Ca spicele de grâu

Ies din L4 și mă chinui să urc pe scări ditamai geamantanul. O iau treaptă cu treaptă, e cald de mori, la Cluj m-am dezobișnuit de căldură și mă întreb dacă era nevoie să car atâtea lucruri, nici măcar nu știu exact cât timp rămân aici, dacă-mi găsesc job & so on, da’ am zis că dacă iau toată casa după mine, atunci clar nu mă mai întorc. Am luat trenul din aeroport, mi-a zis Cristina dinainte că așa e cel mai ieftin. Vezi că tre’ să mergi printr-un pasaj, ia-te după semnele cu Renfe, oprește-te la Passeig de Gràcia, după schimbă la metrou și ia L4 până la Barceloneta. Mi-a zis ea mai multe, ca la proști, și-a dat seama că sunt neumblată și că mi-e frică să mă rătăcesc sau ceva, sunt varză la orientare, ca să-mi dau seama care-i dreapta încă mai ridic puțin mâna cu care scriu, așa cum m-au prins că fac colegii într-a patra și-au râs de mine tot semestrul. Ies cu chiu, cu vai, din stație, mă uit pe maps, număr a cincea la stânga și după imediat dreapta. E multă lume, miroase a pește, asfalt încins și o grămadă de chestii, o iau pe margine, pe lângă restaurante, una copita, señorita?, aproape la fiecare tavernă mă cheamă chelnerii și le zâmbesc, la unii dau din cap că nu, parcă mi-e rușine să trec așa pe lângă ei și să-i ignor, cum fac ceilalți.
La numărul 49 îmi deschide Cristina și mă ajută să urc măgăoaia. N-am văzut în viața mea scări așa înguste, oricât de liniștit ai fi, tot te ia cu un pic de claustrofobie. Îmi dau seama că apartamentul tre’ să fie pe măsură, chiar mai mic decât l-am văzut eu în poze, și așa e. Nu e neapărat rău, în general arată bine, dar zici că e dat pe jumate și camera mea e practic o debara în care au înghesuit un pat de cămin și o bară de haine cu trei rafturi sub ea. Cristina pare ok, vorbește la fel cum scrie mesaje, dar nu m-am priceput niciodată la oameni, i-am auzit de nori pe alții spunând că ei citesc oamenii, îi simt de la început etc, dar eu n-aș putea să zic. Cum o fi, o fi, în punctul ăsta sunt în stare să accept multe. Avem și un balcon minuscul cu vedere spre plajă, deci am marea lângă mine, la două minute, și am impresia că am tras un loz bun. Cristina mă duce să mâncăm la una din terasele pe care le-am văzut, cică asta e singura ok de pe bulevard, vezi că restul sunt țepe, să nu încerci ceviche, adică pește crud, decât de aici, la restul nu e proaspăt și e o grămadă de bani, am mai încercat la terasa aia și aia și am făcut diaree. Mă străduiesc să țin pasul cu instrucțiunile, vreau să cunosc totul cât mai repede, să mă adaptez, și încerc să asociez imagini, terasa X e plină de căcat, marketul Y e o sticlă gigantică de vin bun și ieftin.
Nu rămânem mult, sunt ruptă de oboseală. Beau doar o bere din aia cu lămâie, oricum mi-e jenă să abuzez, că plătește ea, te invito yo. Pe la 10 sunt pe balcon, fumez o țigară, stau chircită lângă uscătorul de rufe, noroc că sunt mică. Văd cum ies ăștia pe la balcoane, fiecare cu câte o oală sau o tigaie și încep să bată în ele și să strige. În câteva minute se strânge toată strada la balcon, după hărmălaie bănuiesc că și alte străzi dimprejur. Nu bat toți la unison, e un ecou peste ecou de aluminiu și fontă, ăia de mai încolo sunt în urmă sau poate așa crede fiecare. Știu că vor să facă referendum pentru independența Cataluniei și că Madridul le pune bețe-n roate, dar cam atât, sincer, nu prea mă interesează politica, mai ales acum, am altele pe cap. Plm, fiecare cu emanciparea lui. Din urletele lor, disting un Votarem, dar restul, nu prea, catalana asta nu seamănă chiar așa bine cu spaniola, mă așteptam să înțeleg mai multe.
