Călugărul (fragment Escroc S.R.L)

Ştiam că prima bifurcaţie e înşelătoare, aşa că am mers atent, ca să nu pierd poteca stângă, care începe de la fântâna cu cumpănă şi ghizd de bolovani. Cealaltă şerpuieşte doar prin nişte pârloage, ca să te întoarcă pe un drum ocolit înapoi în sat. Dar dacă eşti atent şi o iei pe cea care trebuie, cam după o jumătate de oră de mers straşnic ajungi în faţa râpei şi, continuând de-a lungul ei, te vei găsi lângă puntea suspendată. Imediat ce treci râpa, de partea cealaltă a punţii începe drumul prin pădure. Laşi cantonul pădurarului pe stânga şi te afunzi în triluri de piţigoi.

Ultima dată când am făcut traseul ăsta a fost acum douăzeci de ani, dar parcă îl simt pe bunicul în stânga mea şi-acum… Aş fi luat cu mine vreun băieţandru din sat să-mi fie călăuză, dar nu simţeam nevoia de companie. Era plăcut afară, chiar dacă vara era pe trecute. Mergeam atent, să nu calc în bălţi, acolo unde roţile boante de căruţe încărcate cu lemne săpaseră nişte adâncituri mocirloase. Din unele săreau speriate broaşte, trezite de zgomotul bocancilor mei. Ar fi fost aproape imposibil de mers cu maşina pe drumul ăla forestier, fără s-o strici. Şi oricum, priveliştea e mai faină când mergi la pas. Mirosul de brad, soarele cald de amiază, fânul proaspăt cosit, până şi praful pe care-l lăsam în urmă, toate îmi făceau inima să-mi salte în piept şi, până să-mi dau seama ce fac, m-am trezit că-mi vârâsem degetele în gură, şuierând o fluierătură ascuţită înspre cer. Valea a răsunat de câteva ori din spate şi-am fost cuprins de-o bucurie fără rost. M-am apropiat de fântână şi m-am uitat în ea. Era secată, ca de obicei pe perioada verii. Sărăntocii de la casele astea – ultimii mocani care se aciuaseră prin locurile noastre fără să aibă habar de cum se îngrijeşte o podgorie – trebuiau să coboare la cea din vale, la fântâna noastră.

Drumul era străjuit de tufe de măceşi cu fructele galben-roşiatice. Se copseseră. Am cules câţiva pumni şi le-am găsit loc prin buzunare. Se zice că măceşele sunt foarte sănătoase, ar încetini îmbătrânirea, dar oamenii locurilor nu dau doi bani pe tinereţe. Ei culeg măceşele în pungi de plastic numai ca să le vândă orăşenilor la şosea, făcând autostopul cu degetele umflate de ghimpi. Au auzit că orăşenii ţin mult la estetic şi sunt în stare să-ţi dea bani de trei pâini pentru o pungă cu măceşe.

Râpa era mult mai mică decât mi-o aminteam prin ochii de copil. Crezusem că-i aproape fără fund, când de fapt erau vreo treizeci de metri până jos. Aş fi putut s-o cobor cu piciorul, dar trebuia să găsesc puntea suspendată, pentru că dincolo de râpă ea indica continuarea drumului principal. Sus, în stânga mea, am regăsit cu privirea poiana Ursului, locurile prin care cutreierasem cu bunicul pe cărările dintre văi, căutând drumul ce ducea la stână, unde ne abăteam după caş.

Mergeam printr-un zumzet continuu, ale naibii libelule se izbeau de mine de parcă nu existam. Asta nu prea se întâmplă să găseşti în oraşe, gâze şi mormoloci prin bălţi, dar dacă m-ar fi întrebat cineva ce-mi lipseşte n-aş fi ştiut să spun.

