Camera obscură

Stăteau amîndoi în pat, el îi citea nişte versuri de pe ecranul telefonului mobil:

Realitatea este un sistem de ecuaţii cu prea multe necunoscute,
Din care nu-mi place să ciugulesc nimic altceva decît cuvinte alese din tine,
Este rutina mea de zi cu zi, doar tu ştii să-mi amăgeşti foamea
Pentru că asta eşti: cel mai delicios fel de mîncare, ceva între
Laptele de mamă şi ultima masă a condamnatului, un festin…

– Îmi place “ceva între laptele de mamă şi ultima masă a condamnatului”. Sună super.
– Mersi.
Cu o mînă ţinea telefonul deasupra capetelor iar cealaltă şi-o ţinea sub ea, cu palma pe sub subţioară. Degetele îi mîngîiau uşor sînul şi, aşa cum observase şi ea, mâinile nu-i stăteau nici o secundă locului: atîta timp cît ea stătuse lîngă el în pat, o mîngîiase încontinuu.
Versurile citite tărăgănat, fără nici o intonaţie, continuau să acopere ceva din muzica de afară care se auzea de la teatrul de vară, aflat în apropierea hotelului lor.
Îl urmărea atentă, zîmbindu-i încurajator, aşa cum i-ar zîmbi învăţătoarea celui mai bun elev din clasă, apoi din cînd în cînd îl întrerupea şi îi repeta numai versurile care i se păreau cu adevărat deosebite.
– “Caut noi sensuri ale lui te iubesc, le răsucesc, aşa cum ai lua fînul cu furca…”. Asta iar e deosebit. Eşti sigur că nu se poate deschide geamul? Cu aer condiţionat mi-e frig dar cu geamul închis mă sufoc.
– Ai o marjă de confort foarte îngustă. Am încercat mai devreme, e mînerul aproape înţepenit.
– Vreau să mă conving că nu minţi iar… vino şi ajută-mă.
– Sînt leşinat, nu pot. În viaţa mea nu am ejaculat de trei ori în juma de zi… Sau pe acolo. Cît e ceasul? Aproape 11, nu? Şi check in a fost la 2…
– Păi ne-a lăsat aproape cu o oră înainte. Era 1.
– Mi-o fi citit ăla disperarea în ochi.
Îl iubea pentru felul cum făcea glume. Cînd nu se aştepta. O făcuse să rîdă şi în timp ce făceau dragoste: lăsaseră televizorul fără sonor, pe ştiri, şi el rămăsese cîteva secunde nemişcat, cu penisul în ea, mimînd atenţia maximă. “Şi pe tine te excită să vezi diplomaţi la costum uitîndu-se la tine fără să spună nimic?” Simţise rîsul ei transmis prin penis şi instantaneu fusese copleşit de o mulţumire cum nu mai simţise niciodată. O mulţumire la intensitatea la care, dacă ar fi fost singur, şi-ar fi turnat un pahar de vin să o prelungească dar fiind în doi, fără să fi făcut nimic, se transformase singură în fericire. Acum ar fi vrut să-şi aprindă ţigara şi să încerce să-şi amintească cum scrisese Murakami pasajul din Pădurea Norvegiană în care Reiko rîde în timp ce făcea sex cu Watanabe.
– Mai vrei dragoste sau te-ai lecuit? îl tachină privindu-l drept în ochi.
– Mai vreau. Cel puţin în cap aş mai vrea dar e doar o impresie, cred.
Pe ecranul televizorului se reluau acum exact aceleaşi ştiri însoţite de aceleaşi imagini transmise în urmă cu douăzeci de minute cînd în cameră se auzea doar ea murmurînd sacadat şi salteaua foşnind. Sonorul televizorului rămăsese tot pe mut deoarece foloseau ecranul pe post de veioză.
– Ţie nu-ţi place să faci sex nici pe lumină dar nici pe întuneric, de ce?
– Toţi oamenii inteligenţi fac sex pe semi-întuneric. Nu ai citit biografia lui Einstein?
– Nu.
Nici el nu citise biografia respectivă dar nu se mai obosi să-i explice că fusese o altă glumă.
Îi plăcea de ea că nu făcea dragoste pe muţeşte. Îi plăcea şi faptul că nu era deloc pudică. Stătea tot timpul dezbrăcată după ce făceau sex, dormea dezbrăcată, se ducea la duş dezbrăcată şi revenea înfăşurată cu un prosop pe care tot ea îl ducea înapoi după ce se usca. Se spăla pe dinţi dezbrăcată. Totuşi cînd dansase îşi pusese bikinii pe ea.
– Auzi, şi tu nu puteai să-ţi fi dat bikinii ăia jos cînd ai dansat?
– Ba puteam, dar nu pe muzică populară. Lasă-mă, că acum mi se pare că am fost deplasată. Parcă mi-e şi ruşine. Serios, cînd sînt cu tine nu mă comport normal. Doamne, zici că îmi pierd minţile.