— Ce zic ăștia? o întreb pe Cristina.
— Zic că vor să voteze.
— Da, asta am prins, dar mai zic ceva. Ce?
— Nu știu, fată.
Nu durează mult, vreo zece-cinșpe minute, dar așa fac seară de seară. De regulă, după ce termină ei de bătut, mă pun la un serial și mă culc, nu vreau să stric bani până nu mă angajez. Ziua merg la plajă și aplic la joburi, am rupt internetul în două. Țin evidența, am trimis până acum CV-uri la 150 de firme, știu că aici durează fff mult procesul și experiența mea de până acum în IT, doar cu joburi struțo-cămilă, nu ajută prea mult. Oricum, pot să încerc mai multe până găsesc ceva stabil, că nu sunt vreo prințesă, poate chiar mi-ar prinde bine să lucrez o perioadă într-un bar sau hostel, să văd și eu cum e. Așa că printez niște CV-uri și când mă ustură ochii, o iau spre Born și Gòtic, unde sunt multe baruri. Sunt hotărâtă să nu mă întorc în România cu palma-n cur, chiar NU vreau să fiu unul din ăia care n-au reușit afară. Vreau să fiu ambițioasă sau a dracului, cum mi-a zis maică-mea când eram mică. Ea glumea, da’ eu m-am speriat, că știam că dracu’ nu e bun. M-am stresat vreo câteva zile și după am întrebat-o pe bunică-mea, Auzi, mamaie, da’ eu sunt om rău? Nu ești om rău, mamaie. Și-atunci m-am liniștit.
Deci mă plimb prin Born și Gòtic să văd care au afișe cum că angajează, dar mi-e rușine să intru, să las un CV și mă întreb în care punct al vieții m-am blegit. Îmi ia vreo câteva zile până să-mi fac curaj, dar mă obișnuiesc, și-mi place cum mă plimb eu frumușel cu foile sub braț pe străduțele astea înguste, cu aer medieval. Păcat că put, mai ales seara și pe lângă cluburi, put a pișat, deși încă n-am prins pe nimeni în flagrant. Mai nasol e când spală străzile sau când plouă și-ți vine un damf, că nu știi exact ce e. Dar mi se pare mișto cum oamenii ăștia merg nestingheriți pe stradă, în sandale, își văd de turuiala lor și nu le pasă dacă e apă sau pișat, probabil în curând o să-mi fie și mie igual.
Mă plimb prin Plaça Reial și dau târcoale la Ocaña, cred că mi-ar plăcea să lucrez aici, e un local șmecher, denumit după un pictor travestit și seara te întâmpină travestiți la intrare. Nu par să angajeze, dar o să vin mai târziu când intră un român în tură, e șef de sală și l-am cunoscut prin Cristina. O iau în stânga să ies pe Via Laietana, sunt faine străduțele, dar e faină și artera asta care coboară spre plajă, îmi place să văd mult în față, să-mi dea impresia că nu se mai termină. E forfotă mare, când mă apropii, aud sirene și țipete, un puhoi de oameni aleargă pe lângă mine, căcat, am nimerit la protest. Mă mir de unde apar toți, cu două sute de metri în urmă, era liniște, lumea bea sangria și copiii suflau bule de săpun. Nici n-apuc să mă dumiresc, că sunt prinsă într-un grup mare și ajung pe Via Laietana mai mult pe sus. Am uitat că e 1 octombrie și că azi e referendum, cică poliția națională îi scoate cu forța din secții, pe asta chiar n-am înțeles-o, de ce nu-i lasă să voteze, oricum declară totul ilegal și anulează voturile. În fine, catalanii nu se lasă nici ei și a ieșit mare tămbălău. Încep să mă sperii de-a binelea, oameni care nici nu se uită la mine mă strivesc și-mi urlă în urechi, mă aștept să le sticlească în ochi buletinele