Capăt de linie

Stăteam şi mă relaxam în scaunul de lângă unul dintre hublourile ovale de pe partea stângă a avionului, răsfoiam un roman de Palahniuk şi în urechi îmi zumzăia o melodie lentă şi lungă şi languroasă, când, prin sistemul audio al avionului aud, cu o claritate extremă, cuvintele căpitanului, care ne îndeamnă să ne punem centurile de siguranţă, deşi suntem la 12.000 de metri altitudine.
Aproape nimeni nu îşi dă seama de faptul că jaluzelele hublourilor au fost coborâte şi blocate, astfel că nu poţi privi afară, să vezi cum aripile avionului se îndoaie.
Nu poţi să vezi cum flapsurile se rup.
Nu poţi să vezi cum motorul Trei ia foc.
Procedură standard anti-panică.
Luminile se reduc până la o intensitate de lampă de masă retrasă dintr-un restaurant select. Căpitanul ne asigură neconvingător că situaţia e remediabilă şi că toate măsurile care se iau sunt pur preventive.
Ne asigură că se face totul pentru a ajunge cu bine la destinaţie.
Ne asigură că suntem în siguranţă.
Stewardesele în fuste mini până sub bucile lor ferme, în cămăşile cambrate pe trup ce abia le ascund ţâţele, cu taioarele despicate la spate şi cu cravatele ce poartă sigla companiei aeriene se chinuie să nu plonjeze pe burtă de la înălţimea pantofilor cu toc-cui de culoare azurie, şi în acelaşi timp, să transpire cât mai puţin, ca machiajul să nu se mocirlească pe feţele lor.
Dar şi ele sunt speriate. Nu au voie să ţipe, chiar şi în cazul în care ne prăbuşim ca un glonţ spre pământ. Dacă stewardesele nu ţipă şi îşi păstrează calmul pe toată durata prăbuşirii, rudele lor primesc bonusuri, după înmormântare. Politica oficială a companiei.
Procedură standard anti-panică.
Deci stewardesele se plimbă de la un scaun la altul şi verifică centurile de siguranţă, mângâie pe umeri femeile, liniştesc copii mici cu promisiuni de acadele, şi îşi arată ţâţele şi pulpele bărbaţilor.
Procedură standard anti-panică.
Undeva, într-un colţ, un tip gras cu chelie şi ochelari, încearcă să ridice jaluzeaua hubloului de lângă el, transpiră abundent, loveşte cu picioarele în scaunul vecinului din faţă, țipă şi atrage atenţia asupra lui în mod nenecesar, până când în jurul său se strâng vreo trei stewardese care încearcă să îl liniştească. Eforturile lor sunt fără prea mare succes, aşa că două dintre ele o acoperă pe a treia, care se apleacă asupra tipului cu un aparat de electroşocuri, şi brusc se face linişte în colţul respectiv. Apoi una dintre stewardese îi pune grasului o pernă-colac pe umeri şi îl acoperă frumos, iar ele se deplasează mai departe şi concluzia este că dacă eşti gras şi enervant, ai toate şansele ca o femeie frumoasă să îţi vină de hac.
Procedură standard anti-panică.
În clipa următoare, avionul se zguduie puternic, sondele de respirat cad de undeva de sus până în dreptul feţei fiecărui pasager, iar vocea căpitanului se aude iarăşi, impersonală, de parcă ar fi un mesaj preînregistrat, de parcă pilotul ar fi, de fapt, pe vreo plajă îndepărtată, îmbătându-se cu rom şi jucând Guitar Hero. Vocea lui e calmă, total nerealistă. Vocea lui spune că am intrat într-un gol de aer, ceea ce înseamnă că motoarele s-au oprit pentru o clipă, fiindcă oxigenul de care au nevoie pentru arderea internă nu a putut fi furnizat.
Problema este că deocamdată nu se aude nimic din afara avionului. Motoarele nu au fost repuse în funcţiune. Aerul e rece, fiindcă trecem deasupra munţilor, şi probabil că cele câteva secunde de oprire au fost de ajuns ca paletele oblice interioare să îngheţe şi să rămână imobile.
Undeva, în vârful avionului, sub aparatura giroscopică, cutia neagră – care e de fapt portocalie – începe să înregistreze tot ce se întâmplă în carlinga avionului.
Procedura standard.
Acum tipul de lângă mine începe să se agite, şi tipa de lângă el îl copiază fiindcă i se pare că e un comportament adecvat în situaţia dată.
Li se pare că astfel rezolvă ceva.
Că se conformează aşteptărilor.
Procedura standard.
Eu trag aer în piept, încet, şi calm, şi mă gândesc la biletul de avion pe care e tipărită cu litere elegante deviza companiei aeriene: „Cu noi mergeţi până unde nimeni altcineva nu vă duce !”.
Sau mai au o variantă alternativă: „Cu noi zburaţi până la capăt !”.
Nu pot să nu mă gânedsc că au dreptate.
Nu pot să nu mă gândesc că e scris acolo, alb pe negru.
Nu pot să nu zâmbesc.