– Bun răspuns, eşti incredibilă… Te iubesc pentru replicile astea perfecte. Într-o zi o să scriu un roman cu tine.
– Dacă îl scrii mai încolo, spre pensie, poate te mai ajut şi eu.
Bikinii rămăseseră acolo unde i-i aruncase el, sub scaun. Corpul ei i se părea perfect proporţionat. Sînii mijlocii spre mari. Din profil, linia pulpelor continua frumos imediat sub fese de parcă făcuse atletism în tinereţe. Nu îi plăceau deloc fundurile bombate şi nici picioarele subţiri. Era bronzată, cu sînii albi şi fesele albe, conturul lăsat de costumul de baie. Îi plăcea la ea şi asta, că în public era pudică şi rezervată, invers decît era în intimitate cu el.
În timp ce el se gîndea la ea, stînd nemişcat în pat cu faţa în sus, mâinile sub cap şi ţigara neaprinsă în gură, ea reuşise să prindă un ţînţar fără să se dea jos din pat. Cînd izbise peretele cu palma, sînii i se clătinaseră graţios, stînga-dreapta, de cîteva ori, şi el ar fi vrut să mai fi fost un ţînţar prin cameră doar să o mai poată vedea mişcîndu-se aşa de la început. I-ar fi plăcut să-i facă şi o poză, exact cum se găsea acum în genunchi, cu picioarele uşor depărtate, aşezată cu fundul pe călcîie, complet expusă privirii lui.
– Gata, ţi-am creat toate condiţiile să te relaxezi, poate chiar să dormi.
– Te văd aşa de rar… crezi că am stare să mă relaxez cu tine dezbrăcată în pat? Mai bine, dacă mai ai ceva energie fă-mi tu un ness. Deja ştii cum îmi place.
Ştia că el preferă ness-ul cu lapte rece dar fuseseră atît de înnebuniţi să ajungă mai repede în cameră încît nu se opriseră la nici unul din non–stop-urile din staţiune.
– Uite, apă rece şi o linguriţă de zahăr, vezi dacă îţi place.
Aplecată acum peste el, cu mîinile de o parte şi de alta a pernei, părul îi cădea negru ca o cortină de teatru de varietăţi, sînii transmiteau o apăsare plăcută şi erau încă răcoroşi, cu gurguiele sfîrcurilor mult ieşite (deşi el închisese de zece minute aerul condiţionat cînd ea îi ceruse asta de sub duş) îi căută buzele cu ochii închişi şi limba ei se mişcă obraznică în interiorul gurii lui.
– Zi, e destul de dulce aşa sau mai vrei puţin zahăr?
– Mai bagă-ţi o dată limba în el şi sărută-mă din nou, ştii că mă hotărăsc greu.
Îl sărută încă o dată direct, fără să mai ia o gură de ness cum îi ceruse.
– Deabia cînd m-am dat jos din pat mi-ai dat seama ce m-ai obosit. Tu eşti ok? La ce te gîndeşti?
– La cît de tare ne-am certat la telefon şi la cît de convins eram că tot planul a căzut. Şi că, pînă la urmă, nu o să te revăd – aşa credeam.
– Vezi cum eşti? Trebuie să ai întotdeauna încredere în mine, orice aş spune la nervi. Eu sînt mereu bună şi ascultătoare şi întotdeauna am încercat să-ţi arăt asta în purtarea mea. Şi aici am venit exact aşa cum ţi-am promis cu toate că ştii ce nebunie înseamnă asta în situaţia mea. Dar cîteodată o iau razna.. e un chin să te aştept forever, aproape că îmi pierd minţile. Îmi pare rău… dar la faza aia şi tu eşti vinovat că nu ai ştiut să mă linişteşti mai repede. Auzi? Dar mai ţii minte cînd mi-ai spus “şi flash-urile pe care ai spus că le-ai avut cu noi doi la mare?!” Ce frustrare aveai atunci pe tine, îţi tremura vocea de furie sau de emoţie.
– Da. Şi pînă la urmă toate flash-urile tale s-au transformat în realitate. Inclusiv ăla cu noi doi conducînd prin lanul de floarea soarelui.
– Super.