Şi am continuat să merg pe cărare, deranjând şopârle care se încălzeau la soare, muşte care stăteau adunate pe câte-o balegă şi cele câteva ciuperci de pe marginea drumului. După un timp, am găsit o pungă goală aruncată într-un şanţ, în care am început să strâng ciuperci. Până să ajung pe culmea dealului deja umplusem cam un sfert, cu hribi gălbiori. Plouase zdravăn zilele trecute şi luminişurile erau năpădite de ciuperci. Lăsând în urmă panorama pe care mi-o oferea elevaţia solului, m-am afundat mai adânc în desişul pădurii. Şi am mers şi m-am oprit, după care iar am mers şi iar m-am oprit, mereu cu privirea în jos, dând la o parte brusturi, răsturnând câte-o coajă de copac şi cântărind din când în când greutatea plasei cu ciuperci.

În general, aveam o stare de spirit bună pe atunci. Spun pe atunci de parcă s-ar fi scurs ani! Întotdeauna am fost un optimist şi un bon vivant. Vreau să spun, aşa eram înainte să m-apuc de cartea asta. Aşa eram înainte să ajung pe culmea dealului, cu punga plină de hribi în mână, pregătit să fac drumul înapoi spre casa bunicilor, unde, conform planului iniţial, aş mai fi avut de stat două zile, urmând să mă întorc apoi în Bucureşti, cu ceva planuri de afaceri nu tocmai curate. În gând, îmi făceam deja o ciulama de ciuperci şi chiar cochetam cu ideea s-o sun pe-o tipă pe care mi-o prezentase un văr de-al doilea.

Şi atunci, chiar după ce mă răsucisem pe călcâie, am aruncat o ultimă privire înapoi şi mi s-a părut că în zare văd profilul unei construcţii. Era cam pe locul fostului schit pe lângă care trecusem de atâtea ori de mână cu bunicul, şi această amintire simplă mi-a făcut inima să mi se zbată în piept cuprinsă de un dor pentru care nu exista alinare, pentru că era dorul după copilăria pe care n-o mai puteam aduce înapoi şi după bunicul care nu mai era printre cei vii. Aşa că m-am decis să-mi continui plimbarea către schit, mânat de curiozitatea pe care numai melancolia amintirilor ţi-o poate da. Voiam să văd cum de ruinele se mai ţineau pe picioare după atâta amar de vreme. Şi, apropiindu-mă, am avut surpriza să găsesc clădirea reconstruită, aşa cum eu n-o văzusem niciodată în copilărie, ci doar mi-o imaginasem din poveştile bunicului. Am trecut printre grădini de zarzavat şi livezi cu pomi fructiferi, care cu siguranţă făceau parte din domeniul mănăstirii. Erau îngrijite probabil de o nouă generaţie de călugări, care se adunaseră ştiind că aici exista un mormânt la care merita să te rogi. Cel al preasfinţitului Sofronie, pe care bunicul îl cunoscuse personal şi ale cărui minuni mi le povestise de atâtea ori.

Fără să vreau, ajunsesem la una din intrările secundare în mănăstire – cea dinspre grădină. Am împins o portiţă ale cărei scânduri de-abia se mai ţineau în câteva cuie ruginite şi am păşit în curtea schitului. În centru se găsea o biserică nouă a cărei intrare, minunat ornamentată, jubila în lumina soarelui de apus, fiind orientată după datina creştină, spre asfinţit. Alături era turnul clopotniţei, iar lângă el un umbrar unde se adăpostea izvorul, despre care se zicea că te făcea mai fericit după o cană, te îmbăta după două şi te îndemna să te călugăreşti, dacă făceai greşeala s-o bei pe-a treia. M-am apropiat şi, pentru că mi-era foarte sete, am băut patru căni.

Mai în spate se vedeau nişte chilii de pustnici, mici şi simple, aliniate frumos, paralel cu prunii. Copacii aveau crengile îndoite de rod, atât de pline, încât câteva erau susţinute cu nişte crăcane, ca să nu se rupă. Pe una din prispe, mi-a atras atenţia un bătrân cu barbă albă – dar poate nici nu era atât de bătrân, pentru că faţa nu-i era brăzdată de nici un rid. Stătea aplecat deasupra unei străchini, alegând nişte gunoaie dintre boabele de fasole. Am continuat să merg spre el.