Aud o bufnitură înfundată dincolo de hubloul meu, şi îmi spun că acela era motorul Trei sau motorul Patru, fărâmându-se în milioane de bucăţi, explodând din cauza acumulării de vapori ce nu pot fi eliminaţi din cauză că sasurile de aerisire au îngheţat. Avionul se zguduie puternic, lumea începe să ţipe strident, chiar şi câteva stewardese încep să plângă. Ele sigur nu vor primi bonusuri post-mortem.
Cu noi zburaţi până la capăt.
Mă bucur pe neaşteptate, fiindcă realizez că soţia mea va primi o sumă triplă de la compania de asigurări, fiindcă poliţa stipulează că în caz de moarte survenită în timpul unei călătorii în interes de serviciu, suma se triplează. E vorba de un fond comun încropit de compania de asigurări împreună cu firma la care lucrez eu, menit să stimuleze dorinţa angajaţilor de a opta pentru un program de călătorii în interes de serviciu mult mai lejer. De murit, tot tu ești cel care moare, dar măcar familia ta e lăsată pe mâini bune.
Cu noi mergeţi până unde nimeni altcineva nu vă duce.
Cu noi mergeţi direct în groapă.
Cu noi zburaţi până la capăt.
Tipul de lângă mine ţipă tare de tot, ţipă cât îl ţine laringele şi îşi abureşte atât de tare masca de oxigen încât la un moment dat încep să i se prelingă în gură picături din propria respiraţie.
Procedura standard.
Eu încă îmi păstrez calmul şi iarăşi îmi vine să râd, când îmi dau seama că în căştile de pe urechi cântă de ceva vreme melodia celor de la The Doors, „The End”.
This is the end …
Tipul de lângă mine ţipă tare.
Beautiful friend …
Tipa de lângă el ţipă şi mai tare.
My only friend, the end …
Un cărucior cu sandvişuri alunecă înspre cabina piloţilor cu viteză.
Of everything that stands, the end …
Îl loveşte pe un bărbat în cot, şi îi rupe braţul, dar strigătele lui de durere nu se pot distinge dintre strigătele celorlalţi de panică.
No safety or surprise, the end …
Avionul se înclină acum cu botul înainte.
Nu mai există niciun dubiu. O să ne prăbuşim. Păcat că ne vom prăbuşi în munţi. În felul acesta, nu există nici cea mai vagă posibilitate de a supravieţui. Zona este extrem de abruptă şi nu ai loc să parchezi nici măcar o bicicletă, darămite un 747. Singurul loc în care poți să parchezi un 747 este în flăcări.
Can you picture what will be …
Aşa că lumea ţipă.
Căpitanul nici măcar nu se mai sinchiseşte să ne mintă. E prea preocupat să redreseze avionul, ca să respecte sloganul companiei.
Cu noi mergeţi până unde nimeni altcineva nu vă duce.
Cu noi mergeţi direct în groapă.
Cu noi zburaţi până la capăt.
Tipul de lângă mine mă apucă violent de mână, îi simt palma transpirată cum se lipeşte de braţul meu, îi văd ochii lărgiţi şi miraţi, şi indignaţi, îi văd figura descompusă într-un rictus care nu îşi dă seama ce anume vrea să reprezinte şi aud în căşti:
Desperatly in need …of some … stranger’s hand …
Mai trag o gură de aer în piept şi îmi dau seama că s-ar putea ca toată viaţa să fi suferit de ataraxie şi doar acum să aflu asta. Păcat. Cineva vomită zgomotos în masca de oxigen şi se sufocă cu propriile lichide regurgitate, o bătrână se ridică de pe scaunul ei şi încearcă să alerge către coada avionului, în rampă, dar avionul se înclină înainte şi mai tare, iar femeia se desprinde de pe podea şi cade liber până în capătul celălalt al avionului, unde se izbeşte de uşa bine închisă a segmentului de compartiment. Sângele începe să îi curgă repede din ceafa zdrobită şi, din cauza lipsei de gravitaţie din interiorul avionului care se prăbuşeşete în gol, picături roşii încep să plutească liber, mânjind feţele celorlalţi pasageri.
Pilot, where you takin’ us …
Cu noi zburaţi până la capăt.
Aşa că ne prăbuşim. Îmi simt ochii împinşi în ceafă, şi îmi spun:
This is the end …
My only friend, the end …
It hurts to set you free …
Aripa din stânga se îndoaie cu un zgomot abraziv, apoi se rupe, şi ia cu ea coada avionului.
The end of laughter and soft lies …
Cealaltă aripă se rupe şi ea din cauza flapsurilor îndoite care au o rezistenţă prea mare la aer.
The end of nights we tried to die …
Reuşesc să deschid jaluzelele hubloului meu şi văd o stâncă neagră, parţial acoperită cu zăpadă, şi stânca aceea se apropie de noi cu viteză, plexiglasul hubloului meu crapă de la presiune, ceva legat de legea Boyle-Mariotte inversată, dar în clipa asta nu mai reţin detalii, oamenii din jurul meu au încetat – în mod ciudat – să mai ţipe, iar în avion pluteşte o linişte care parcă ţiuie, îmbibată cu sângele care levitează şi el şi se lipeşte pe feţele noastre, apoi o lumină ne despică pe toţi şi …
This is the end.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.