– Nu îmi pasă de nimic acum decît de tine. Şi de clipa aia cînd ai spus “poţi să crezi că sîntem noi doi aici, la mare, numai noi, noaptea pe plajă?!, poţi să crezi?”. Şi ştiu exact ce ai vrut să spui. Noi doi împreună după toate săptămînile alea infernal de lungi. Nu am dat doi bani pe detaliile din jur. Pentru mine locul unde am stat pe şezlonguri a fost o altă cameră… pe un perete era tapetată marea, pe alt perete era desenată o staţiune, pe tavan erau lipite steluţe tăiate din hîrtie fosforescentă (chiar aşa aveam în dormitorul în care dormeam singur cînd eram copil). Şi dacă totuşi am înregistrat tot ce se petrecea în jurul nostru e pentru că aşa-mi funcţionează memoria, independent de mine: reţin mai bine clipele alea cînd ceva mă marchează profund: moartea bunicului, ziua cînd l-am găsit pe unchiu-meu bolnav, întîlnirile cu tine. Numai tu ai făcut noaptea aia să fie specială, nu marea şi nici stelele. Mergeam alături de tine şi te iubeam. Marea vuia şi te iubeam. Îţi plimbam mîna pe picioare şi picioarele tale erau fierbinţi şi pulsau ca un quasar. Şi la un moment dat fericirea era prea intesă aşa că a trebuit să intru în apă, aşa cum mi-aş da un restart să mă reumplu din nou cu starea aia super. Cînd am revenit am vorbit un pic despre Praga şi banca de acolo pe care nu o mai găsisei şi clipele de acolo şi ce mişto fusese şi acolo cînd ne căutam cu telefoanele prin centru. Şi ne-am sărutat apoi nu am mai zis nimic şi tu spuneai “ceee-i?” cînd mîna urcase între picioarele tale. Mi-ai spus să mă şterg, şi m-ai întrebat de mai multe ori dacă nu mi-e frig.
Îmi place să stau în pat, după cum vezi. Dintotdeauna mi-a plăcut să-mi aduc aminte chestii din trecut, aşa ca un exerciţiu, cum ar săpa muncitorii un şanţ cu tîrnăcopul, la început intri uşor în primele straturi, apoi totul devine mai compact, dai de rădăcini, roci pe care nu le poţi clinti. E un efort să-ţi aduci aminte detalii.
Am ajuns pe faleză şi încă nu închiseseră chioşcul ăla unde vindeau peşte prăjit. Briza cînd coboram scările. Ne-am intersectat cu o pereche chiar la baza scărilor apoi la un cot mai era un vînzător de artizanale întîrziat care încă nu-şi strînsese toată marfă şi vorbea cu cineva. Mă uitam din cînd în cînd la tine să-ţi văd profilul, zîmbetul, un ochi, un cercel… părul.. parcă te văd cum ţi-l iei şi împleteşti după încheietura mâinii ca să ţi-l dai pe o parte, – de obicei cînd vorbeşti -, e ca şi cum ai vrea să gesticulezi cu părul. La tine părul e ca un blazon, se mişcă atît de viu încît uneori am impreia că ţi-l controlezi aşa ca pe-un organ-extensie. Îmi vine în minte pisica cînd se lipeşte de mine şi dă din coadă. Unduirile sînt activate de undeva dintr-un centru al frumuseţii – dacă ar exista un astfel de centru pe creier, de unde femeile şi-ar intensifica singure puterea de atracţie, farmecul, senzualitatea. Tu chiar cred că ai aşa ceva, e ca un buton pe care îl dai la maximum cu cîteva zile înainte să te întîlneşti cu mine. Ştiu exact cum pica rochia aia bleu pe tine. Pe plajă te-ai descălţat şi cred că ţi-am luat eu sandalele şi tot acolo ai început să mă ţii de mînă. Şi a fost prima oară în viaţa mea cînd am văzut lampadare chinezeşti pe cer. Erau perfecte pentru noaptea aia. Am mers desculţi prin apă şi nu era rece. Scaunele erau umede şi tu ai căutat un şerveţel să le ştergi. La mine memoria funcţionează bizar, ca un motor care dă rateuri. Sînt ore din viaţa mea pe care mi le amintesc perfect, minut cu minut parcă, şi alte ore care sînt complet şterse. Şi îmi pare rău după ele de parcă ar fi pietre preţioase. E ca şi cum altceva nu am sau, mai exact, la altceva nu dau importanţă. Amintirile sînt super importante, şi înainte erau la fel, dar de cînd m-am apucat de scris chestia asta s-a accentuat parcă. Şi îmi amintesc perfect faţa paznicului, îmi dau cuvîntul că acum dacă mi l-ai pune într-o sută de oameni l-aş identifica imediat.
– Da, eşti bun, dar acum că spui tu îmi amintesc şi eu altele tot de atunci. Cînd m-am dus să mă întîlnesc cu Laura, ştii că-i promisesem că o văd douăzeci de minute.
– Da şi ai mers mult pe jos. Eşti incredibilă.. după două reprize de sex să mergi cinci kilometri pe jos.
– Hei! A fost un kilometru, nu cinci!…
– Aşa ar merge o nouă proba de decatlon – cum ţi se pare?
– Sex şi alergare cu ştafeta.
– Ce idei faine ai!
– Da, chiar.

(to be continued)

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.