Mi-am făcut un obicei din a mă uita la filme dacă din distribuția lor face parte Bogdan Dumitrache. Fiul îngrijorat până la extrem din Din dragoste cu cele mai bune intenții și bărbatul ținut sub control de mult prea preocupata sa mamă în Poziția copilului, e în acest lung-metraj de Corneliu Porumboiu un regizor pentru care un întreg proiect se învârte în jurul unei actrițe.
Când se lasă seara peste București sau Metabolism (6 nominalizări Gopo) a dat startul polemicilor între împătimiții de film și i-a împărțit în două tabere, lăsând la final aceeași mult prea discutată întrebare – este sau nu o capodoperă?
Corneliu Porumboiu a convins audiența până acum cu Polițist, adjectiv și A fost sau n-a fost? și deși noul val românesc ne-a obișnuit cu cadre lungi rupte milimetric din contextul lumii actuale și personaje care înțeleg perfect cum funcționează adevărata fire umană, acest film rămâne, până la urmă, un experiment, pentru că primele minute ne conving că nu a fost făcut pentru oricine. E un lucru care poate fi pus în primul rând pe seama dialogului – e un film în care tronează dialogul și se tratează un subiect care prezintă un interes major pentru cei din lumea cinematografiei, fie ei alți cineaști, critici de film sau în general oameni care mănâncă peliculă pe pâine (se discută despre detaliile tehnice ale filmărilor, se poate observa atenția acordată fiecărui cadru și relațiile dintre oamenii care stau în spatele unui film). Pe alții însă, ar putea doar să-i facă să ridice o sprânceană.
Subiectul este simplu: relația amoroasă dintre Paul, regizorul, și Alina (Diana Avrămuț), o actriță, se pune în calea filmărilor. Paul decide să modifice scenariul și să introducă o scenă nud cu Alina, dar pentru că plecarea ei în străinătate se apropie, inventează niște probleme cu stomacul ca să mai câștige timp împreună cu ea. Obsesia lui pentru cadre perfecte îl duce la repetiții interminabile ale aceleiași scene. Personajul Alinei ascultă o discuție între iubitul ei și o altă persoană în timp ce iese de la duș, iar Paul insistă ca fiecare gest al ei din momentul în care iese din baie și până când e gata îmbrăcată să îi reflecte dispoziția și să sugereze impactul pe care acea conversație privată ar avea-o asupra ei. Regizorul își dorește ca personajul să înțeleagă îmbrăcatul rochiei ca pe îmbrățișarea unei armuri, ca pe o formă de protecție împotriva complotului spiritual care se realizează între cei doi interlocutori – un aspect interesant e faptul că scena mult prea exersată își găsește mai târziu locul în viața celor doi, când Alina se retrage în altă cameră după ce primește un telefon, iar Paul observă asta ieșind de la duș și merge mai apoi să se îmbrace în dormitor.

Alina este muza care stă până la urmă în calea adevăratei creații; Paul se găsește nevoit să filmeze din nou scenele deoarece camera e întotdeauna pe ea (a se observa cuvintele medicului: “când te interesează ceva, îl pui în centru”), faptul că își dorește să petreacă mai mult timp împreună îl face să mintă producătoarea, aducându-i o laparoscopie furată (vizionarea acesteia la final sugerează alegerea celei de-a doua variante de titlu).
Despre Când se lasă seara peste București sau Metabolism aș putea să vorbesc la nesfârșit; detaliile disecate fac din el mai mult decât un film despre un alt film, Corneliu Porumboiu a arătat că își permite să lucreze și pentru un public restrâns și surprinde aici aspecte mai puțin arătate publicului din dedesubturile cinematografiei.
…………………………………………………
Titlul în original: Când se lasă seara peste București sau Metabolism
Regie: Corneliu Porumboiu
Scenariu: Corneliu Porumboiu
Distribuție: Diana Avrămuț, Gabi Crețan, Bogdan Dumitrache
Genul: dramă
Țara: România
Data lansării: 20 septembrie 2013
Durată: 89 minute
Notă film: [s3r star=9/10]

Pentru mine, istoria filmului românesc de după 2000 numără câteva repere (în ordine întâmplătoare): Occident (Mungiu, 2002, cu A. Papadopol), 4 luni 3 saptamâni si 2 zile (Mungiu 2007 cu Vlad Ivanov), Furia (Radu Muntean, 2002 cu Dragoș Bucur), Polițist adjectiv (C. Porumboiu, 2009, cu Dragoș Bucur și Vlad Ivanov), După dealuri (Mungiu, 2012). Mi-ar place să revăd toate aceste filme. E drept că nu se numără printre primele 100 de filme din toate timpurile și din toată lumea, de aceea nu le pot nota cu aceeași unitate de măsură cu care le-am notat pe acelea. Dar pentru filmele românești, acestea sunt cu siguranță de nota 10, și poate am să spun în altă parte de ce.
Revenind la filmul Când se lasă seara peste București (l-am văzut cred anul trecut și nu mă hazardez prea departe cu părerile), ceea ce mi-a plăcut – ca și la Polițist adjectiv dealtfel – este ritmul imaginii. În spatele personajelor, cadrul surprinde o stradă care devine parcă personaj principal, prin animația și ritmul cu care se succed scândurile gardului (în Polițist…) sau becurile și farurile văzute prin parbriz în Când se lasă seara.
Un film bun.
Doar pe baza recenziei am putut înțelege filmul și afirma: e o capodoperă!