— Ziua bună, părinte!

— Doamne-ajută!

Călugărul şi-a lăsat pentru câteva secunde treaba, cercetându-mă atent. Într-o mână rămăsese cu gunoaiele, iar în cealaltă ţinea boabele, şi se uita la mine judecând parcă unde să mă plaseze, în stânga, cu gunoaiele, sau în dreapta, cu fasolea. M-am simţit dator să spun ceva şi, fără să vreau, i-am oferit un dar.

— V-am adus nişte măceşe! am spus, scotocindu-mă prin buzunare şi depunând tot conţinutul pe prispă, lângă fasole.

— Cel mai bun ceai. Mulţumesc. Pofteşti o ceaşcă?

— Poate mai târziu, după ce mă spovedesc la dumneavoastră.

— Păi când ai făcut-o ultima oară?

— Nici nu-mi mai amintesc. Eram copil.

— Dar ultimul post, l-ai ţinut?

— Nu.

— Atunci ce rost are să te mărturiseşti aşa, dintr-odată?

— Aşa mi-a venit… Pentru că-mi inspiraţi încredere, cred.

— Fiule, eu te pot împărtăşi, dar îţi spun că nu eşti pregătit. Pentru că văd că nu la Dumnezeu ai venit să te mărturiseşti, ci la mine. Eu nu sunt decât urechea lui. Rolul urechii nu este de a inspira încredere, ci de a asculta. Văd că ai multă energie, dar faptele Domnului nu se fac cu orice fel de energie, ci numai cu putere care izvorăşte din bunătate. Multă lume nu pricepe cum de lucrurile merg prost, când ţara e condusă de nişte oameni atât de energici. Tocmai asta-i pacostea, că au prea multă energie, dar ea nu vine din bunătate. Vine din trufia de a arăta lumii cine sunt ei. Sau vine din setea de căpătuială. Puţini sunt cei cu adevărat milostivi şi cu frică de Dumnezeu. Puţini sunt cei care-şi conduc viaţa pe calea a dreaptă, fără să se abată şi fără să greşească.

— Cu toţii greşim, unii mai mult, alţii mai puţin… Poate dumneavoastră deloc. Dar spuneţi-mi, părinte, dintre greşelile capitale, care-i cea mai păcătoasă? Primul păcat e cel mai grav, sau al zecelea?

— Toate sunt la fel de mari, fiule. Ele n-au fost numerotate de Dumnezeu, ci de oameni, ca mine şi ca tine. Dar eu spun, şi nu Biserica, păcat mai mare ca trufia nu există. Orice păcat ai face, atâta timp cât îţi mărturiseşti căinţa în faţa lui Dumnezeu, Biblia spune că vei fi iertat. Dar dacă-l faci şi pe deasupra te şi mândreşti cu ce-ai făcut, atunci teamă mi-e că pierdut este totul, fiule.

A suflat spre un puf de plop prins între boabele de fasole. A lua-o invers decât un fulg, în sus, către norii din care parcă coborâse.

— Dacă nu vă supăraţi, aş vrea să vă mai întreb ceva…

— Întreabă-mă. Cât cunosc, atât o să afli.

Mi-era cam jenă, dar mă jurasem c-o să pun odată întrebarea asta unui popă. Mă sâcâise rău într-o vreme…

— Mi-a spus cineva o chestie pe care n-am putut-o uita. La vremea respectivă, nici nu l-am crezut, dar acum ştiu că mi-a spus adevărul, pentru că am verificat informaţia. Ei bine, există pe pământ un animal unic. O specie de meduză sau aşa ceva care este singura vieţuitoare nemuritoare. Când ajunge la maturitate, celulele i se modifică, şi ia o nouă formă. Se transformă în polip. Apoi polipul produce la rândul lui noi meduze. Noua meduză se regăseşte complet, celulă cu celulă, identică cu meduza iniţială. Aşa că viaţa ei se derulează practic la infinit: animalul ăsta trece pe lângă moarte! Testele au dovedit clar că la sfârşitul fiecărui ciclu iese aceeaşi vietate ca la început, şi nu o alta. În sfârşit, amănuntele contează mai puţin. Ce vreau să vă întreb este cum de Dumnezeu – dacă el există – nu a dat nemurire celor făcuţi după chipul şi asemănarea lui? De ce ar fi dat nemurire unei biete meduze?