de vot, cum clipeau personajele în desene și apăreau dolari în loc de pupile. Strâng brațele la piept, mă apucă brusc o panică să nu mă lovească cineva la sâni, așa ne-a învățat tanti Paula, și pe mine, și pe soră-mea, aveți mare grijă la sâni în autobuz, să nu vă dea cu cotul, că așa se declanșează cancerul. Văd niște mascați înconjurați din toate părțile care dau disperați cu bastoanele, dar cercul se strânge tot mai tare, îmi dau seama că ăștia n-au cum să mă ajute, sunt mai rău ca mine, o să-i secere mulțimea. Nici nu știu cât am înaintat, ajung cumva lângă o carretera, mă aplec să-mi pot acoperi capul cu palmele, fără să slăbesc din strânsoarea brațelor și când ies de pe Laietana o iau la fugă ca disperata. Mă opresc aproape de metrou, în Barceloneta. N-am alergat mult, crecă nici un kilometru, dar sunt terminată și-mi bubuie capul. Când ajung acasă îmi dau seama că nu mai am CV-urile, le-am pierdut la protest, oare le-am scăpat direct pe jos sau au zburat un pic ca niște flyere propagandiste, titlurile mele și key responsibilities, fluturând peste capetele nervoase care își revendică drepturile. Amuzant, dar nu prea, iar mă ia cu un pic de panică, dacă le găsește cineva, am acolo adresa, numărul de telefon, sau mai rău, dacă le găsește poliția și mă ia drept instigator sau ceva?? Relax, lumea în jurul tău are probleme mai mari și cu gândul ăsta urc scările. Mi-e ciudă că m-am căcat pe mine în halul ăsta, s-ar putea, de fapt, să nu fi înțeles nimic din toată povestea și să nu fie chiar așa de simplu cum credeam, hola, una cerveza, por favor și vamos a la playa.
Fac un duș, mănânc și mă calmez, oarecum. Încerc să-mi amintesc mai în detaliu ce s-a întâmplat, să-i povestesc Cristinei, dar văd și eu că sunt incoerentă, mă tot repet și, până la urmă, nu zic multe. Mă întreabă dacă sunt bine și-mi spune să nu mai umblu prin centru și pe Laietana până nu se termină scandalul, au fost unii care au pățit-o rău. Fix atunci aud troncăneli de afară, mă uit la ceas, e zece. Sar de pe canapea și caut în bucătărie o oală, o iau pe cea mai mare și o lingură de lemn. Cred că sunt destul de agitată, mă reped pe balcon și văd în treacăt ochii bulbucați ai Cristinei:
— Ce-ai, fată, ai înnebunit? Încep să bat și urlu din prima, să nu mă răzgândesc, VOTAREM!, VOTAREM!, VOTAREM! Vecinii schimbă ritmul, cântă probabil imnul, ce altceva ar putea să cânte, nu știu versurile, dar zic și eu acolo ce pot și-i dau mai tare din oală, Eeeeee heeheeee aaaa superbaaa oooooo terraaa. Nu mă las, cânt cot la cot cu ceilalți, văd că unii se uită din când în când la mine, dar nu par să râdă, eeeeeee iiiieeeeeeee, vecinul de lângă zâmbește și dă din cap, în semn de așa, așa, dă-i să sune. Când se termină, mă salută și eu mă așez în fund pe balcon, pun oala în poală, mă sprijin de ea și iau telefonul. Ce dracu’ zic ăștia?

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Iulia David

M-am născut în 1993, în Craiova. Am absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, oraș în care locuiesc momentan și lucrez în domeniul IT, ca analist de date. Îmi plac poveștile, scriu de când eram elevă, cu (prea) lungi pauze. Am publicat câteva texte în Revista Echinox, Revista de Povestiri și Literomania.