mă la faţa lui. Cum să radiezi aşa, ieşind din curtea lui Mardare, dacă n-ai fi găsit bumerangul în iarbă?!
Pe seară, Mihai era turbat, că nu găsea bumerangul nicăieri. L-am ajutat şi noi să-l caute prin iarbă, în cuşca câinelui, prin grădină. Degeaba. Nu era de găsit… Cum era să fie?! – dacă era ascuns bine la Cristinel acasă?! Cristinel căuta mai cu foc ca toţi, mă distra la culme, prefăcutul! Nu putea să-i treacă prin cap că urma să mi-l cedeze mie!
Totuşi, înainte să-l şantajez, m-am gândit să mai aştept o zi cât să se calmeze apele.
Nu pot să uit nici acuma ce faţă a făcut când i-am spus că l-a văzut bunicul de pe casă, în timp ce repara acoperişul. Cum a intrat singur şi neinvitat în curtea lui nea Mardare.
— O să te spun lui Mihai că l-ai furat, n-am ce-ţi face…
— Nu mă spune, Marcele, că te las să te joci şi tu…, s-a smiorcăit, recunoscând în frica momentului că el o făcuse.
— Eu nu mă joc cu lucruri de furat! am făcut pe jignitul.
— Nu mă spune, mă! Te rog eu să nu mă spui, că mă omoară ăla cu bătaia!
— Adu-l aici chiar acum, să-l văd!
După cinci minute s-a întors gâfâind:
— Uite-l!
I l-am luat încet din mână. Uşor, cu grijă, pentru ca nimic din atitudinea mea să nu trădeze emoţia care mă cuprinsese dintr-odată.
— Lasă-l la mine… Mie mi-e uşor să i-l arunc înapoi la noapte, că-s doar gard în gard cu el. Aşa-i cel mai corect. Şi să n-ai nici o grijă, n-o să afle nimeni.
N-a mai rămas decât să-i spun a doua zi cum l-am pierdut. Cum m-a pus naiba să mă mai joc „ultima oară“ cu el înainte să-l arunc definitiv spre curtea lui Mihai. Cum din cauză că era „de furat“ aşteptasem să se facă întuneric afară, ca să nu fiu văzut, şi cum exact la a treia aruncare parcă s-a topit în întuneric. Nu numai că nu s-a mai întors, dar nu ştiu unde ar fi putut să se oprească. L-am căutat nu numai prin iarbă, dar şi în gutui, şi pe acoperiş. Parcă l-a înghiţit pământul!
— Şi ce-o să făcem acum? m-a întrebat Cristinel.
— Fii fără grijă, o să rămână secretul nostru pentru totdeauna. Cristinel îmi devenise mai fidel după întâmplarea asta, iar bumerangul a rămas amintirea primei mele „reuşite“.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.