Călugărul a căutat cu privirea răsăritul şi şi-a făcut trei cruci. S-a scurs un minut de linişte. Eram convins că l-am jignit şi că n-o să-mi mai vorbească. Mă pregăteam să mă retrag, când l-am auzit răspunzând:

— Ascultă… Cândva, demult, un voievod a primit solie de la un alt împărat din celălalt colţ al lumii şi în răvaş era rugat să descrie cât mai exact cum arată un elefant. Vezi, împăratul de la capătul celălalt al lumii stăpânea peste o ţară în care existau tot felul de lighioane, dar nici un elefant, aşa că era foarte curios să afle cât mai multe despre acest animal, despre care auzise lucruri înfricoşătoare şi de necrezut. Aşa că regele şi-a chemat toţi servitorii şi le-a spus: Noi toţi ne-am născut şi am crescut având elefanţi ca animale de companie, aşa că descrierea noastră n-ar fi potrivită pentru un om care nu a văzut niciodată un elefant. Ca să obţinem o descriere cum trebuie, aduceţi un copil care nu a văzut niciodată un elefant. Un copil trebuie să dicteze răvaşul. Slujbaşii regelui au răscolit tot regatul, dar s-au întors abătuţi după câteva zile. L-au înştiinţat pe rege că nu exista nici măcar un singur copil în toată împărăţia care să nu fi văzut deja elefanţi. Regele a stat pe gânduri câteva clipe, apoi a spus:

Mergeţi de strângeţi la un loc pe toţi cei născuţi orbi din împărăţie, pentru a le arăta lor elefantul. Ei nu au văzut niciodată un elefant, aşa că vor fi cei mai în măsură să-l descrie prietenului meu de peste mări şi ţări.

Cei născuţi orbi au fost adunaţi în locul ales de rege, iar din grajduri le-a fost adus un elefant.

Aveţi în faţa voastră un elefant. Apropiaţi-vă şi pipăiţi-l cu atenţie, pentru că o să vreau să mi-l descrieţi! Un orb s-a apropiat de capul elefantului, altul a găsit urechea, un altul trompa şi aşa mai departe, fiecăruia părându-i-se că ceea ce simte cu mâinile ar fi un elefant. După un timp, regele s-a înapoiat. Aşadar aţi simţit ce este un elefant? Spuneţi-mi acum, ce fel de lucru este un elefant? Cel care pipăise capul elefantului a spus că elefantul este ca o oală. Cel care pipăise urechea a spus că elefantul este ca un coş de fructe. Cel care pipăise colţii de fildeş a spus că elefantul este ca un plug. Acela căruia i se arătase trunchiul elefantului a spus că elefantul este ca un grânar. Cel care pipăise picioarele a spus că elefantul este precum coloanele unui templu. Iar cel care pipăise coada găsise că elefantul seamănă cu o perie. Apoi, toţi orbii adunaţi în palat au început să se îmbrâncească şi să ţipe. Aşa arată elefantul! Ba nu, elefantul nu arată aşa! Ba da! Ba nu! În curând lucrurile au scăpat de sub control şi orbii s-au încăierat.

La fel sunt şi aceşti savanţi care vorbesc de lucruri pe care ei nu le-au văzut şi nu le pot înţelege. În ignoranţa lor, sunt exact ca orbii din povestea cu împăratul. Neputincioşi să pătrundă înţelesul şi măreţia vieţii veşnice, îşi irosesc energiile preamărind nemurirea unei meduze.

— Părinte, văd că vorbiţi în pilde, ca să mă încurcaţi. Pildele sunt pentru apostoli, dar eu am nevoie de un răspuns.

— Fiule, vieţuitoarea asta de care ai pomenit ştie că-i nemuritoare?

— Nu.

— Atunci la ce-i foloseşte nemurirea, dacă n-o să fie niciodată conştientă de ea? Ascultă! – cine a găsit perla cea mai preţioasă nu are nevoie de nimic altceva, pentru că a găsit totul.

Călugărul a făcut o pauză, apoi a continuat.

— Mă întreb oare ce te-a făcut să calci aici, în lumea care există peste pragul chiliei mele, unde – este adevărat – toate răspunsurile pe care le putem da sunt găsite în Cartea cea Sfântă, care abundă în pilde, după cum spui. De ce-ai venit?

— Am venit pentru că pe-aici treceam cu bunicul de mână, când eram copil.

— Pentru că erai cu bunicul de mână… pentru că erai ocrotit de cineva care ştiai că te iubeşte. Te simţeai în siguranţă, la adăpost de orice rău. De-asta te-ai întors aici, căutând pacea. Dacă de mână cu bunicul te-ai simţit aşa de liniştit, gândeşte-te cum te-ai simţi de mână cu Dumnezeu. Te simt că vii dintr-o altă lume, dar Tatăl nostru primeşte fără să aleagă. Trebuie doar să te lepezi de păcat. Eşti pregătit să te lepezi de păcat?

L-am privit încurcat.

— Văd eu că amânare cauţi, nu iertare. Cam în şase săptămâni, eu o să pornesc într-un pelerinaj către muntele Athos. Dacă te răzgândeşti, ştii drumul…

— Da, o să revin, neapărat. Deci şase săptămâni.

— Şase, da. Şi-ţi mai spun ceva. Poate ar fi mai bine să aşterni faptele pe hârtie. Ca să nu mai poţi da înapoi, data viitoare! Oricum, orice răutăţi vei scrie… ce-oi fi făcut numai tu ştii… mesajul sufletului tău de acuma o să iasă la suprafaţă dintre rânduri, ca untdelemnul din apă.

— Ce vreţi să spuneţi? Ce-ar trebui să fac? Spuneţi-mi mai clar!

— Tu ştii cel mai bine, fiule. Poate că se poate vorbi despre rău împrăştiind un mesaj de bine, tu ce crezi?

— Cum să scriu? Aşa ca pe-o scrisoare? Un simplu rând îmi dă dureri groaznice de cap, darămite o scrisoare?!

— Aşază-te în faţa foii goale de hârtie şi, dacă cauza e dreaptă, Dumnezeu o va umple pentru tine, cum a umplut cu pâine şi cu peşte coşurile goale ale mesenilor flămânzi.

— Cred c-o să-mi ia peste o săptămână, părinte…

— O să-ţi ia cât îţi pui în cap să-ţi ia… Dacă-ţi propui un an, un an o să dureze, dacă-ţi pui şase săptămâni, şase o să-ţi ia. Nici nu-ţi imaginezi de ce poţi fi în stare când îi ceri ajutorul Lui!

— Sper să găsesc destulă energie să…

— Ai nevoie de tărie. Cere tărie şi El îţi va da dificultăţi care o să te întărească în timp ce vei trece peste ele.

— O să am nevoie probabil de curaj. Ca să spun lucrurile pe faţă…

— Cere curaj şi El îţi va da obstacole de înfruntat.

— …îmi trebuie inspiraţie.

— Cere înţelepciune şi El îţi va oferi probleme ce-ţi vor pune mintea la încercare.

— Dar am nevoie şi de răbdare – dacă mă grăbesc îmi va ieşi pe dos, am nevoie să fiu călăuzit!

— Roagă-te! Atât! Nu mai cere nimic! Vrei răbdare, El îţi va scoate în cale momente în care va trebui să aştepţi! Nu vei primi ce vei cere. Vei primi tot ce-ţi trebuie!

— Atunci, poate c-o să ne revedem peste şase săptămâni, părinte!

— Domnul să-ţi călăuzească paşii!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.